Vladimir s-a tuns. De unul singur. Adică a decis de unul singur. A meditat și a cochetat cu ideea vreo două săptămâni după care s-a hotărât. Nu mi-e foarte clar de ce. Și mai ales de ce după ce-și câștigase toate bătăliile. 

La școală lumea nu-l mai întreba deja de ce are părul lung. După un an trecuse de tot tirul de întrebări. Și cred că se obișnuise toată lumea că asta e situația. Mai curând cred că-l enerva faptul că trebuie să și-l prindă. Iar asta trebuia să se întâmple la majoritatea orelor și apoi când mânca. Asta era adevărata dramă: ”prinde-ți părul! nu vezi că atârnă peste tot?”

Cicăleala asta cred că l-a făcut cu nervii. A cerut programare și s-a hotărât. Nu a avut niciun fel de emoții, mai curând eram noi îngrijorați de ce urma să se întâmple. S-a terminat cu zâmbete și o chică pe care a păstrat-o ca amintire. 

Așa, de ce era nevoie de povestirea asta? Pentru că în câteva ocazii școala din România  a făcut o temă și un lucru senzațional dintr-un act absolut uman. Și am vrut să descriu cum se întâmplă tunsul atunci când nu te freacă cineva la cap. Un om hotărăște să se tundă și o face. Și o face pentru că are el ceva în cap, nu alții. Iar în alte cazuri un om hotărăște să stea cu părul lung și nu cred că trebuie să dea explicații la nimeni. 

Iar piticii ăștia sunt niște oameni care au personalitate, idei și gânduri. Și destulă minte ca să hotărăscă ce e mai bine pentru ei, măcar când vine vorba de păr. Despre asta e vorba.