Ce aţi aflat, de fapt, zilele astea despre Olimpiadă? Câteva lucruri care oscilează între dezastru și codoșlâc. Știți că în Satul olimpic nu se poate locui, că danezii au făcut zeci de reclamații, că australienii au plecat, că fetele noastre, ca orice bun român, s-au apucat de reparat.

Mai știți că, drept răspuns la toate astea, primarul din Rio le-a spus australienilor că o să le pună un cangur în cameră ca să se simtă ca acasă. Și ați mai aflat că România s-a dus acolo fără steagurile care să acopere o clădire întreagă.

Este bine știut că apa din Satul Olimpic nu poate fi băută, pentru că este murdară. Și că acest eveniment este o cheltuială aberantă pentru sărăcia care-l înconjoară. Evident, toate discursurile au fost mizerabile și nesemnificative. Și nu uitați că nimeni nu e sigur în Brazilia.

Mai puneți aici că sportivii nu sunt decât niște mașini dopate, care fac totul ca să trișeze și că nu prea te poți baza pe cinstea nimănui.

Iar toate astea se repetă din patru în patru ani, Sau din doi în doi. Parcă este un festival al bucuriei de-a scrie prost și tragic despre adunările noastre de la fiecare patru ani. Bașca, niciun război nu se mai oprește nicăieri pe lume asta de dragul Olimpiadei.

Așa  este c-ați uitat de acest mic detaliu lăsat de istoria olimpică? Asta și pentru că nimeni nu vi l-a mai spus. Ba, mai curând, parcă suntem dispuși să pornim alte războaie, de la Olimpiadă plecând.

Am uitat să ne spunem poveștile, am uitat să ne povestim emoțiile, suntem mereu dispuși să trecem cu vederea că suntem în fața celui mai mare festival de sentimente din istoria lumii.

Eu vreau să cred că Olimpiada este despre prietenia dintre Jesse Owens si Luz Long, în fața lui Hitler. Long, singurul atlet alb care a avut curaj să stea de vorbă cu Jesse în fața dictatorului. Avea să moară șapte ani mai târziu pe frontul din Italia.

Eu vreau să cred că Olimpiada este despre Emil Zatopek, alergând ca o locomotivă în fața rivalilor săi. Vreau să cred că Olimpiada este despre Abebe Bikila, care a câștigat maratonul în picioarele goale. Despre performanța sa uriașă de-a fi singurul om de pe planetă care să câștige maratonul de două ori. Și apoi să revină la Olimpiadă într-un scaun cu rotile.

Eu vreau să povestesc despre Nadia și întâlnirea sa cu perfecțiunea. Vreau să-l revedeți pe Ivan și pagaia sa ruptă sau pe Gabi Szabo trecând înaintea tuturor. Sau despre Constantina Diță plutind ireal către medalia de aur a maratonului.

Și ei sunt doar cei care au câștigat. La fel, istoria o să rețină lacrimile celor care n-au apucat să urce pe podium, dar au scris povești. Îl mai știți pe Derek Redmond, cărat de tatăl său până la finalul liniei de 400 de metri? Ei sunt cei care duc mai departe povestea asta.

Niciun copil, care va încălța pantofii de sport de mâine începând, nu o să se gândească la Satul Olimpic defect. Nu o să se gândească să fure și nu va visa că are de oprit un război. Va visa însă să fie primul acolo, să-i depășească pe ceilalți, dar mai ales va trebui să se depășească pe sine.

Despre asta trebuie să vorbim de azi încolo. Să facem pace, măcar în capul nostru, în următoarele săptămâni.

foto