Domnul Ion Iliescu a ieșit în public. Iar odată cu el a venit și tovarășul Ion Iliescu. Căci așezarea Partidului Comunist din sufletul omului nu mai poate fi scoasă nici măcar de un politician foarte abil.
Întâi a vorbit tovarășul Ion Iliescu. Și a făcut-o fix ca tovarășii care știu mai bine ce este bine pentru popor:
”Acum să stăm să tot plângem morţii în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti…”.
Mai pe seară a vorbit și domnul Iliescu, cel care apare de fiecare dată când tovarășul Iliescu face câte o prostie.
„Regret faptul că o exprimare eliptică, în contextul acestei discuţii, poate suna drept indiferenţă faţă suferinţa rudelor celor morţi în acele zile.”
Care este adevăratul suflet al lui Ion Iliescu? Bănuiala mea este că primul. Acolo este adevăratul Ion Iliescu. Unul care își ține nervii în public și este gata să te sfâșie când ești cu el între patru ochi. Unul care spune toate lucrurile corecte și rareori o să vezi că le aplică. Unul în fața căruia nu o să poți aduce argumente și care se va înclina doar când vede o țară întreagă împotriva lui. Dacă ar fi fost după Ion Iliescu, România ar fi arătat cam așa.
Niciun dosar care implica fosta elită a Partidului Comunist nu ar fi fost rezolvat.
Economia ar fi fost preluată de foștii securiști și mai apoi de copiii lor.
Nicio instituție care ar fi putut împiedica jaful nu ar fi fost funcțională.
Țara ar fi fost ținută cât mai aproape de Rusia ani în șir.
Valorile conservatoare ale fostului establishment ar fi dat tonul dezbaterilor publice.
Resentimentele la adresa lumii vestice ar fi fost promovate cu asupră de măsură.
Populația ar fi fost captivă unui grup infracțional de care domnul Iliescu ar fi știut, dar nu i-ar fi păsat.
Niciun serviciu social nu ar fi funcționat cum trebuie.
Și în tot timpul acesta, Ion Iliescu ar fi rămas sărac și cinstit pentru că el avea tot ce-i trebuie: puterea de a-i ține pe toți în funcții.
Ar fi fost tătucul lor.
De fapt, toate astea s-au întâmplat și de abia le urnim din loc după plecarea lui. Și când aproape că vedeam o schimbare, a reapărut acest spectru al eșecului nostru. Și ca să fie sigur că nu-l uităm a călcat și morții în picioare. Căci de-a lungul vieții sale un singur lucru i-a fost important: el și puterea lui de-a dispune de alții. Dacă nu o mai are, nici mimarea respectului nu mai contează.
Ironia, tovarășe Iliescu, este că istoria nu o să mai scrieți dumneavoastră.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!