De săptămâna trecută s-a dat drumul la mici, cum s-ar spune. Nu știu musai de la televizor, ci de la vecinii care au încins grătarele pe lângă garaje. Lovit de poftă, am plecat spre Cocoșatu’, dar am ajuns într-un moment când nu era nici loc de parcare.

Drept urmare, mai târziu am ajuns la un restaurant pe al cărui meniu scria „cei mai buni mici din România”. Erau buni, dar nu cei mai buni. Așa că fac un top personal al locurilor unde am mâncat eu ”cei mai buni mici din România”. Unele locuri sunt irepetabile, în altele vă trebuie pile, dar sunt și deschise marelui public. După cum urmează:

În pădure la Brodoc, Vaslui. Acolo mă duceau ai mei, înainte de ‘89 de 1 Mai. Venea tot Vasluiul, nu exagerez. Lumea nu avea viloace ca azi să facă micii în curte. Așa că în pădure erau mii de oameni. Micii îi punea statul la dispoziție la un preț de nimic, la niște grătare oficiale. Dacă erai șmecher, poate aveai și tocătura ta, pe care să o frigi la un grătar mic. Așa foame ți se făcea la cozile alea că sigur micii ăia erau foarte buni. Nu știu ce mai e acum pe acolo, deci greu de îndeplinit.

În piață la Vaslui, în zilele cu aprobare. Aprobarea o luam direct de la gratargiu, care avea copilul în clasa la care era învățător tatăl unui prieten. Când se apropia de grătar, acesta îi dădea parola: ”Azi nu, domnu’ învățător!” Iar când era da, erau cu siguranță cei mai sănătoși mici din lume. Sigur mai sunt mici în piața veche la Vaslui. Dacă e coadă e de bine, băgați-vă!

În fața blocului, la garaje. Am un vecin, șofer de autocar, om foarte de treabă. Când vine vara și nu e plecat prin toată Europa, nu e duminică să nu iasă la prânz să facă un grătărel. Și dacă apuci să-i dai bună ziua, sigur te poftește la masă. Buni mici, mai ales dacă pici de la drum, cum mi s-a întâmplat. Până acum ceva vreme făceam și schimb de fanioane. Eu cu țuica de Muscel, el cu una de pe la Gorj. Dacă treceți pe la Lujerului, la noi la bloc sunt singurele garaje. Veniți duminica pe la două și mergeți pe alee, până în capăt.

La cumnată-meu, Răzvan, fost-șef de popotă. Are o răbdare de fier. Numai nu le suflă în fund la micii ăia. De la el știu că micul e bun când îi dai drumul pe grătar și sare un pic așa, de pe el. Unii îl știți pe Răzvan, dar dacă vreți mici de la el, nu vă prezentați cu mâna goală. Să fie cu dop, mă înțelegeți.

La cumătru’ Marcel, care are o sursă de mici, într-o tonetă la 100 de metri de casă, la Piatra Neamț. ”Au abatorul lor, Cătă”. Vă spun eu că, dacă mâncați din ei, faceți naveta la Piatra după mici!

În fine, locul meu preferat e vis-a-vis de piața de la Câmpulung Muscel. E o tavernă gri, mereu acoperită de fum. Scaune de plastic, mese de tablă și un covor verde pe jos. Locul e înconjurat de garduri de fier și, dacă nu ești introdus de un cunoscător, nu vei intra niciodată. Dar acolo se fac într-adevăr cei mai buni mici din România. Iar dacă apuci să-l cunoști pe patron, îți va pune și sufletul pe masă.

Una peste alta, oricât de fițoși sunteți, cu siguranță măcar o dată pe an vi se face poftă de mici. Nu sunt sănătoși, nici frumoși, dar sunt buni și leagă prietenii. Plus că te pun mereu în compeție, căci toată lumea a mâncat măcar o dată ”cei mai buni mici din România”.

Am o singură rugăminte însă: faceți mici, beți și bucurați-vă de ei, dar respectați-i pe cei din jur! Căci poți să mănânci mici și să fii în continuare un domn. Și domnii nu fac nimic din cele mai jos: