Week-end-ul acesta am fost în Germania. Am avut treabă, dar am reușit să rup câteva ore sâmbăta la prânz pentru mine. Prietenii mei m-au invitat să aruncăm o privire pe Valea Rinului, unde Mainz-ul este unul dintre cele mai importante orașe.

Am mers de la Mainz la Rüdersheim cu vaporul, iar la întoarcere cu trenul. Pentru un tip comod ca mine, lipsa mașinii a făcut sens de abia pe parcurs, căci nu știam la ce să mă aștept. Am înțeles însă semnificația excursiei, cam la jumătate de oră după ieșirea din Mainz.

Sub cerul plumburiu, al unei toamne târzii parcă, au început să se aștearnă mii de hectare de vie. Cât vezi cu ochii numai viță nobilă și ceva oameni care mai culegeau strugurii pe vreme târzie. Iar ghidul a început să turuie: aici este podgoria x, aici y. Familia lui x face vin de 800 de ani, iar familia y de 400 de ani. Casa este a podgoreanului y și de fapt nu este casă. Valea este plină de castele, castelașe și poveștile unor prinți care nu numai că au iubit valea, dar și vinurile sale. La fel și multe mânăstiri care te îmbie să le treci pragul din același motiv.

Și aici intervine partea cu mașina sau absența ei. În fapt, cam toată după-masa ai vreme de testat câteva dintre vinurile extraordinare ale lumii. Germanii cred că fac cele mai bune vinuri albe din lume, iar Rieslingul lor este sublim. L-am testat de câteva ori, iar gândul mi-a rămas la unul care se numește Kabinett, recolta lui 2009. De asta nimeni nu a vrut să ia mașină, pentru că e greu să urmărești un grup de oameni care nu fac decât să se bucure de minunățiile din zonă.

Valea este plină de restaurante, dar ideea este să mănânci tot la podgorii, care au dreptul prin lege, ca o perioadă să prepare mici gustări să însoțească vinul. Dacă e musai să stai la masă, Rüdersheim e plin de restaurante, dar atenție, genul pentru turiști. Astfel, spre amuzamentul prietenilor mei germani, chelnerii de la un restaurant erau îmbrăcați în costume bavareze. ”Este special făcut pentru turiștii japonezi și americani care doar asta așteaptă”

Satul este fix ceea ce te aștepți: tradiționalul târgșor german de anul 1800, cu case albe și structuri de lemn. Vinul curge la orice colț, mâncarea este decentă, prețurile te cam dor ca român. La aceeași bani am aflat un restaurant în Mainz, al cărui proprietar a lucrat întreaga viața doar în restaurante cu stele Michelin. Cu mâna pe inimă, e cel mai bun în care am fost vreodată, dar despre asta altă dată.

Pe ulițele Rüdersheimului curg râuri de turiști, în special cei veniți cu vasele de croazieră. Un român care muncește ca mecanic pe un astfel de vas îmi povestește că, în special, pensionarii sunt cei care merg cu ele. Sunt grupuri de câteva zeci de persoane care merg tihnit și vizitează micile orașe-podgorie din inima Germaniei.

O telegondolă te va duce peste dealuri. Îmi dau seama că am ajuns la momentul perfect pentru că vița  a început să ruginească. Este un amestec perfect de galben, roșu-arămiu și un verde trecut. Ici-acolo, câțiva muncitori culeg boabele târzii. ”Din ele  se face un soi de vin, mușcat de frig, poate și de brumă. Gustul e cu totul special”, mi se spune. Există și o altă metodă. Câțiva acri sunt ținuți până când strugurii îngheață. De abia atunci sunt puși la făcut vin. Astea-s vinurile cele mai scumpe și mai rare. În vârful dealului, vezi Rinul care curge molcolm la întâlnirea cu Nahe. Apele sale și soarele care luminează mereu aici fac legenda acestor vinuri.

”Dacă vii aici și bei vin roșu, chiar nu știi pe ce lume te afli”. Doar câteva podgorii germane mai fac vinuri roșii bune. Iar Rieslingul este la rându-i pe ultima sută de metri. ”Cum vremea se încălzește din ce în ce mai tare, soiul acesta de struguri nu o să se mai simtă bine în Germania în următorii zece ani. Să nu vă mire să auziți în viitor de marele producător de Riesling, Anglia.”

Ne întoarcem cu trenul cu un grup uriaș de cheflii. Strigăte și râsete se amestecă în gară. Circumspecți, germanii nu lasă pe nimeni pe peron până când nu vine trenul. Nu ai ce să te aștepți de la grupurile care au venit aici dor pentru vinul alb cu cele trei calități: mult, sec și gratis. Mă rog asta nu se potrivește, doar mustul e gratis la fiecare colț.

Dar plec cu o idee clară: aici trebuie să vii cu timp și tihnă. Poate chiar și un șofer care să te care prin fiecare podgorie și să te lase să guști cu răbdare fiecare minune. Grăbiți-vă, că în zece ani, mai bem doar ce rămâne prin butoaie. Ceea ce nu ar fi rău, dacă nu s-ar termina.