Nu am vrut să scriu mult despre povestea lui Tudor Helgiu, dat afară de la ore pentru că nu e tuns. Povestea lui m-a umplut de lehamite. Ce drac de școală o mai fi și aia în care, la 25 de ani de când eram eu la liceu, tot te mai caută să vii cu ”tac-tu tuns”?  Prostia asta este atât de mare, jignitoare și tembelă pentru noi ca societate, încât nu-ți mai vine să spui nimic. Și apoi mi-am adus aminte. 

În clasa a X-a am sărutat o fată în curtea școlii. Țin minte și acum că eram pe un trunchi de copac tăiat, undeva sub ferestrele cantinei. Sărutul s-a dorit a fi fără martori, dar a existat unul. Profesorul de chimie Badiu, un zbir, renumit pentru duritate, materie încâlcită și situații absurde. 

Ne-a văzut de la geamul laboratorului, a strigat la noi și apoi a ținut să mă bage în consilii profesorale. Cumva, credea c-am întinat sfântul spațiu al școlii românești. M-a reclamat peste tot unde a putut, de la diriginte la direcțiunea școlii.  

Cum trebuia să mi se scadă nota la purtare în viziunea lui, maică-mea  a venit la școală. Credeam că o să mi-o iau și pe partea asta, dar am avut surpriza vieții.

Să fi fost prin 1992-1993. În casă la noi radioul mergea tot timpul. În fiecare duminică seara îl ascultam pe Florian Pittiș și emisiunea lui de la Radio 3, Radio România Tineret, cum îi spunea atunci. Poveștile lui Pittiș m-au însoțit ani de zile. El mi-a deschis lumea. El mi-a povestit de Woodstock, de Led Zep, de Purple. Mi-a povestit imaginile, m-a purtat la Londra, la New York, în toată lumea liberă. El mi-a dat libertatea, visurile și puterea de-a pleca. 

Și tot el cânta atunci despre ”Vinovații fără vină.” Cred că toată lumea auzise cântecul acesta, iar pentru noi era manifestul libertății. Spre uimirea mea, mama i l-a recitat profului de chimie. Nu o să uit niciodată. ”Cum să persecutați dvs un copil c-a sărutat o fată într-o lume în care afară se cântă Nu contează cât de lung am părul , Important e cât de mult gândesc ?

Răspunsul profului nu-l mai știu. Știu că în următoarele două luni i-a dovedit mamei că pe lângă că sunt pușlama, nici nu gândesc. Mi-a dat un 2, apoi un 3 și un 4 în teză. A fost singura corigență din viața mea școlară. Măcar a avut un motiv memorabil. 

Altfel, las aici acest cântec. Bag seama că la 25 de ani de la întâmplarea asta, alte mame au nevoie să le spună unor zbiri c-au fost si ei tineri și c-au avut vise. 

Sunt curat la trup curat la suflet
Vreau sa-i înteleg si sa iubesc
Nu conteaza cât de lung am parul
Important e cât de mult gândesc. 
Simt în trup pletosii daci, comati
Firea mea e saltul omenesc
Nu conteaza cât de lung am parul
Important e cât si cum gândesc.

Vreau sa-înalt castele de gândire
Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc
Nu conteaza cât de lung am parul
Mai presus e cât si cum gândesc. 
Nu e loc de noi în lumea voastra
Nu-s din noi acei ce ne muncesc
Si tin cont de cât de lung am parul 
Nu de cum si cât de mult gândesc.

Și ar mai fi ceva. Mi-e teamă că întâmplarea asta spune despre școala românească mult mai mult decât liotele de miniștri care au condus-o și eșecurile lor. Noi și cei care decid suntem cel mai mare eșec. Noi, ei și visele pe care le-au călcat în picioare. Și libertatea pe care vor să o închidă.

P.S. Copilul nostru are părul lung. L-a ascultat toată seara pe Moțu Pittiș și-a cântat cu el cât l-a ținut gura.  Va avea părul lung cât timp va vrea și-i va plăcea.