Știu c-au trecut câțiva ani de când Elena Udrea nu mai e în fruntea țării și nu ne mai dăm seama de magnitudinea condamnării Elenei Udrea. Coborârea sa a fost lentă, dar perceptibilă, așa că decizia nu miră acum. Dar dacă te uiți în istoria recentă, poate o să înțelegi mai multe. Și nu ne despart mai mult de zece ani de întâmplările de mai jos. Vă las, așadar, câteva fragmente din cartea Adrianei Săftoiu – Cronică de Cotroceni- care sunt lămuritoare pentru ce s-a întâmplat. 

„Nu putem să intrăm toţi la Preşedinte“, e opinia Elenei. În afară de consilierii prezidenţiali, cinci la număr, nu prea mai au acces alţi funcţionari din instituţie în cabinet. Încerc să exemplific. „Adică, pentru dosarele pe extern, ar trebui ca Pleşu să îţi spună ţie ce conţine dosarul şi tu să îi prezinţi Preşedintelui, nu consilierul în cauză?“ „Da, e o variantă“, îmi răspunde.

Îi cere Elenei Udrea să îl sune pe S.O.V. şi să îi spună ce se întâmplă, să reclame distorsiunile de interpretare făcute de Dumitrescu. Elena sună. Vocea ei e prietenoasă. Îl salută pe numele mic. „Iartă‑mă, nu am ştiut. La mulţi ani, să fii sănătos.“ Deduc că e ziua lui Vîntu. Păstrează tonul amical şi îi semnalează supărarea prezidenţială. Încheie convorbirea în furia dezlănţuită a Preşedintelui. Îi repro­şează Elenei modul amical în care a vorbit. „Ce am spus eu să faci şi ce ai făcut tu!“

„Pe la şase seara m-a chemat la el în birou. Ea, îmbrăcată în roşu, cu o fustă mini provocatoare, atârnând de biroul lui. Niciun gest de a masca atitudinea deloc neoficială şi nepotrivită locului. Elena m-a privit cu siguranţa femeii care poate sta la propriu pe biroul şefului”

Brusc, Berlusconi şi‑a mutat privirea spre Elena Udrea, care se afla în diagonală cu premierul Italiei. „De ce sunteţi aşa de îngândurată? Trupul dumneavoastră spune altceva decât chipul dumneavoastră.“ Pur şi simplu, am rămas fără grai. Ne‑am mutat privirile de la Berlusconi la Elena Udrea, apoi la Băsescu. Privea la fel de surprins. Am continuat totuşi agenda discuţiilor. La puţin timp, Berlusconi a reluat tema neconcordanţei dintre expresia şi trupul consilierei care îl captiva. Băsescu a intervenit de data aceasta: „Vă place? O mai aduc“. Şi au râs împreună. Andrei Pleşu era cel mai consternat dintre noi. Între timp, Berlusconi, încântat de perspectivă, ne‑a povestit cum l‑a avut în vizită pe Leonid Kucima – Preşedinte al Ucrainei la acea vreme –, cum s‑au dus cu iahtul şi cu fetele pe mare. „Am auzit că sunteţi comandant de vas, aşa că nu ne mai trebuie băiatul care să conducă iahtul.“ Stolojan, printre dinţi, repeta: „Incredibil“. Finalul s‑a dovedit apoteotic. Am terminat întâlnirea şi ne‑am ridicat pentru plecare. Berlusconi a privit‑o pe Elena: „Aş vrea să mai rămâneţi puţin, să schimbăm câteva cuvinte doar noi doi“.

Elena Udrea a fost cea mai importantă persoană din România vreme de opt ani. Aproape cea mai importantă. Soarele și norii nu apăreau fără ca Elena Udrea să vrea. Era cea care deținea controlul informațional și decizional la vârful statului român. Condamnarea ei are aceeași magnitudine cu cea a lui Adrian Năstase. Și e un avertisment că nimeni și nimic nu e veșnic. 

Cu ceva ani în urmă, Q Magazine avea un număr care era deschis de Elena Udrea. Printre altele spunea că ”în viață suntem singuri”. Ea era la capătul drumului care o trecuse pe cea mai înaltă culme a succesului. Valea din față, probabil, începuse să se depopuleze, iar Elena Udrea își vedea viitorul. Nu-i plâng de milă, singură a ales pe unde și cu cine să meargă. Mă gândesc doar că în viață succesul este pasager dacă nu are fundamente corecte și echilibrate. Doar atât. 

Las aici câteva imagini din specatcolul pe care l-am trăit.