Afişează slideshow

”Uite aici! Vezi colții de lup? Asta înseamnă că e o femeie bărbătoasă, că-și ajută bărbatul, chiar merge după el la muncă, în pădure sau stână” Pieptul cămășii vechi de vreo sută de ani e brăzdat de câteva linii în unghi de 90 de grade. Cât mă duce pe mine capul, e un fel de broderie. ”Și acum vii tu la mine și-mi spui că liniile astea frânte înseamnă că femeia care purta ia aceasta mergea cu oile!?” ”Păi, da fiecare cusătură are un cod. O idee. Vin să spună o poveste. E cartea de vizită a omului care o poartă. Înainte de slovă, a fost cămașa.”

Adrian Oianu vorbește mult, repede și cuceritor. Stau și mă uit în gura lui ca un copil. Am ajuns om mare să trăiesc sentimentele din povestiri istorice. Sunt în Muzeul Lowendal din București, între zeci de cămăși românești, ii de sute de ani, și mă minunez. Cum de n-am știut eu lucrurile astea despre românii mei?

”Uite un trifoi tăiat. Vezi? Două linii peste floare. Asta înseamnă că femeia asta nu crede foarte mult în noroc, ci în muncă. În lucrurile pe care le poți face pentru tine.” Cămășile astea toate au fiecare câte un simbol. ”Un ochi, o cruce, crucea Sfântului Andrei, o viță de vie. Se împletesc, se întretaie. Fiecare este altfel.” Fetele se ascundeau când coseau la ele, să nu fie văzute. Să nu le fure nimeni modelul, să fie doar al lor. ”Nu puteai să vii la horă dacă nu aveai cămașă; nu erai recunoscut de comunitate. Dacă nu aveai cămașa cu însemnele familiei, nu existai. Aici poți să spui într-adevăr că haina îl face pe om.”

”Dacă intri aici, ai să vezi că e camera imaginației. Fiecare tânără voia să coase altceva, să nu fie la fel ca alte fete. De asta e diversitatea asta uimitoare. După care satele erau în competiție. Cine știe ce-și spuneau flăcăii: Uite, mă, ce cămăși au ale noastre! Te-ai luat cu aia din satul de-alături care nu știe coase cămăși frumoase? Ei, de aceea costumul nu este comun!”

Nu aveau mult timp de cusut femeile. Două luni, iarna. Ce chin să fi fost! Să faci punctele alea mici la lumina unei lămpi sau a lumânării.  ”Îți spun eu că am lucrat toată viața în industria asta. Sunt cusături pe care nu le poate face nicio mașină. Vezi aici, cămașa asta: este făcută cu un fir metalic. Dacă nu mânuiești cum trebuie, pânza se încrețește și se strică. Doamne, Dumnezeule, știi ce muncă e asta? Uite alta, aici. Nestemata colecției. E bătută ca un covor. Cine a făcut-o, s-a chinuit. I-au sângerat degetele. A avut dureri îngrozitoare. Trebuia să se oprească o zi și apoi să o ia de la capăt când pleca durerea, că firul metalic confecționat pe-atunci îți taia degetele!”

Adrian Oianu strânge cămăși românești de o viață. Unele sunt incredibil de valoroase. Au sute de ani. ”Știi, la noi muzeele s-au oprit cumva din activitatea de colectare. Nu mai achiziționează din costume populare. E norocul meu. Le caut prin toată țara. Și iau doar românești, că e plină țara și de costume ungurești, nemțești sau țigănești.”

Costumele din Mărginimea Sibiului îți iau ochii prin simplitate. ”Vezi ce delicate sunt? Le-au făcut lucrătura fină cu un anumit motiv. Să nu-și dea seama ”stăpânii” nemți de la Sibiu că au bani și să-i pună să plătească taxe mai mari.” Din jena asta au ieșit niște haine incredibil de frumoase. Culorile sunt cele ce te surprind însă. Pânza asta de in e brăzdată de culori intacte strălucitoare, care îți iau ochii. ” Tu îți dai seama de câte ori au fost spălate? Totul era făcut în casă. Pânza, culorile, paietele erau bătute una câte una. Vezi aici cusătura asta? Cine a făcut-o, știa exact că ața de la modele se va strânge la apă și modelul va ieși în relief. E o tehnică de se folosește acum, în epoca modernă.”

”Auzi, popor de țărani! Măi, e fabulos! Fabulos! Îți dai seama? Au muncit la unele cămăși și câte patru generații. Fiecare adăuga câte ceva: la cămașa bunicii, mama mai adăga o dantelă la mânecă, fata un volănaș și așa mai departe. Altminteri, mama începea să lucreze la cămașă de când fiica era mică, apoi o ruga să poarte la nuntă cămașa pe care-o cususe când a fost tată-său la război. Fiecare împunsătură de ac e amintire sau credință. Băgau cămășile astea în lada de zestre și le dădeau fetelor când erau mari. Coseau la ele câte 4-5 ani. Și apoi le lăsau la copii. Ce să le lași? Pământ, dacă aveai, și cămăși, puse în cufere.”

Cuferele și cămășile le vedeți până pe 7 iulie în Casa Lowendal, lângă Grădina Icoanei. Luați-vă copiii și mergeți să vedeți un pic de istorie fascinantă. Pe colecționarul ei, Adrian Oianu, îl găsiți aici sau aici. Și ar mai fi ceva:

Bonus. Cum ne-au salvat țiganii patrimoniul.

”Nu o să-ți vină să crezi. Rromii care umblă prin toată țara sunt cei mai buni scormonitori după cămășile astea. Boierule, am găsit două la Arad! Arată foarte bine. Se tocmesc cu oamenii, îi bat la cap și-i conving să le dea. Le restaurăm și le dăm viață din nou. Sunt unii care umblă câte o săptămână după ele. Se cocoșează de atâta condus prin țară. E aproape ciudat că neamul lor contribuie atât de mult la păstrarea patrimoniului, la care noi am renunțat.”