Partidul poate să te caute și în fund
Bunicii mei au avut întotdeauna wc-ul în curte. Cât mai departe de casă, destul cât să te înnoroiezi la ducere și la venire. Wc-ul era din scânduri sănătoase, cu o podea care să nu-ți dea emoții, vopsit cu alb și ținut mereu curat, impecabil. Ani de zile, scaunul era alcătuit doar din lemn, dar pe măsură ce lumea s-a modernizat, s-a pus acolo și un colac. Mai era o sticluță de apă și ceva săpun.
Nu știu dacă ați apucat, dar cei mai vechi știu că pe vremuri nu prea vedeai hârtie igienică, mai ales la țară. Hârtia asta era o chestiune de lux. Și așa aia de-o găseai era mai aspră decât o frunză de porumb. Așa că de multe ori, wc-ul era plin de hârtii din ziare. Bunică-mea le tăia frumos, în dreptunghi și le înfingea într-un cui bătut în perete. Era un cui uriaș, ruginit, cu o floare mare, pe care puteai înșira câteva sute de foi. Era cel mai bun loc în care să citești ziarul, în timp ce Ceaușescu și Leana lui îți râdeau în față sau îți dădeau indicații prețioase. Și era, desigur, o senzație de răzbunare teribilă să te ștergi chiar cu fața lui. Era o socoteală doar între tine și el și niciodată nu te-ai fi gândit că asta poate avea consecințe. Imaginația răului este însă mai mare.