E foarte dificil maratonul, fie el și Semi-maratonul Internațional București. În primul rând, pentru că trebuie să te trezești de dimineață. Foarte de dimineață. Adunarea la cortul Fundației Inimii, baza Athletic Cardio Club e la 7.30, ne spune doctorul Gabriel Tatu-Chițoiu, liderul grupului. Și e duminicăăăăă!

Așa că o ratez cu brio. Nu pentru că nu m-am trezit, ci pentru că nu am realizat că Poliția va închide jumătate de oraș pentru cursa asta. Așa că am timp să văd o mare de oameni care curge spre cursă. Câți oameni aleargă în orașul ăsta? Și unde aleargă? Căci sigur nu au toți loc în Herăstrău.

Sincer, nu mă așteptam. E ca un mic miting. Sunt părinți cu copii, tineri îndrăgostiți sau pensionari și, desigur, un mic grup de kenyieni, despre care îmi închipui că vor câștiga cursa. O oră și jumătate mai târziu constat că am avut dreptate. Ziariștii spun că unul dintre ei are 59 de ani și se amuză încercând să afle care.

Adevărul estă că mă aflu într-o sectă foarte sănătoasă. Și sunt probabil singurul gras din Piața Constiuției.  Mă străduiesc totuși în fiecare zi cu o bicicletă. Măcar 10 minute.

Cortul Athletic Cardio Club e deja gol. Oamenii sunt la start sau pe traseu, pentru ștafetă. Mai sunt cei care se pregătesc pentru cursa de 10,5 kilometri . Ionuț Pârju și Mariana Apopei au venit tocmai de la Iași. El, campion de arte marțiale, ea, instructor de fitness. Se încălzesc meticulos și sunt responsabili cu atmosfera. Ea este ca o explozie de energie. Îmi povestește cu un râs enorm cum a ratat ștafeta de anul trecut. ”Am alergat înainte, în loc să o fac la dreapta. M-am trezit de una singură în afara cursei. 4 kilometri am alergat în plus. Aveam timp de locul 19 și am ieșit pe 80. Anul ăsta nu mai greșesc. Dar sper să mă încadrez în timp, că la 13.30 avem autobuz la Iași.” Le spun să meargă în alergare ușoară până acolo.

Mă întâlnesc cu o colegă de presă. Fumează un pic palmat, ca pe vremuri la liceu. Mariana o repereză și o alungă la modul propriu, după cort. V-am spus doar că e o adunare foarte sănătoasă.

Alături, Ionuț reface niște calcule ”Cred că-mi fac timpul. E adevărat că la noi la Iași alerg într-o zonă cu pantă. Și aici e un pic, dar nu așa mult. Greu de spus la cât o să mă duc. La concurs e altfel. Trebuie să vezi și ce dispoziție ai.”

Cursa populară se încheie. Zeci de oameni se întorc în piață. Măcar 3 kilometri și primești o medalie. Ideea e să vii și să vezi dacă te simți bine după ce alergi. Presa aleargă după o doamnă blondă. ”Băi, am fost opt televiziuni și nu am văzut-o la start” mi se spune. Acum nici nu mai contează. Fiecare kilometru e bun.

Din capătul opus al pieții apare doctorul Tatu. E cu mîinile pe sus. ”I-am făcut pe toți, măi. Mi-a ținut piciorul” Cu vreo câteva luni în urmă, doctorul și-a operat meniscul și se temea că nu o să-l țină piciorul. ”Dar când am văzut că ține, am început să trag tare” .

Nu știu câți ani are. În jur de 50, probabil. L-am cunoscut cu un an în urmă. L-am așteptat mult, căci nu pleacă de lângă pacienții săi, până când nu-i vede bine. ”Așa e el”, îmi spunea un domn. „Mi-a fost rău, astă-noapte. L-am sunat. Poți fi sigur că te ajută. Aleargă mereu”

N-am știut că domnul nu vorbea la figurat, iar alergatul e, de fapt, şi la modul propriu. Din 2011 a început să alerge din ce în ce mai mult. Poate și șase kilometri într-o zi. Adevărat, a făcut mult sport în tinerețe.  De când cu meniscul, face și din ce în ce mai mult înot.

„Haideți cu noi!” mi-a spus  „Și un kilometru dacă te miști în fiecare zi, intri pe roacc.ro, și-l treci acolo. Și, poate, până la afârșitul anului atingi 600 și ești câștigător. E un fel  de limită pentru sănătate. Și un concurs, dar doar cu tine.”

Așa s-a născut Athletic Cardio Club. Întâi pentru medicii care țin la sănătate, apoi pentru pacienți şi, în sfârșit, pentru oricine a vrut să alerge a venit alături de ei. Câștigă ceva? Mai curând cheltuiesc. Nu-i  simplu să mergi să alergi la crosuri și concursuri pe tot cuprinsul României. Dar oamenii-s mișto și un pic mai tineri decât le scrie în buletin.

Doctorul dispare de lângă mine. ”Au terminat, au venit la o oră și 15 minute. Incredibil! Îi așteptam la o oră jumătate.” Ștafeta clubului s-a întrecut pe sine. Îi îmbrățișează și îi fotografiază ca pe campioni. Apoi se lipește de gard și îi așteaptă pe fiecare pe rând. Laurențiu Spătaru vine după 21 de kilometri, o oră și 27 de minute. E un pic transpirat. „Dar el aleargă zilnic și de asta îi vine așa ușor.” „Distanțele lungi sunt mai potrivite pentru vârsta mea!”. Nu îndrăznesc să-l întreb cât are, căci probabil e mai în vârstă decât mine. Gabriel Tatu-Chițoiu rămâne lipit de gardul de la sosire. Așteaptă un moment special. Colegul său, doctorul Dan Deleanu, aleargă primul semi-maraton la vârsta de 50 de ani. Vine după o oră și 55 de minute, moment sărbătorit ca o mică victorie.

De fapt, despre asta e vorba. Oamenii aceștia nu aleargă numai pentru sănătate. Au trecut de mult de asta. Fiecare cursă e o mică victorie personală. Poți, cât poți? Cum îți convingi trupul și mai ales mintea că poate să facă asta. Și, dacă reușești, cred că nimic nu-ți poate sta în față. Când durerea și lipsa aerului sunt bătute cu un zâmbet, nimic nu-ți rezistă. Căci victoria asupra ta este cea mai importantă victorie. Sărbătorită în urale cu o poză de grup.

Când să plec, doctorul e prins într-o discuție cu Cătălin Tamaș. Oamenii se pregătesc de triatlonul de la Mamaia. Triatlon? Dumnezeule! Că n-or fi de fier.

Mă retrag un pic rușinat. Parcă mi-aș fi dorit și eu ca la un moment dat…  Ei bine, nu-i nimic, Am parte oricum de un super-maraton. Un jandarm mega-zelos m-a obligat să parchez la doi kilometri. Trag de picior și gem, șontâcâi, mă mai așez și, într-un final, reușesc. Oricum nu aveam altă șansă. Căci la maraton singurul obiectiv este să termini.

Afişează slideshow