turism

La Sinaia nu scumpetea te doare, ci respectul

O prietenă pasionată de sporturi de iarnă îmi spune că a făcut un calcul și că i-a ieșit că Sinaia e cea mai scumpă stațiune de schi din Europa. E un calcul subiectiv, dar într-adevăr e scump de te doare. De la restaurant până la orele de schi. Mai mult, Alina a surprins un dialog într-un magazin cu tot felul de lucrușoare, în care o clientă spunea: ”aș mai vrea lucruri de la dvs, dar o săptămână la Sinaia m-a costat cât tot concediul de astă-vară în Cuba”. Drept urmare o să mă întrebați de ce mergem acolo și o să vă explic ce îmi place și ce nu-mi place. Și cum arată când trag linie.

Ce îmi place

Că e foarte aproape de București. Și de acasă până la hotel facem maximum două ore. Te mai înfunzi uneori la Comarnic, dar nu mai mult de 10 minute.

Ai pârtii de schi (de fapt Vladimir are) pentru toate categoriile, mult mai multe decât în stațiunile apropiate. Mai mult

Unde s-a ascuns Șoni după Vama Veche

Locul e la 5 ore de București, dacă reușești să treci de Valea Prahovei. Mult mai aproape și mai bine pentru clujeni și cei din Târgu Mureș. Stațiunea de la Mădăraș e la 1800 de metri înalțime are șase pârtii de schi și arată cam așa.

Mai mult

Orașul unde aș sta încă o săptămână

Ca să ne înțelegem: Oradea e mai frumoasă decât Sibiul. Doar că nu are un primar-președinte și o publicitate masivă, așa cum a căpătat Sibiul în 2007. Și nici o distanță adecvată de capitală, care să le permită bucureștenilor să cadă repede în fund de admirație. După cum urmează:

Așadar, ce ne-a plăcut: Mai mult

Super-loc unde să rupeți copiii de tabletă și telefon

Pe Vladimir îl știți. Dacă a prins o tabletă sau un telefon le arde până rămân fără baterie. Mai ales dacă e într-o adunare de oameni mari pe care nu îi știe. Mai noua sa pasiune sunt fotografiile, unele chiar mișto. Așa că o imită pe Alina, iar împreună arată ca doi turiști japonezi care documentează un loc cu mii de fotografii.

Așa s-a întâmplat și la Tabăra Oratia din Podu-Dâmboviței, pe drumul de la Rucăr până la Bran. Tabără e creația a doi oameni inimoși, Carmen și Viorel Bârloiu, care au părăsit definitiv Bucureștiul pentru a-și căuta menirea. Vladimir i-a înnebunit și pe ei cu tableta până când a descoperit peretele de escaladă. Ghidat de fiul celor doi, Horia, un puști foarte responsabil pentru cei 14 ani, piticul a urcat jumătate de perete fără frici sau mârâieli.

Mai mult

Bucureșteanul Vladimir merge la țară

Copilul nostru este urban. El când se duce la țară, tot la oraș se duce. Vasluiul și Hușiul, cât de mici și amărâte sunt, tot orașe sunt până la urmă.

Așa că excursia în nordul Moldovei, la capătul hărții, la modul propriu, a fos așteptată cu curiozitate. De noi. El m-a întrebat la fiecare trei ore cât o să stăm. ”Două zile? Bleaaaah!” Cel mai tare l-a durut că acolo nu există internet, ci doar un pic de telefonie mobilă. Și asta undeva într-o zonă din fața casei. Mai mult

Victor Ponta, ai de luat o decizie simplă

brancusi wisdom

Aceasta este sculptura. Se numește ” Cumințenia Pământului” și îi aparține luiConstantin Brâncuși. Costă 20 de milioane de euro și statul român o poate cumpăra. Evident că Ministerul Culturii nu are banii necesari. Mai mult

Cum ne batem joc de noi și memoria noastră

Am petrecut sfârșitul de săptămână într-un capăt de Românie, într-o zonă unde mergi doar dacă ai neamuri sau vreo nevoie nedeslușită. Am trecut pe un drum care leagă de civilizația Iașiului câteva comune din lunca Prutului și sfârșește la Săveni, în Botoșani. Oraș de frontieră, fost mare târg agricol, acum căzut în ruină și nepăsare. Drumul trece la un moment dat prin Ștefănești, comună devenită oraș undeva la vreo 40 de kilometri de Botoșani. Localitatea e cunoscută mai ales pentru uriașul baraj de pe Prut, aflat în apropierea sa.

Memoria copilăriei mi-a spus că pe acolo, pe undeva prin Ștefănești, trebuie să fie casa nașterii lui Ștefan Luchian, senzaționalul pictor de la a cărui moarte se fac în curând 100 de ani. Am căutat și am găsit casa. Iat-o:

Mai mult

De ce sunt mai bune restaurantele grecești

Stătusem binișor la o tavernă din Creta și nu știam ce mă deranjează. Altceva decât viteza cu care se mișcă ospătarii când e vorba de servit și încetineala când să-ți aducă nota de plată. Ce mă deranja era un sunet. Familiar, dar totuși rar auzit când mă aflam în București.

Ce mă deranja era faptul că ne auzeam între noi și pe ceilalți meseni. Iar când lumea tăcea se auzeau marea și păsările. Să vezi a’ dracu’ greci. De proști de sunt ăștia nu pun muzică în restaurant. Nu e nicio boxă să urle la tine, niciun difuzor care să tânguie câte ceva. Și slavă Domnului, niciun lăutar care să te înnebunească cu măiestria lui. Să stea pe lângă urechea ta și să-ți spună șefuuuu’…

N-am nimic cu lăutarii și nici cu muzica, dar am așa un sentiment că dacă vii să mănânci la prânz sau cină trebuie să o faci în liniște. Și nu reușesc să-mi dau seama care e motivul pentru care în România managerii de restaurante cred că îți intră dumicatul mai bine dacă latră cineva la tine.

Îmi plac și chelnerii care spun că nu pot da muzica mai încet că așa le-a spus șeful. Și cei care uită că i-ai rugat să o dea mai încetul, dar mai ales cei care după ce o dau puțin în jos o urcă pe ascuns apoi.

Cum și-or fi dat seama grecii ăștia că muzica nu ajută la nimic? Că nu poți amesteca clubul cu friptura? Că nu mănâncă doar ăia care vor să facă chef la masă?

Schema asta a lor funcționează și pe plajă, că nici acolo nu te asaltează nimeni cu muzică de orice fel. Și că nimeni nu răcnește la tine: distează-te fraiere!

Și am mai văzut ceva: chelneri care își știu meseria. Se așează cu tine la masă, își iau notițe, îți spun ce și cum e cu mâncarea, cât de proaspătă e și ce ar fi bun de băut. La un moment dat unul dintre ei ne-a spus că nu ne recomandă coaste pentru că mieii nu mai sunt miei demult și că au carnea mai tare și mai mirositoare. Unul altul, bătrân cu părul alb și barbă asemenea ne-a primit ca acasă: le-a îmbrățișat pe fete, a stat de vorbă cu copiii, a știut perfect când să vină, când să plece. Pentru că terasa lui era peste drum de restaurant a oprit circulația ca să trecem strada la toaletă. Ba la un moment dat a schițat câțiva pași de dans, pe o muzică imaginară. Căci, viața e frumoasă chiar de ești la serviciu. Și-a luat la revedere ca un vechi prieten și nu s-a ploconit o secundă. Ceea ce m-a uns pe suflet și m-a pus pe gânduri: nu e numai pregătire și experiență. Căci de gătit, nu gătesc de să pici pe jos. E doar un mod de a vedea viața și cei din jurul tău, pe care noi nu-l avem.

Se întâmplă lucruri bune și în România. Un exemplu

Noi jurnaliștii avem păcătosul obicei de a vedea doar lucrurile rele. Alea bune le trecem la normal și nu le acordăm mare atenție. Iar dacă o chestie nasoală se îndreaptă, fiți siguri că o ratăm. O să notez însa una din îndreptări.

Cu vreo patru ani în urmă am vrut să ajung alături de câțiva prieteni la cetatea Rupea. Era iarnă, apă multă și mizerie. A fost o experiență jalnică și enervantă.

Trei ani de renovare și 32 de milioane de euro mai târziu lucrurile au căpătat altă formă. Mai mult

Lui Mândruță nu-i place litoralul. Era să-i dau dreptate

Lucian Mândruță a reușit să desființeze scurt și cu talent într-un post pe FB cam toată mizeria de pe litoralul românesc. Și are în parte dreptate.

lucian mandruta

 

Dar, pe undeva am un sentiment ca e și într-o retorică de genul România pute. Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!