Sunt câteva lucruri care nu-mi ies nicicum din cap. O să le enumăr:

1. Cazul acesta există public pentru că tatăl Alexandrei este văr cu Alexandru Cumpănașu. De mai bine de 15 ani, Cumpănașu conduce un ONG a cărui principală activitate a fost supravegherea profesionalismului din Poliție și a gradului de corupție diin aceasta. El a făcut parte din prima structură internă de supraveghere a Poliției, înființată în mandatul lui Ioan Rus. Cumpănașu știe pe de rost toată Poliția Română. El a sunat la șeful Poliției și la Procurorul General. Adică a pus pile și a făcut ce făcea în țara orice om sănătos la cap ca să salveze copilul. Dacă nu era el, nici acum nu știam nimic. Polițiștii și procurorii s-au pus pe treabă serioasă doar după ce-au fost sunați de la București. Așadar, statul român s-a pus pe salvat un copil doar pentru c-a avut o pilă. Dacă ea nu exista, se prăbușea în anonimat. Dar nici asta nu a fost deajuns.

2. O ceată de bărbați a stat toată noaptea în fața unei porți și nimic nu i-a determinat să intre înăuntru. Și acum mint separat și împreună cu nerușinare. Pentru mine acesta este cel mai curios fenomen social  care s-a putut întâmpla în ultimii ani în România. Ce s-a întâmplat acolo? Ce-au gândit? Ce-au vrut să facă?De ce nu au intrat? Cât de căcănar să fii să stai în inacțiune? Și nu s-a găsit nimeni acolo mai bărbat?

3. Convorbirea de la 112. Sigur că șefii îl împachetează acum pe acarul Păun. Dar a nu reacționa cum trebuie la un astfel de apel, la orice apel, e un gest care nu are decât o singură explicație: nu mai ești om.

Și aici voiam să ajung. Eu credeam până acum că statul român este alcătuit în proporție mare din mediocri, din pile, amante sau numiți politic. Nu tot, dar acești oameni ajung în locuri cheie. Și că statul e slab pentru că structura sa intelectuală este cangrenată. Adevărul este că o parte din oamenii de acolo s-au dezumanizat. Storși de moleșeală, de căldura nesancționatoare a postului, de bănuții aruncați cât să te scoată binișor peste limita din sărăcie, de miserupisme și de sentimentul că pot rezolva ceva, oamenii de aici nu mai răspund la stimulii umani corecți. Nu le mai pasă, plutesc peste săraci și cei care nu sunt parte din sistem. Își încoredează mușchii la un telefon de la București și se uită cu dispreț la oricine altcineva. 

Timorați, fricoși, lași, dar sătui și gata să sară la o nouă sinecură, pactizând cu stăpânii nu cu populația, ei sunt adevăratul sistem. Unul care a încetat să fie uman.