turism | Striblea.ro

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #5

24 iunie 2021 Cătălin Striblea 2 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Botezul Amazonului

În limbajul nostru, un stand-up este un procedeu prin care relatezi de la faţa locului. Spui ce vezi sau ce se întâmplă în momentul respectiv, în general fără un text pregătit dinainte. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la ştirile de la televizor, când apare un reporter şi povesteşte câte ceva.Chestiunea asta se face şi la radio, ca să arăţi că eşti acolo, să ai sunetele locului de unde relatezi.

Şi de obicei şi la radio şi la televiziune, un stand-up se trage de câteva ori, până când iese bine. Aşa că pot spune că în situaţia asta mi-am căutat-o.

La rezervaţia din Uatuma am vrut musai să fac un stand-up la sosire, adică la coborârea de pe vaporul nostru la ţărm. Coborârea se face printr-o barcă de mai mici dimensiuni, care servea drept ponton. Aşa că, înarmat cu reportofonul, microfonul şi camera foto, am repetat manevra asta de vreo trei ori. Sunetul trebuia să arate că mă îndepărtez de vapor şi că ajung pe ţărm. La a treia încercare, pontonul improvizat s-a depărtat de vapor şi am căzut pe jumătate în apă.

Am reuşit să mă prind cu mâinile de pragul uşii de la vapor şi am rămas atârnat până la brâu in apa de vreo trei-patru metri. M-au tras repede de acolo şi spre surprinderea mea nici una dintre scule nu a avut de suferit.

Asa că odata botezat, am început să ma bucur de ziua pe care o aveam în faţă.

Dezvoltare durabilă

Termenul pare să fie la modă, fie că e vorba de guvernele din Europa sau America de Sud. Programul de dezvoltare durabilă, care se aplică rezervaţiei din Uatuma se numeste bolsa floresta. Pe scurt, locuitorii primesc tot felul de beneficii dacă renunţă la tăierea lemnului.

Până acum, 2000 de familii din Amazon primesc 30 de dolari pe lună în acest program iar ţinta este 8000 de familii. Cifra pare mică, dar după cum ne explica Ruddney Santana, şeful rezervaţiei din Uatuma, e o chestiune de interpretare, căci familiile acestea locuiesc într-un spaţiu uriaş.

De exemplu Uatuma poate fi traversată cu barca doar în 12 ore. Uatuma e de fapt un afluent al Amazonului. Un râu însă la fel de larg, cu ape de aceeaşi culoare înspre negru, dar mult mai liniştit.

”30 de dolari nu e o sumă impresionantă”, ne spune Ruddney, dar aici contează. Mulţi dintre locuitori sunt agricultori şi pescari cu venituri foarte mici. Se adaugă şi alte beneficii. De exemplu, guvernul plăteşte o singură dată în jur de 5000 de dolari pentru cumpărarea unei case. Mai toate pe aici sunt din lemn şi par destul de părăginite.

De asemenea, rezervaţia nu poate fi exploatată decât de cei care locuiesc în ea. Asta inseamna că doar ei pescuiesc, cultivă diverse legume şi fructe sau cresc animale. Astfel cei din afară care veneau aici la pescuit şi prindeau zeci de tone trebuie să cumpere de la localnici. Ideea nu a fost primita cu bucurie şi nici nu se aplică la modul ideal, dar în general se respectă.

În plus a creat ideea de comunitate. Cei din rezervaţii au învăţat că au drepturi şi cer să le fie respectate. Ei au pus la punct un sistem prin care iau decizii împreună şi impart în mod egal peştele pe care-l prinde barca comunităţii.

Unul dintre pescarii cu care ne întâlnim se repede să ne arate peştii pe care-i prinde cel mai des: matrician se numesc, şi par un caras de pe la noi, dar ceva mai mare.

O să-i încercăm în seara asta pentru că bucătarul a cumpăratcâţiva.

(M-am întors de la masă. E într-adevăr un soi de caras la fel de dulce şi cu la fel de multe oase. Se găteşte cu o umplutură de manioc şi cu un sos de piper deasupra.)

Omul vrea însă să ne spună altceva. În ultimii ani, din cauza pescuitului excesiv, matrician se mai prindea doar in lunile iunie şi iulie. De la aplicarea bolsa floresta, acum mai bine de un an, peştele se prinde din nou din luna mai, aşa cum era în trecut.

Cât mai departe de lume

Osimar Bruno şi sotia sa, Joserene de Oliveira, locuiesc de 7 ani, de unii singuri, într-un colţ izolat din rezervaţia Uatuma. Pentru că e luna mai, imediat după sezonul ploios putem intra cu vaporul până aproape de casa sa.

A plouat atât de mult în acest an încât copacii sunt aproape cu totul sub apă, coroanele sunt chiar la linia de plutire a vasului. Până la casa lor trebuie luate bărcile mici şi se navighează printer coroane, tufe şi arbuşti.

Nu au locuit întotdeauna aici, ba chiar au stat şi la oraş. Nu le-a plăcut însă, chiar au prins şi o frică de comunităţile mari. Trăiesc din cultivarea maniocului, dacă recolta e bună, dar în primul rând din vânzarea de peşte. Comunitatea din care fac parte le dă lunar şi cota lor de peşte pe care o pot folosi cum vor. În general e vorba de 20 de kilograme.

Osimar şi Joserene au patru copii. Atunci când e vremea de şcoala, ea se mută temporar în oras, dar nu pentru mult timp. Dacă între timp lacul seacă, trebuie să se întoarcă acasă mergând patru ore prin junglă. Unul dintre copii are sindrom Dawn. Statul federal îi ajută însa pe cei în aceasta situaţie, plătind un ajutor social.

Probabil că cei din echipa BBC sunt primii oaspeţi din ultimele luni.

Primii vecini sunt la jumătate de oră cu barca. Şi cei de aici locuiesc de unii singuri. Elias da Silva Sousa are 12 copii, care-l mai ajută şi la treabă. Elias nu e impresionat de problema tăierii pădurilor

Agricultura e afacerea lui. Manioc şi ananas, principalele lucruri pe care le vinde, dar are şi 20 de vaci.

S-a mutat la Uatuma din ‘82 si de atunci când are nevoie îşi mai lărgeşte putin proprietatea, tăind din pădure.Pamântul lui se întinde de altfel pe ambele maluri ale lacului. Elias ne mai spune că din când în când mai taie şi câte un lemn, chiar daca primeşte "bolsa floresta&quot. Dar cu măsură şi doar dacă are nevoie.

”Bolsa floresta? Binevenită pentru unul ca mine” îmi spune, dar nu e impresionat de problema tăierii pădurilor.

”Credeţi că asta are legatură cu schimbarea climei?”, mă întreabă. Într-adevăr e mai cald vară de vară, admite.

”Dar de ce credeţi ca e din cauza tăierilor de păduri? De ce noi suntem mereu împinşi să facem câte ceva? De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa?”

Santa Luzia

Comunitatea de aici s-a înfiinţat acum 30 de ani. Două familii au venit atunci, iar numărul lor a crescut la 14, dar foarte puţini au venit din afară aşa ca mai toţi sunt rude. Există o şcoala, un cabinet de asistenţă medicală, iar principalul venit e din agricultură. Terenurile lor sunt şi la câteva zeci de minute de mers cu barca.

În general cultivă manioc pe care-l vând la oraş. Maniocul e un tubercul. Se curaţă de coaja care-i da aspectul unei crengi si se trece printr-o moară electrica de mici dimensiuni. Se obtine o faină de culoare galbenă, care se spală, practic ajunge o pastă.

Într-o tigaie uriaşă, de mai bine de un metru diametru se usuca si apoi se prăjeşte într-un vas identic. Ambele sunt puse pe ghizduri de fântână. La 30 de grade afară, temperatura celor doua cuptoare te doboară. La fel si pe localnici care trec cu rândul la vânturat faina. Nu trebuie să stai nici o secunda, caci se poate arde. Miroase într-un fel a brânză prăjită.

Oamenii de aici au curent electric de la generatoare, iar apa e scoasa cu pompe din izvoare de adâncime. La şcoala locală vin copii si din alte comunităţi.Copiii ne cer ”bonbon”, de unde îmi dau seama ca aici nu suntem singurii vizitatori străini.

De altfel par sa aibă o legatură buna cu lumea. Pe terenul de fotbal, numit ”stadionul cu castani” toată lumea poartă ghete cu crampoane. De, nici fotbalul brazilian nu se mai joacă cu piciorul gol. Iar unul dintre jucători are un tricou ”Romario 1000”. Fotbalistul a marcat recent golul cu numărul 1000.

Neaşteptat, vizita noastra se prelungeste la Santa Luzia.

În mai puțin de 5 minute vremea se schimba si de la caldura apăsătoare trece la o violenta furtună tropicală, spre bucuria copiilor. Îndemnați de colegii mei se aşază în calea vântului. Mă mir ca nu zboară. La cele aproape 100 de kilograme ale mele daca nu opun rezistenta sunt practic luat pe sus.

Vaporul nostru se ascunde într-un soi de laguna, cu ape mai linistite, de unde se va mai intoarce in cateva ore. Valurile de pe Uatuma au inceput sa devina bune de windsurfing. O aşa răpăiala de ploaie n-am mai auzit de mult.

La plecare trebuie să împingem barcile trase pe mal, asa ca se intră în apă până la genunchi. Pe mal nu am luat in calcul însă muşuroaiele de furnici, mici şi roşii.În cateva secunde opt barbati suntem in cele mai neasteptate pozitii din cauza înţepăturilor. Nu stiu cum, dar mi-au ajuns şi la brâu.

Scăpam de ele ţinându-ne picioarele în afara barcii şi apoi în 30 de secunde la dus.

Cum mi-am propus, doua vorbe si despre chestiunile culinare.

Dincolo de matrician, astăzi am avut o mâncare interesantă la micul dejun: banane prăjite şi Pe de Moleque. E ceva apropiat de rahat, dar mai puțin consistent. Se face din nuci braziliene si ierburi dulci. E un desert nelipsit din pachetul copiilor la școală.

Afişează slideshow

Aici este episodul 4

Iar mai jos, alte povești în Vorbitorincii

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #3

2 iunie 2021 Cătălin Striblea 0 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Ziua 3: din Manaus spre Santarém, pe apă

Ceasului meu nu-i place la Manaus. De la căldură şi umiditate a făcut condens. Nu ştiu cum rezolv problema asta, dar încep să cred că e vina ceasului: nu e de cea mai bună calitate.

Am început să mă adaptez climei, deşi în fiecare seară trăiesc cu ideea că la un moment o să se facă răcoare. Nu e deloc aşa, ba mai mult, mi s-a părut că imediat după căderea serii umiditatea a crescut.

Marţi m-am trezit în zori. Din greşeală, am uitat să potrivesc ceasul la ora de Manaus, care e cu o oră după Sao Paulo. (Între România şi Manaus sunt şapte ore diferenţă.) Am ieşit pe balcon şi, deşi era şase dimineaţa, era la fel de sufocant. Iar cerul – foarte închis. Şi a ţinut aşa câteva ceasuri bune. E sfârşitul sezonului ploios şi încă o perioadă soarele va alterna cu norii.

Plouă de câteva ori pe zi, dar nu se răcoreşte cu nimic. Mi s-a povestit că în lunile iulie şi august aproape că nu se poate sta aici. Chiar şi unii localnici rezistă cu greu, îmi povesteşte una dintre angajatele operei, pe care o cheamă Bruna.

Oamenii de aici îmi plac tare mult. Lumea îţi zâmbeşte, sare întotdeauna să te ajute. Nimeni nu se grăbeşte, lucrurile se fac agale şi, se pare, cu plăcere. Seara, mulţi se adună în piaţa centrală, de unde se văd opera, clădirea tribunalului şi catedrala catolică. Dacă n-ar fi palmieri, clădirile te-ar duce cu gândul la Paris, de exemplu. Mai toate sunt în stilul neo-clasic. Şi construite la început de secol 20 (opera de exemplu în 1896), pe fondul bogăţiei rezultate din cauciucul natural.

Despre operă mi-am propus să aflu mai multe săptămâna viitoare, când ne întoarcem în Manaus. Vă spun doar că orchestra sa e plină de est-europeni: bulgari, ruşi, ucrainieni. Bruna încearcă să afle daca sunt şi români. De ce vin
aici, cu ce gânduri? Sper să aflu în zilele următoare.

Şi tot atunci sper să ajung la o „academie” de samba pe care am văzut-o din fuga taxiului. Zeci de oameni săreau într-un ritm dictat de un profesor, într-un spaţiu de antrenament în aer liber. Am dat detaliile acestea dintr-un motiv simplu: mi s-a părut un oraş relaxat, fără griji, deşi are destule.

Mi s-a părut un oraş care-şi recâştigă vremurile de glorie despre care am povestit în ziua anterioară, un oraş în care încep să se adune din nou banii. Optimism. De ce?

Nuc brazilian cu patalama

Magazinul lui Juscelino Machado Portella e învelit în întregime în lemn. Lemn brun roşcat, aspru la atingere. „Pisos & produtos de madeira”, piese şi produse din lemn. Podeaua e şi ea de un brun roşcat, neted de data asta.
Am crezut că e gresie. Mi-am dat seama că e lemn doar după ce mi s-a
spus.

Cel mai bun lemn, cel mai căutat din Amazon: nucul brazilian. În magazinele cu amănuntul felul ăsta de lemn ajunge la 70 de dolari metrul pătrat. Vin şi clienţi din America să cumpere.

Jucelin Portella ne descrie afacerea cu lemn din Amazon. Teoretic – şi legal copacii pot fi tăiaţi doar din anumite zone bine marcate, rezervaţii. În fiecare rezervaţie copacii sunt marcaţi, astfel încât se ştie de la bun început ce va fi tăiat.

Guvernul brazilian a realizat un sistem computerizat care urmăreşte prin satelit ce se întâmplă în fiecare zonă. (Un articol separat va da detalii despre aceste lupe gigantice.) Astfel se află în timp real unde se fac tăieri. Cei care prelucrează lemnul trebuie să le ceară certificatul de exploatare tăietorilor. Dacă acest certificat nu există, spune domnul Portella, lemnul nu poate fi cumpărat, riscul fiind închisoarea.

Numai anumite specii de lemn pot fi tăiate, 25 dintre ele. Şi apoi, după tăiere, în rezervaţie nu se mai poate intra pentru 25 de ani – se aşteaptă ca pădurea să se refacă. De asemenea, pentru export trebuie anumite certificate suplimentare. Juscelino Portella crede că tăierea organizata şi legală a pădurii este singura şansă a acesteia. „Cineva tot va tăia copacii, mai bine să o facem legal!”

Inspectori puţini

Toate acestea sunt însă în teorie. Adevărul e că în Brazilia se taie din Amazon 10 mii de hectare de pădure anual. Anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.

Tăierea ilegală a lemnului e una dintre cele mai bune afaceri din zonă. Profitul este mult mai mare decât cel de 15% obţinut din tăierea legală. Şi, ne spune domnul Portella, în Amazon numai dacă nu vrei nu cumperi lemn tăiat ilegal. El este abordat constant de astfel de vânzători.

E un lucru imposibil de controlat,îmi spune. „În Amazon îţi trebuie un Boeing ca să mergi dintr-un loc în altul. Sunt comunităţi fără curent, fără telefon, unde n-a ajuns civilizaţia. Cum să meargă un inspector acolo dacă îi
trebuie trei zile în barcă?”

Mai mult, guvernul are doar patru elicoptere şi 640 de inspectori care să verifice o suprafaţă de aproape 5 milioane de hectare. Pe lângă tăierea ilegală a lemnului mai sunt şi tăierile făcute pentru agricultură. Suprafeţe întregi dispar brusc, cel mai adesea prin incendiere. Trebuie să se facă loc pentru culturile de soia şi pentru păşunile de animale.

Traiul cu sub un dolar pe zi

Guvernul brazilian a reuşit în ultimii ani să oprească o parte din defrişări. Cu excepţia anului trecut, rata a scăzut de la 20 de mii de hectare la 10 mii. Pe lângă programul de supraveghere există şi unul prin care comunităţile locale sunt învăţate despre importanţa pădurii. Se numeşte bolsa floresta. Guvernul practic plăteşte locuitorii ca să nu taie copaci.

E vorba de comunităţile izolate din mijocul Amazonului. Aproximativ 100 de mii de persoane primesc acum aceşti bani. Cel care a gândit acest program este un fost ministru al mediului, Virgilio Villana. El ştie totuşi că oamenii nu sunt nepăsători faţă de pădure. „Îşi dau foarte bine seama care sunt problemele”, spune Virgilio Viana. „Nu e vorba de neştiinţă sau ignoranţă. E doar sărăcie. Când se va rezolva problema sărăciei, atunci vom rezolva şi problema de mediu.”

În toată regiunea Amazonului trăiesc aproape 30 de milioane de locuitori. Foarte mulţi dintre ei supravieţuiesc cu mai puţin de un dolar de zi. Astfel tăierea lemnului le aduce un venit bun.

La fel pentru fermierii care vin aici. La mijlocul anilor ’60 guvernul Braziliei a dezvoltat un plan naţionalist de apărare a pădurii si a graniţelor sale. Exista atunci credinţa că dacă Brazilia nu se va ocupa de pădurea tropicală, fostele puteri coloniale vor veni în zonă. Aşa că rapid a început un program de populare. Au fost aduşi fermieri din toată ţara. Dar apoi pădurea a căzut repede, iar acest fenomen continuă şi astăzi. Se încearcă să se facă loc marilor plantaţii de soia.

Brazilia este pe locul întâi în lume la astfel de culturi şi a ajuns să dicteze preţul mondial la soia. Ce are de rezolvat guvernul acum e un paradox: să scape de sărăcie câteva milioane de oameni, păstrând în acelaşi timp pădurea. Guvernul pregăteşte un plan în acest sens, dar sigur discuţia e departe de-a se opri. Lucrurile merg însă diferit de la stat la stat. De exemplu în Amazonas aproape s-a reuşit stoparea tăierilor. Doar doi la sută din pădure a fost tăiată. În alte state situaţia este insă dramatică, iar cel care mai poate interveni este doar guvernul federal.

În barca BBC

Aşa cum v-aţi dat seama din cea mai recentă transmisiune la BBC România, cea de la ora 1800, am început deja călătoria pe Amazon, către Santarém. Acesta este al doilea oraş ca mărime al zonei. Vom merge până acolo timp de patru zile dintre care trei vor fi drum întins. Cum vă spuneam, n-o să putem naviga noaptea, dar încă nu ni s-a spus unde o să ne oprim.

Cu siguranţă ne vom opri însă într-o rezervaţie unde trăiesc 16 familii care primesc bolsa floresta. De aici se pare că încep cu adevărat problemele cu ţânţarii. Nu mai avem aer condiţionat și trebuie să folosim mai multe insecticide. La noapte trebuie să folosim şi plasele de ţânţari.

Barca se numeşte Dom Nestor şi e destul de mică, dar foarte bună pentru un grup de 14 persoane. Cabinele sunt foarte mici, ceva mai mult de 2 metri pătraţi, iar paturile sunt supraetajate. Barca e foarte nouă, e la a doua călătorie. Prima oară a folosit-o Greenpeace. Echipajul e foarte experimentat însă, cei mai mulţi făcând meseria asta de 20 de ani.

Ce e interesant e că vom avea mâncare doar de pe fluviu, în general peşte care va fi cumpărat de la diverse pescării din drum. Sper ca totul să meargă bine şi să putem comunica. Nu o să mai avem semnal la telefoane dar ne bazăm pe antenele de satelit. În orice caz o să încerc să fiu alături de voi în fiecare zi în transmisiunea de la 18.

Afişează slideshow

Iată și episoadele anterioare

Episodul 2

Episodul 1

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #2

26 mai 2021 Cătălin Striblea 0 comentarii

Public al doilea episod din jurnalul meu de călătorie din Amazon. Nu uitați, este scris în 2008, dar îl public din nou la rugămintea unora dintre ascultătorii Vorbitorincii. Aceasta este o serie scrisă pentru BBC România.

Căldură, cultură şi caipirinha la Manaus

În căldura umedă din Manaus, cel mai mare oraş din Amazonia, e ca şi cum ai încerca să respiri sub apă. E toamnă târzie, aproape iarnă. Anotimpurile sunt complet diferite. Vara s-a terminat, e sezonul ploilor.

Și au fost peste măsură de multe în ultimele luni. Amazonul a atins un nivel record în ultimii ani, motiv pentru care am fost anunţaţi că în călătoria pe care o începem joi spre Santarém nu vom putea naviga noaptea. O ştire BBC spunea la sfârşitul săptămânii trecute că pe fluviu a avut loc un accident. 15 oameni muriseră iar peste 50 erau dispăruţi.

Iarna e mai plăcută. Temperaturi între 25 şi 30 de grade, iar umiditatea devine suportabilă după o jumătate de zi. Te mai surprinde doar când ieşi din hotel sau cobori din maşină. Totul funcţionează doar cu aer condiţionat. Mi s-a spus să-l folosesc şi pe timp de noapte. Se pare că ţânţarilor nu le place aerul uscat aşa că se feresc de camerele cu aer condiţionat. Oricum, nu am deschis geamul de când am venit. Regiunea e una cu risc mare de malarie şi de febră denge, o febră hemoragică. Ţânţarii de malarie pişcă noaptea, ceilalţi în timpul zilei.

Opera din junglă

La sosirea noastră în Manaus, întreg aeroportul e înconjurat de poliţie. Zeci de maşini cu ofiţeri cu armele la vedere se află de-a lungul întregului drum: preşedintele Lula e în oraş. Ia parte la semnarea contractului pentru construcţia unui pod peste unul din afluenţii fluviului. De altfel, există mai
multe proiecte menite să aducă Manaus la strălucirea de altă dată.

La începutul secolului trecut Manaus era unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii. Deţinea secretul fabricării cauciucului, care se poate extrage din abundenţă din arborii din zonă. Atât de mulţi erau banii, încât fabricanţii de cauciuc au decis să construiască o operă, în mijlocul junglei. Şi au făcut-o fără să se uite la bani. Toate materialele au fost aduse din afara Braziliei: marmura din Italia, piatra din Anglia, abanosul din Africa. Clădirea a ajuns astfel strălucitoare, una dintre cele mai frumoase ale lumii. Iar la începutul secolului trecut aici veneau să cânte mari nume, precum Carruso. Un gest cu atât mai excentric cu cât atunci nu se putea ajunge decât cu vaporul la Manaus, cale de 1500 de kilometri de la gura fluviului.

În căutarea strălucirii europene, constructorii au comandat în Europa inclusiv picturile. Pictorii n-au ajuns însă niciodată aici, aşa că într-una din picturi se afla şi o veveriţă, animal care nu trăieşte în zonă. Oraşul şi-a pierdut însă din putere odată cu dezvoltarea industriei cauciucului sintetic. Manaus a căzut încet-încet. La operă se joacă acum o versiune locală a lui Hansel şi Gretel, în care cei doi se numesc Joao şi Maria. Dar Manaus e pe cale sa revină la ceea ce-a fost.

China Braziliei

Manaus e cel mai mare dintre oraşele amazoniene. Are doua milioane de locuitori şi pare la fel de întins ca Bucureştiul. Nu la fel de aglomerat însă, deşi bulevardele îi sunt mai înguste. Oraşul are cea mai rapidă dezvoltarea dintre toate centrele urbane braziliene. Zona întreagă are o creştere economică rapidă.

Planul de accelerare a economiei, lansat acum doi ani de guvern, are destule componente care se aplică în Amazon şi cu riscuri pentru regiune.
Urmează să se construiască aici mai multe autostrăzi sau linii de cale ferată. Sunt absolut necesare pentru zecile de companii care s-au mutat aici, atrase, aţi ghicit, de salariile mici.

În general, companii de electronice sau construcţii de maşini.Multe dintre ele sunt chinezeşti, aşa că locul a căpătat repede denumirea de „China Braziliei”.
Ele sunt încurajate de faptul că Manaus este de câteva decenii parte a unei zone de comerţ liber.

Săptămâna trecută, agenţiile internaţionale de rating au acordat
Braziliei calificativul „stabil” pentru investiţii economice. Toată lumea se aşteaptă ca numărul investiţiilor să crească, iar analiştii spun că economia Braziliei este acum într-un punct în care poate căpăta o dezvoltare rapidă, similară cu cea a Chinei.

Însă aici, la Manaus, creşterea economiei e privită şi cu îngrijorare. Instalarea unor noi întreprinderi, tăierea în continuare a pădurii, apariţia unor noi terenuri agricole, construcţia de drumuri pot afecta iremediabil pădurea.
O recunosc şi guvernul federal şi cel al statului Amazonas, care au iniţiat mai multe programe de protecţie, inclusiv unul în care indigenii sunt plătiţi să nu taie copacii.

Copiii Pământului

Jocinaldo Barbosa Cabral intră în cameră purtând o coroană din pene albastre şi un tricou alb. Încheieturile de la mâini îi sunt strânse de legături, ce-mi par a fi din sfoară. Cel care-l însoţeşte are urechile găurite
de cercei uriaşi şi aceleaşi brăţări la mâini.

Nu sunt prea înalţi, au trăsături pietroase şi pielea de culoare închisă. Se mişcă încet şi ne privesc cu atenţie, zăbovind asupra fiecăruia dintre noi.
Jocinaldo este şeful tuturor organizaţiilor indigene din zona braziliană a Amazonului. El reprezintă drepturile indigenilor în luptele pe care le duc cu fermierii sau cu guvernul.

S-a născut chiar în centrul Amazonului, dar spre deosebire de cei din tribul lui a fost trimis la şcoală. A devenit profesor şi apoi a creat mai multe organizaţii pentru apărarea drepturilor lor.

Triburile indigene spun că sunt cele mai în măsură să apere pădurea, pentru că o cunosc cel mai bine. Ele nu sunt de acord cu toate propunerile pe care guvernul le face pentru păstrarea pădurii, de exemplu aşa numita bolsa floresta. Fiecare familie de indigeni e plătită cu aproximativ 30 de dolari pe lună ca sa nu mai taie copaci.
Grupurile indigene spun însă că banii sunt atât de puţini încât nu ajută, iar apoi nu grupurile lor sunt cele responsabile de distrugerile în masă. Numărul indigenilor din zona braziliană a Amazonului a ajuns undeva în jur de jumătate de milion de persoane. Dar, în premieră în ultimii ani, natalitatea a fost în creştere. Sunt aproximativ 160 de populaţii indigene, fiecare cu
graiul ei. Ele deţin peste 22% din pământul Amazonului, grupat în 403 teritorii.

De aproape 50 de ani, de când a început programul de populare a Amazonului, indigenii se luptă pentru pământul, lor fie în justiţie, fie fizic. Nu au avut niciodată acte, dar au stat acolo. Odată ce statul a început să-i aducă pe fermieri, în încercarea de-a întări economia zonei, au început şi luptele.
Ultima dintre ele a avut loc într-o rezervaţie, acum două zile. 10 membri ai unui trib au fost răniţi, iar unul e în stare gravă.

Pentru pământul pe care se dă bătălia vineri se aşteaptă o decizie a justiţiei. Al cui e? Al celor care au stat în zonă sute de ani, fără acte, sau al celor trimişi acolo de guvern în urmă cu doua-trei decenii? Ce e sigur e că decizia va nemulţumi una dintre părţi şi că luptele vor continua.

Festin pe Amazon

Marţi seara, întreaga echipă BBC s-a reunit înaintea călătoriei pe râu, pregătind ultimele chestiuni editoriale şi de securitate. Cum momentul trebuia serbat, s-a ales o pescărie dinspre marginea oraşului. Am avut de ales între supa de tambouqui, tambouqui la grătar şi piraruchu filé. Sunt doi peşti de Amazon de mari dimensiuni.

Carnea e dulce şi slabă. Piraruchu are gustul aproape de pui, şi dacă e tăiat în bucăţi mici, nu cred că poţi să-l deosebeşti. Garniturile sunt din orez amestecat cu fasole. Berea se bea doar din sticle de un litru şi mai mari, dar se aduce pe rând câte una-două. Sticlele se pun într-un termos, ca să le ferească de căldura de peste 30 de grade, chiar şi seara. Caipirnha e o
băutură locală pe care am fost sfătuiţi să o încercăm.

Cocktailul cu pricina l-am mai băut, dar deosebirea faţă de Europa e că
acesta nu e dulce deloc, deşi e din trestie de zahăr. Se face din cachaca, ţuica locală din trestie de zahăr şi suc de lămâie verde. Întreaga masă pentru 10 persoane a costat aproape 235 de dolari.

Am avut un nou contact cu birocraţia braziliană, încercând să cumpăr
un telefon mobil cu cartela pre-paid. După o oră, doi translatori, deplasări între trei ghişee diferite, am reuşit doar pe jumătate. Nu pot să sun în alte ţări, îmi trebuie noi aprobări. Telefoanele şi cartelele au trebuit cumpărate de către interpreta noastră. Fără buletin nu poţi sa cumperi. Se urmăresc astfel posibilii infractori, autorităţile considerând că foarte multe telefoane mobile sunt folosite la săvârşirea unor infracţiuni.

Miercuri e o zi consacrată strict oraşului Manaus. Mă pregătesc să întâlnesc mai mulţi experţi implicaţi în conservarea Amazonului.

Epilog

Situația în Manaus este astăzi dramatică. Coronavirusul a făcut ravagii. Au fost mii de morți, s-au săpat morminte comune. După violența primului val, al doilea a fost și mai rău.

Aveți aici o selecție de știri de pe BBC

Lucrurile au fost atât de rele încât au existat întrebări dacă imunitatea de turmă este un concept funcțional.

Iată acest articol din British Medical Journal

Afişează slideshow

Ca de obicei, fotografiile sunt de la Ping Shum și Simon Chirqwin

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #1

18 mai 2021 Cătălin Striblea 0 comentarii

Cu 13 ani în urmă, în 2008, am făcut o călătorie în Amazon. S-a dovedit a fi una dintre marile mele bucurii. A fost o expediție jurnalistică organizată de BBC.

Văzută de la depărtare, Brazilia arată astăzi dezastruos. Dar semnele se vedeau de atunci. Terenul era pregătit. Pe măsura dezastrului politic și sanitar de astăzi, am întâlnit, însă, oameni extraordinari. Curajoși, zâmbitori și bucuroși de viață. Cu gândul la ei, public și pe blogul meu ceea ce-am scris atunci pentru BBC. Și cu fotografii mai bune decât puteam să publicăm atunci.

Întâmplarea face ca seria asta să reînceapă în jurul datei de 15 mai, care este ziua Amazonului. A fluviului Amazon. La data de 15 mai, în 2008, ne aflam în apropiere de Ecuator, în mijlocul junglei, dar pe apă. Mai jos o să vă descriu scopurile și drumurile noastre, așa cum le-am scris atunci.

Paradoxul amazonian, o expediţie BBC World Service

Vreme de două săptămâni, mai multe echipe ale BBC World Service şi BBC News se vor afla în bazinul fluviului şi vor încerca să afle ce efecte are distrugerea pădurii asupra schimbărilor de climă, pe întreaga planetă, dar şi cum pot ieşi localnicii din cercul vicios al sărăciei, fără să exploateze până la epuizare resursele ecosistemului în care trăiesc.

Într-una din echipele BBC care va naviga pe Amazon mă voi afla şi eu, din partea BBC România.

Tastaţi Amazon pe Google.

Rezultatul? Paginile de internet din România menţionează de 10 mii de ori termenul. Multe dintre rezultate apar pe paginile cu referate gata scrise pentru școală sau pe site-uri de curiozităţi. Rareori, şi pe scurt, o ştire despre tăieri de păduri şi pericolul „morţii Amazonului”.

Amazonul e cel mai bogat fluviu al lumii şi cel mai exploatat. E o regiune vastă, de care depinde întreaga planetă şi despre care nu ştim prea multe.

Paradoxurile sub semnul cărora trăieşte această regiune sunt cele ale dezvoltării bazate pe distrugere, aşa cum le trăieşte întreaga lume, însă la o scară uriaşă.

Aer, apă, mâncare şi căldură

De ce ne-ar interesa totuşi paradoxul amazonian? Între România şi Brazilia sunt 10.500 de kilometri, aproape o zi de mers cu avionul. Chiar şi ştirile vin de acolo la o zi după. Şi aproape nimic din această ţară a Americii de Sud nu pare să aibă legături directe cu ceea ce ni se întâmplă zi de zi.

Numai că ele există, chiar dacă sunt invizibile şi chiar dacă nu vor fi trăite de generaţiile de acum. Aceste legături poartă nume cât se poate de concrete: aer, apă, mâncare şi căldură.

De ce e Amazonul important pentru aerul pe care-l respirăm, pentru cât de cald e vara sau pentru cât de scumpă e mâncarea? Anual în Amazon dispar 10 mii de kilometri de pădure, care lasă locul culturilor agricole şi păşunilor pentru vite.

Astfel, pe de-o parte Brazilia eliberează în atmosferă milioane de tone de bioxid de carbon, iar pe de altă parte tot Brazilia a devenit una dintre ţările care dictează preţul mondial al alimentelor.

15 mai – Ziua Amazonului

BBC World Service şi BBC News au organizat cea mai mare expediţie jurnalistică de studiere a Amazonului, a problemelor sale şi a implicaţiilor pe care le au toate acestea asupra omenirii.

Timp de două săptămâni mai multe echipe ale BBC se vor afla în pădurea tropicală a Amazonului şi în toate ţările prin care trece fluviul.

Tăierile de păduri, eforturile guvernului brazilian de-a le opri, creşterea explozivă a culturilor de soia şi a turmelor de vite vor fi temele-cheie ale relatărilor noastre.

Vom încerca să aflăm care sunt efectele acestor fenomene în plină desfăşurare dar şi răspunsul la întrebarea: cum poate fi împăcată dezvoltarea economică cu păstrarea Amazonului?

Şi de ce locuitorii uneia dintre cele mai bogate regiuni ale lumii sunt atât de săraci?

Călătorie pe fluviu

Voi face parte din grupul serviciilor în limbi străine ale BBC, alături de colegi din Spania, Ucraina, Afganistan, Indonezia, China, India, Vietnam şi Brazilia.

Din 6 mai mă voi afla în cel mai mare oraş din Amazon, Manaus, cu peste 2 milioane de locuitori.

Vă invit să aflaţi în zilele următoare povestea măririi şi decăderii acestui oraş care, la începutul secolului trecut, era unul dintre cele mai bogate ale lumii.

Din 8 mai echipa noastră va începe o călătorie către izvoarele fluviului, cu barca, până la Santarém.

Iar la Santarém veţi vedea de ce acest oraş concentrează la scară redusă toate probleme din preajma marelui fluviu: tăieri ilegale de păduri, culturi imense de soia, ferme uriaşe de animale – totul îmbăiat într-un climat de violenţă politică.

Vă reamintesc că ceea ce citiți este vechi de 13 ani. O să încerc la finalul fiecărui capitol să fac un update la ce se mai întâmplă acolo.

Fotografiile pe care o să le vedeți pe aici sunt făcute de colegii mei Simon Chirqwin și Ping Shum. Cele mai urâte sunt ale mele.

Ziua 1: Sao Paulo – jungla urbană

Iscoade la aeroport

Collin Perreira se numeşte omul care are grijă de siguranţa vieţii noastre, în această expediţie.

De-a lungul a mai multe săptămâni el a făcut liste cu ce ne trebuie în junglă, începând de la îmbrăcăminte până la medicamente şi substanţe împotriva insectelor.

Asupra unui amănunt a insistat, însă, trimiţându-ne mai multe emailuri. Şi n-avea nicio legătură cu expediţia noastră din pădurea tropicală, ci cu întâlnirea cu cel mai mare oraş al Braziliei, Sao Paulo.

Pe scurt emailul sună cam aşa: „Atenţie mare la aeroportul din Sao Paulo. Nu scoateţi laptopurile din geantă, nu arătaţi că aveţi aparatură la voi. Nu folosiţi genţi speciale pentru laptop-uri. Bagajele voastre trebuie să arate cât mai banal cu putinţă. Toate genţile şi valorile pe care le aveţi trebuie puse în portbagajul maşinii cu care plecaţi de la aeroport.”

Temerea sa pleacă de la una dintre metodele de jaf cele mai întâlnite în zonă.

Hoţii au iscoade la aeroport, care urmăresc cine are bunuri de valoare. Ele comunică numărul maşinii, iar la primul stop eşti abordat de tineri cu arme care-ţi cer să dai tot ce ai în maşină.

În general ei renunţă dacă lucrurile sunt în portbagaj. Collin ne-a avertizat să predăm tot ce avem asupra noastră dacă suntem atacaţi.

„Hoţii nu se feresc să folosească armele, mai ales dacă sunt sub influenţa drogurilor” – preciza mesajul lui.

Iar toţi membrii echipei, cu care am vorbit, trăseseră deja concluzia că Sao Paulo este cel mai periculos loc în care mergem. 19 milioane de locuitori, din care 30 la sută stau în aşa numitele favelas, suburbiile sărace ale oraşului. Nicio comunicare de securitate nu ne-a pregătit pentru ce avea urmeze.

Brazilia e o coadă lungă

Pe un culoar îngust de oţel şi sticlă, într-unul din terminalele aeroportului Guarholos, peste 100 de oameni aşteaptă în linişte în faţa mea.

„Ce durează atât de mult?”, se întreabă tânărul brazilian de lângă mine. Nimeni nu are o explicaţie.

Ne mişcăm încet, amorţiţi încă de zborul de 12 ore de la Londra. În sfârşit se mişcă ceva: „Brazilienii la stânga, străinii la dreapta”, strigă pe rând două feţe.

Brazilienii scapă repede, actele lor se verifică cu uşurinţă. Coada străinilor la care sunt invitat şi-a dublat numărul.

Cred că suntem vreo două sute. Funcţionarii de la ghişee sunt puţini şi încă e dimineaţă – prima oră a dimineţii.

Suntem îndreptaţi într-un soi de strungă, pe 7-8 rânduri. Avem timp suficient să vedem un film cu Steven Martin la televizoarele de deasupra noastră.

Numai că e în portugheză. „Veţi lucra aici, domnule?” mă întreabă funcţionarul de ghişeu. „Temporar”. Ştampila odată aplicată îmi dă încredere că lucrurile se rezolvă. A trecut o oră de la aterizare.

Sala de bagaje e de două ori mai mică decât cea de la Otopeni. În ea sunt însă sute de oameni nervoşi.

Am ratat bagajele de pe bandă, cât timp am stat la paşapoarte. Cineva a avut grijă însă să mi-l arunce pe al meu într-o margine, laolaltă cu alte zeci.

Am inspiraţia să iau un cărucior şi să mă îndrept spre ceea ce pare a fi o ieşire.

Zeci de călători se mişcă încolo şi încoace pe lângă mine, parcă fără rost. Trăiesc şi eu sentimentul că ieşirea nu e o ieşire ci o intrare în altă coadă, care şerpuieşte pe cel puţin 10 rânduri către afară.

Parcurg întreaga lungime a sălii de mai multe ori. Din fericire, nu se poate intra unde vrei în coadă.

O mulţime de feţe cu veste galbene se asigură că există un soi de ordine. În mijlocul agitaţiei generale, lumina se stinge brusc.

Momentul e primit cu urale şi fluierături de călători. Ar fi chiar amuzant, dacă totodată zeci de copii n-ar începe să plângă.

Motivul noii cozi e un funcţionar, un singur funcţionar, care colectează toate declaraţiile de vamă. Nimeni nu le verifică…

Afară, Sao Paulo, fără soare şi cu câţiva stropi de ploaie…

E toamnă şi la fel de frig ca iarna, care va începe peste o lună.

Asta înseamnă în jur de 15 grade. Brazilienii poartă însă pulovere şi cizme. Totuşi multe dintre ghişeele aeroportului sunt afară în aer liber.

Aveam să văd că în oraş mai toate magazinele şi cafenelele sunt fără pereţi şi arată mai curând că nişte terase. La fel şi ghişeul la care te înscrii pentru taxiul oficial al aeroportului, de unde ţi se dă un tichet. Aici coada e de doar 10 minute şi cred c-am scăpat.

Pentru o maşină aşteaptă însă sute de oameni, întinşi pe aproximativ jumătate de kilometru. Nimeni nu se aşează însă în faţă, nici un şofer de taxi nu se repede să facă un ciubuc.

Doi funcţionari te invită la maşină când îţi vine rândul. Omor timpul cu o colegă din Israel. Pregăteşte editori de imagine de la diverse televiziuni din întreaga lume.

Părinţii ei au plecat din România, cu ani în urmă. Din una în alta îmi spune că ea însăşi e cetăţean român. A fost o singură data la Bucureşti şi nu ştie nici un cuvânt în română.

În schimb ştie mâncărurile tradiţionale… singura moştenire românească din familia sa. Ne despărţim în faţa maşinilor. Ştie totuşi şi câteva înjurături, inevitabile după primirea avută. Pe drum nu m-a atacat nimeni. N-aş fi opus rezistenţă. Autorităţile mă terminaseră oricum: două ore şi jumătate de la aterizare până la taxi.

Tu înţelegi ce spun?

Taxiul de la aeroportul Sao Paulo până în centrul oraşului e ceva mai mult de 100 de reali. Asta înseamnă aproximativ 70 de dolari.

Nu mi s-a părut scump dacă ţii cont că sunt în jur de 25 de kilometri. De altfel viaţa pare destul de ieftină.

Litrul de benzină e sub un dolar, iar cel de biogaz, intens folosit aici, cam tot pe acolo.

Micul dejun cu papaya din abundenţă a costat cam 10 dolari, iar o cartelă de internet aproximativ 5 dolari. Apa la 2 litri e însă cam că în România, 1 dolar şi ceva.

Iar renumiţii pantofi brazilieni sunt în jur de 50 de dolari, la magazinele populare de pe stradă.

Una peste alta a trebuit să schimb bani. Recomandarea e ca la drum în Brazilia să mergi cu cecuri de călătorie. E mai sigur, deşi cu greu le găseşti pe la băncile din Bucureşti. Iar băncile din Sao Paulo îţi vor răpi ceva timp ca să ajungi cu banii în mână.

Banca pe care o caut e într-o clădire de birouri.

Sunt însoţit de Claudio de la biroul brazilian. Înţeleaptă alegere – se va arată mai târziu.

La ghişeul, şi acesta în aer liber, al portarului, mi se cere paşaportul. Fără el nu intru în clădire. Şi nu numai. Tânărul îmi face semn să-mi aşez degetul arătător pe un ecran în faţa sa.

În acelaşi timp cu o cameră miniaturală îmi face o poză. Zâmbesc, îmi face semn să intru.

În faţa mea trei aparate, precum cele de taxare de la metroul din Bucureşti. Mi se arată să pun degetul pe alt ecran. Intru doar dacă amprenta se potriveşte cu cea deja înregistrată.

Cum nu se poate face o confuzie aici, sunt lăsat la etajul 19 al clădirii. Altă cameră de luat vederi. Un dialog în portugheză şi suntem lăsaţi în bancă, nu înainte de-a trece printr-un filtru pentru metale.

Ni se dă un bilet de ordine, deşi nu e un alt client la rând, iar banca are doar două ghişee.

Totuşi când ne vine rândul suntem invitaţi să luăm loc din nou. Au prioritate clienţii vechi, care au început să sosească.

Primirea banilor durează aproape jumătate de oră. Frânturi din dialogul colegului meu cu funcţionara de la bancă nu-mi pot scăpa. Româna şi portugheza se întâlnesc pe ici pe colo, spre mirarea fetei.

Nu ies înainte de a mi se lua din nou amprenta. Sunt tot eu, cu ceva mai mulţi bani la mine, numai bine pregătit pentru o plimbare la ceas de seară pe bulevardele din Sao Paulo.

Sake, por favor

Alegem bulevardul Paulista. Cel mai mai mare şi cunoscut din întreg oraşul.

Aici sunt sediile băncilor, ale marilor magazine dar şi clădiri departamentale. Zgârie-norii te apasă de pe ambele părţi ale străzii. Toate par însă să aiba un aspect ruginit, întunecat.

Lumina a căzut repede, la şase seara era deja întuneric. Iar oraşul chiar în inima sa e mai puţin luminat, chiar şi decât Bucureştiul.

Ni s-a recomandat să nu scoatem aparatele foto. Nici macar aici. Ne învârtim în jurul unui mall local.

Spaţii largi, magazine de lux, nici un supermarket de unde să luăm apă şi fructe. Nu-i nimic, mergem la restaurant. În Sao Paulo trăieşte una dintre marile comunităţi japoneze din lume.

Iar strada Libertad e cartierul general pentru restaurantele japoneze. O străbatem de la cap la coadă înainte de a alege. Intrăm în fiecare restaurant şi ne oprim în cel care are cei mai mulţi japonezi. Nimeni nu vorbeşte engleza, iar noi nu ştim portugheza. Meniul se alege prin semne.

Nu ştim exact ce fel de sushi şi sashimi vom primi, dar ştim măcar mărimea porţiilor. Pentru asta exista limbaj universal. Nu ştim însă că sake-ul se toarnă în căni pătrate, până când dă pe afară. Chelneriţele ne invită să bem şi de pe farfurii. Şi ne mai arată cum se mănâncă supa fără lingură. De furculiţe nu poate fi vorba.

Combinatia A, aleasă, e spectaculoasă şi foarte mare, chiar şi pentru două persoane. Ton, somon şi ceva părţi dintr-o caracatiţă sunt partea principală. Sunt bune şi ne dăm seama că locul e ales bine, pe măsură ce se umple de japonezi.

În total 60 de dolari pentru două persoane. Săptămânile următoare o să vă povestesc şi despre mâncarea braziliană. De mâine înainte e tot ce-o să primim.

La sfârşit taximetristul „îl unge” pe portarul care ne-a chemat taxiul. Clienţii străini sunt buni, mai ales dacă au drum de-o oră până la hotelul de la aeroport. Autostrada care ne scoate afara din oraş are 7 benzi pe un singur sens. E plină şi la 10 seara, dar se merge bine.

De mâine nu o să mai vedem şosele. La Manaus se ajunge doar cu barca sau cu avionul. Patru ore de zbor pentru noi şi-o trezire în zori. O să ajungem în junglă şi începem să ne pregătim de călătoria cu barca.

Manaus însă va avea parte de-o poveste separată.

Prima galerie foto pe care v-o ofer este una pe sărite din tot drumul. Ca și pozele de mai sus. Doar ca să vă faceți o idee. Voi reveni pe parcurs cu unele mai detaliate și cu explicații.

Afişează slideshow

Astăzi

Între timp, Brazilia a ajuns pe un curs politic mai dureros. În 2008, marea problemă era corupția și lupta pe care câțiva reformatori liberali și ecologiști o duceau cu autoritățile centrale.

Acum, dreapta conservatoare a indicat direcția și teoria conform căreia „străinii nu ne dau voie să ne folosim Amazonul în beneficiul nostru” a luat amploare. Tăierile, defrișările și conflictele sociale au ajuns la apogeu.

Această selecție a știrilor BBC vă vor arăta cât de gravă este situația

Aici este o discuție mai veche cu Csibi Magor despre incendiile din Amazon

Alin Ușeriu: „Nu avem noi autostrăzi, dar avem o cărare de 800 de kilometri”

24 ianuarie 2021 Cătălin Striblea 00:48:50 0 comentarii

Frații Ușeriu sunt fascinanți când se apucă să povestească. Au har să-i țină pe oameni lângă ei. Deschid lumi și drumuri pe care nici nu le gândești. Și dacă-i vorba de deschis un drum, acum s-au apucat să-l facă de-a dreptul.

Alin Ușeriu și Tibi Ușeriu, plus oamenii de la Tășuleasa Social, construiesc un drum turistic care ține de la Putna la Drobeta Turnu Severin. Prin șapte ținuturi cum ar spune Alin. „În organizația noastră, Tibi este gurul și eu sunt gura. Și mai avem o directoare ongoroiacă, Ana Szekely, care ne împinge înainte. Așa, în formula asta, deschidem toate ușile.”

Și sunt multe uși de deschis când faci un drum de 1400 de kilometri care se bizuie pe contribuția societăților prin care trece. O bornă de andezit la fiecare kilometru este așezată de Tășu, dar ei editează și un ghid care ne spune ce și cum este de văzut acolo.

Dar asta nu e tot. Tășuleasa Social aduce cadouri și ajutoare pentru 300 de mii de copii și plantează copaci cu sutele de mii. Pentru asta e nevoie de curaj, bani și dedicare. „Când ne-am apucat de voluntariat aici, la capătul Bistriței, a zis lumea că eram o sectă.”

Vă invit să ascultați povestea unor oameni extraordinari de puternici. Pentru că au avut puterea de a se schimba pe ei, dar și pe cei din jur.

Iar dacă apeși aici, poți ajunge să vezi site-ul drumului Via Transilvanica.

Nu uitați că toate interviurile mele sunt pe platformele de Podcast sub numele Striblea.

Iar aici am scris de cartea lui Tibi și am și vorbit cu el.

Destinație de week-end testată de mine. Departe de lumea dezlănțuită

11 septembrie 2020 Cătălin Striblea 1 comentariu

Săptămâna trecută am făcut un drum care nu era necesar, dar care mie mi-a făcut mult bine. Știți senzația aceea pe care o trăiți la drum lung. Când vedeți atâta frumusețe în jurul vostru, când vedeți verde, când vedeți soare strălucitor și voi parcă ratați ceva?

Pentru că ne grăbim mereu, nu avem vreme să ne oprim. Și una dintre dorințele mele a fost să mă opresc pe drum, într-un loc în care să fie liniște. Să mă bucur de tot ce văd și să nu am treabă. Să nu mă grăbească nimeni și să n-aud nimic.

Vinerea trecută, în concediu fiind, am plecat de la Sighișoara spre Viscri. Cred că sunt cel mult 40 de kilometri care le despart. Nu mare lucru. Cu ce-am mai văzut pe drum, și o să revin la bisericile fortificate, pe la ora 15 eram la Viscri. Am petrecut două ore acolo, am vizitat, ne-am bucurat de case și de câmp.

Dar de ce să ne întoarcem pe unde am venit? Nu mai bine mergem spre Sighișoara prin Biertan? Știu, un ocol de mai bine de 100 de kilometri. Și numai pe drumuri secundare despre care nici nu știam mare lucru. Și erau bune în general, cu o excepție, în lucru.

Și s-a dovedit a fi o alegere minunată. Nu numai datorită soarelui arămiu care scădea spre apus. Dar și pentru că satele au case săsești din cele mai frumoase. Și totul era încă verde. Și câmpul lin și dealurile domoale. Și ne-am oprit de mai multe ori să ascultăm liniștea. Și nu am fost decât noi pe drum, iar asta a contat enorm. O să vă las să vă bucurați de fotografile Alinkăi. Și vă recomand cu încredere să faceți acest exercițiu. Să vă luați o zi întreagă și să o trăiți departe de toată lumea. Că mai e timp și pentru noi.

Afişează slideshow

Episodul 2. Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

19 august 2020 Cătălin Striblea 0 comentarii

Prieteni, a doua călătorie, din provocările propuse de cafeaua Fortuna Rendez-vous, e ceva mai grea. Va lua o zi întreagă și presupune și un picuț de curaj. Așadar, Călător în România merge de data asta în județul Argeș.

Plecați și voi un pic mai de dimineață și dublați doza de cafea Fortuna. Beți fără zahăr, cum mereu vă sfătuiesc. Nu, cafeaua fără zahăr nu e mai tare, cum se zice. Doar că o să-i simți gustul mai bine. Și nici nu e amară. Cu timpul o să afli că are diverse note, ba o să fie chiar și dulce. Fortuna Rendez-vous are un gust al ei, dar o să-ți explic un pic mai încolo.

Important e să știi, dacă pleci din București, că trebuie să mergi pe A1. Până la Câmpulung Muscel vei face o oră și jumătate. Dacă vii din alte părți ale țării, atunci trebuie să-ți calculezi timpii cu ședere peste noapte, dar ai zeci de variante.

De la Muscel, ia drumul Brașovului, dar înainte de a ieși din localitate, faci stânga spre Lerești. Cauți barajul de la Lerești. Treci înainte prin comună și, crede-mă, trebuie să ai vreme de casele muscelene. La jumătate satului este una mare, albă cu o curte imensă în spate și-n față. Trebuie să o vezi și să admiri cum știu acești oameni să construiască.

Barajul o să-ți apară în față ca un zid imens care păzește valea. E ca un munte și te sperie cantitatea de apă care se află în spatele său. Mașina trece un viaduct pe lângă care curg mici cascade. Chiar pe dig poți parca. Stai în bătaia vântului, iar dacă ai avut inspirația să aduci un zmeu cu tine, o să te joci nemaipomenit. Dar nu aici vrei să bei cafeaua. Vrei să mergi la coada lacului. Vara, când toată pădurea e verde, și lacul e verde. Dar odată cu anotimpurile el fură și alte culori din jur.

La coada lacului, la capăt de povârniș, o să găsești oricând o măsuță pentru cafea. O s-o faci dintr-un bolovan. Acesta este locul pe care-l cauți.

Cafeaua Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la început. O aciditate ca de citrice. Este Arabica 100 la sută. Apoi se deschide către note dulci fructate și florale. De fapt, ultimul gust pe care o să-l ai în gură este dulce. De asta este echilibrată. Dacă ai răbdare, o să dai de nota de pudră de cacao, care mie-mi place mult.

După pauza de 10 minute, plecăm. Mai mult nu te las, avem treabă. O să ajungi în dreptul cabanei Voina. De ți-e foame sau vrei să stai cu lumea pe malul apei, e o idee bună. Dar dacă vrei mai mult? E vară și putem merge la Cuca. Dacă te grăbești, o poți face și cu un SUV. Dacă vrei ca doar asta să fie ziua ta, ia-o pe jos.

Sunt câțiva kilometri buni, dar pădurea cu poienile sale este mirifică. Dacă prinzi și brândușele care acum apar de două ori pe an, ești fericit. Fă-le poze, bucură-te de ele, stai și admiră-le. Ca și toate sculpturile pe care cursul de apă le-a făcut pe drum.

Mai repede sau mai târziu vei ajunge la cabana Cuca. Și aici, prieteni, chiar te poți rupe de lume. Telefoanele nu mai merg, nu mai este semnal. Poți fi doar tu cu tine și ai tăi. Așa o să vezi dacă suferi de boală grea sau nu cu telefonul. Chiar puteți pune pariuri între voi să vedeți care se atinge primul de obiectul inutil.

Afişează slideshow

Dacă ai apucat să vorbești din timp cu cabanierul, poți să și dormi peste noapte la Cuca. Aici începe drumul spre vârful Păpușa, de care te mai despart trei ore și jumătate. Dacă nu, ai vreme de o cafea și să te bucuri de locul acesta superb din România. Și poate să vezi că în apropiere, vântul a sculptat un pianist într-un copac.

Călător în România nu vine întâmplător de la Cafeaua Fortuna Rendez-vous. Fortuna este o afacere sută la sută românească. Sunt oameni care au învățat aici ce au de făcut și o fac cu foarte mare succes. Chiar dacă, aparent, noi nu avem o tradiție în cafea, adevărul este că deja avem zeci de ani de când Fortuna a învățat să facă un produs care ni se adresează cel mai bine.

Dacă v-ați hotărât că la Cuca e vreme doar de o cafea, înapoi repejor. Mai e ceva de văzut. Coborâți la Lerești, traversați Muscelul, dar mergeți spre Curtea de Argeș. Drumul acesta din Subcarpați vi se va lipi de inimă. Mai ales dacă mergeți într-o primăvară, când toți copacii din livezi sunt înfloriți. Mii de petale o să plouă peste mașini.

Când ajungeți la jumătate, luați-o spre Nucșoara. Dar nu acolo e ținta voastră. O să vă dați seama devreme că în partea dreaptă se ridică o stâncă. Acolo este mănăstirea săpată în piatră de la Corbii de Piatră. Unul dintre cele mai vechi așezăminte religioase de la noi. Un loc de sihăstrie, dar și de apărare când vremurile mai proaste veneau peste noi.

La 200 de metri de biserică, vă așteaptă o minune: cea mai frumoasă casă albastră din România. Și o cascadă în curtea ei. Cu apă care se prăvălește de pe stâncă, spre a face un fir de râu chiar acolo. În casă, stăpânii au păstrat ca într-un muzeu, țesături și meșteșuguri de la țară. Bucură-te de tot ce vezi și fă-ți timp ca să bei cafeaua în poiana de sub cascadă.

Afişează slideshow

Aici nu te mai grăbi. Ai ajuns unde trebuie. Toate momentele sunt ale tale. Ia cafeaua Fortuna Rendez-vous, gust-o, fă-ți timp și liniște pentru tine și pentru ai tăi. Azi nu ești într-o competiție, ești aici doar pentru tine. Graba nu mai e importantă. Doar liniștea și gustul. Și aici ai de toate.

Ziua e spre sfârșite, dar poate ar merita să vezi apusul chiar de la mănăstirea din Curtea de Argeș. E un popas firesc spre casă. Stai un pic, chiar dacă simți că nu mai ai timp. Merită. Și bucură-te apoi de drum!

Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

12 august 2020 Cătălin Striblea 3 comentarii

Anul acesta nu am plecat nicăieri. Nu am avut liniște să stau o săptămână sau zile adunate într-un loc unde nu controlez lucrurile. Îmi place, însă, să umblu, să caut locuri noi, să mă bucur de drum. Să plec din casă o zi și să respir. Să caut un loc unde să stau zece minute. Să mă bucur de aer, apă, liniște.

Zilele astea am primit și o provocare de la cafeaua Fortuna Rendez-vous, care mi-a spus c-aș putea să fiu #calatorinromania. Dacă tot e anul acesta așa cum e, cum ar fi să avem posibilitatea de a găsi liniște aici, la noi, dar fără să trecem prin aglomerația locurilor clasice? Fortuna nu face asta întâmplător. Deși boabele de cafea vin de peste mări și țări, aceasta este o afacere românească. Ei prăjesc și realizează aici rețeta cafelei din soiuri nobile de Arabica 100 la sută și chiar știu ce fac.

Sincer, sâmbătă dimineață eram hotărâți să mergem spre Prahova. Văzusem acolo ceva, dar în mașină, pe centura Capitalei, mi-am adus aminte ce mi-a povestit prietenul Boți de plaja de la Gostinu. Faci o oră până acolo și e o plajă de nisip la Dunăre. Ne-am făcut calculele de timp și ieșeam ceva mai bine. Ba, chiar ne-am dat seama că putem face mai mult.

Așa c-am hotărât să bem prima cafea a zilei în mijlocul Bucureștiului, dar la liniște. Și să-i arătăm lui Vladimir un loc pe care sigur nu-l știe. În spate la parcul Carol este strada Xenofon, singura stradă cu scări din București. Sau din scări. E foarte aproape de Filaret, iar dacă te duci spre capul scărilor, găsești un loc minunat, la umbră. E fix ce trebuie dacă stai acolo, sub inscripții. În zece minute au trecut o doamnă care ne-a spus “bună ziua” și un cățel de-ai locului care s-a bucurat să ne vadă. Nu-ți trebuie mult, dacă te ascunzi și dacă ai cafea fierbinte.

Eu nu beau cu zahăr de ani buni. Îmi place să-mi rămână gustul îndelung în gură. Și nu beau nici apă după. Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la inceput, specific soiurilor fine Arabica si e mătăsoasă. Apoi, aciditatea de citrice se duce în cacao. Un pic de răbdare și o să vă spun cât ține postgustul.

Am plecat din mijlocul Bucureștiului și mi-am dat seama, spre rușinea noastră, că nu am ajuns niciodată la Comana, în Delta Neajlovului. Sâmbăta e aglomerat, oamenii vin la Parcul Aventura sau la observatorul ornitologic. Dar dacă ești un pic curajos, chiar cum ai intrat în rezervație, coboară pe malul apei. E un ochi de apă acolo, care a cucerit locul unor copaci tăiați. Cineva a lăsat o barcă la marginea apei. Stufărișul ocupă totul în jur, dar lasă loc de libelule care te înconjoară. Asta e la zece metri de drum, dar lumea care merge către Fântâna cu Nuc nu bănuiește că are o oază mică alături. Am făcut pauza acolo, chiar în barcă, și am stat în liniștea amiezii. Soarele, cel mai sus, ne-a ferit de țânțari. Liniștea și tihna sunt sparte doar de câte o broască.

Afişează slideshow

Se face vreme de cafea. Post gustul de Fortuna Rendez-vous e mai curând floral-fructat. Am calculat. Îți stă în spatele limbii cam 30 de minute și eu mă bucur de fiecare dată când se întâmplă asta.

Nu plecați de la Comana spre Giurgiu pe drumul cunoscut. Mergeți prin Mihai Bravu. Șoseaua este impecabilă. Bucurați-vă de lanurile de porumb și floarea-soarelui de-a stânga și de-a dreapta. Drumul e gol, sunteți singuri. Nu departe e șoseaua principală. Și cam 20 de minute mai târziu, o să faci stânga spre Oinacu și apoi Gostinu.

Și aici e partea de drum care mi-a umplut sufletul. Șoseaua se așterne între plopi cu lanuri de porumb de-o parte și de alta. Drumu-i strâns între curbe și te silește să o lași mai ușor. Acum ne grăbim un pic că vrem să prindem soare la Gostinu.

Comuna, zici că-i din America. Nu are nume de străzi. Acestea sunt numerotate. De pe Strada 7 te duci către Dunăre. Te sui pe dig și sper că-ți place aventura. Și praful. Aici nu e beton. Mergi încet că iei tot praful din lume. Sau, nu fi leneș! Lasă mașina chiar pe tăpșan, lângă remorcher și mergi un kilometru. Ia-o pe marginea lizierei și a Dunării învolburate, mai aruncă câte o piatră în apă, bucură-te de norii mari și negri, fii încrezător că nu o să plouă și chiar nu plouă și apoi ajungi în cel mai neașteptat loc de plajă cu putință.

Afişează slideshow

E nisip alb din cel mai fin, e pădurea în spatele tău, Dunărea se umflă în față, dar totuși e loc de scăldat. Și multă lume în apă până la gât. Locul e mărginit de stuf în câteva părți și este evident că atunci când e Dunărea mai mare, apa vine până aproape de buza pădurii.

În față este un braț mic de apă pe care trebuie să-l treci cu piciorul. Câțiva curajoși au trecut cu corturile către o plajă mare și care pare că acum le aparține. Sunt singuri pe un teritoriu uriaș izolat și departe de lume.

Noi am ajuns într-o sâmbătă. E lume multă, dar cine stă peste săptămână, cu siguranță se bucură de o aventură. Vino într-o miercuri și cred că vei fi stăpânul plajei, al păsărilor și o să iei tot soarele din lume.

Am timp să-mi înmoi picioarele în apă și să mă bucur de remorcherul și docul care par cam părăsite. Îmi place locul pentru prima vizită. Bănuiala mea este c-aș putea veni aici cu un grup de prieteni pentru o zi întreagă, dar acum o să strâng. Vreau ceva neapărat.

Afişează slideshow

La 6 kilometri de Gostinu, am văzut că un drum de țară se aruncă între două lanuri de porumb. Ca și cum ar fi un tunel. O cultură de alături a fost rasă și câmpul arat din nou. Acolo vreau să opresc. A bătut vântul uscat de două săptămâni încoace și porumbul e galben ars. Praful ni se ridică în cap, dar îmi place. E liniște, cea mai mare liniște. Pun cafeaua Fortuna Rendez-vous pe botul mașinii și ies afară să mă bucur de tihna asta. Dacă ai cafeaua la tine, nu mai trebuie să stai la benzinărie.

Fortuna Rendez-vous este printre puținele cafele, la un preț accesibil, care oferă Arabica 100 la sută. Este un echilibru între aciditatea citrică de la început și finalul care e dulce. Dacă beți ca mine cafeaua, fără zahăr, aceasta e cea mai potrivită pentru ca e foarte fină, iar finalul are nuanțe florale și fructate.

Știu că pare un pic ciudat, dar cele 10 minute, la margine lanului, cu cafeaua lângă mine, au fost cele mai bune din ziua asta. Încercați, o să vă placă!

Fotografiile sunt ale Alinkăi pe care o găsiți aici.

Cum să vizitezi Roma pe aglomerație și caniculă

3 septembrie 2019 Cătălin Striblea 3 comentarii

M-am nimerit în Italia la jumătatea lunii august. Mai rău nu se poate, mi s-a spus. E și foarte cald și foarte aglomerat. Cine mi-a spus asta a avut dreptate întrutotul. E și foarte cald, chiar și pentru italieni, te și calci în picioare. Numai că eu am concediu doar în august, așa c-a trebuit să ne descurcăm și cu una și cu alta. Și vă las aici câteva observații care să vă fie de folos când mergeți acolo.

Da, Roma e teribil de aglomerată înainte de 15 august. Uriaș de aglomerată, dar doar în zona sa centrală, acolo unde vin turiștii. Dacă ieși de acolo și-ți stabilești câteva obiective o să-ți dai seama că dracul nu e așa negru. Ba, parte din cartiere sunt pustii, căci e luna de vacanță a italienilor. Așadar, cum ieși un pic din centru viața se schimbă. Treci doar o dată pe la Fontana di Trevi și Piazza Navona și cam aia e. În rest sunt minunății de văzut și-ți povestesc imediat.

De cald, a fost teribil de cald doar trei zile. Așa c-am hotărât să le petrecem în muzee. Majoritatea au aer condiționat și poți să stai de la prima oră până după-masă, când devine un pic respirabil afară. Încercați Muzeul de Artă Contemporană, Maxxi, Borghese, Doria Pamphilj, Palazzo Barberini, găsiți alternative de dimineața până seara.

La Vatican și San Pietro e și aglomerat și căldură. Fiți pregătiți să stați într-o înghesuială sinistră, dar asta până treceți de Capela Sixtină. Când ieșiți de acolo o să vedeți că interesul lumii scade dramatic, astfel încât la Pinacotecă am fost singuri într-o sală, deși mie mi s-a părut că acolo sunt câteva minuni.

Noi am folosit un Omnia Card/RomaPass. Îți dă acces gratuit la trei obiective principale, pe care ți le alegi din câteva zeci, și reduceri la restul. E valabil doar trei zile, așa că trebuie să fii un pic organizat. Nu e nici ieftin, 70 de euro, dar una peste alta își scoate banii cu toate vizitele plus gratuit pe autobuz, metrou și unele trenuri. Trebuie să citiți exact ce scrie acolo la condiții că noi ne-am luat o țeapă. Deși plătisem cardul, au încetat colaborarea cu Borghese unde am plătit alți bani, nu puțini. Marele avantaj e că-ți dă fast-track peste tot și asta s-a văzut cel mai bine la Vatican, evident. Chiar și așa, însă, trebuie să te programezi din timp peste tot, pe baza cardului.

Atenție, ce este obiectiv mare, înscrieți-vă la vizitele de dimineață. Chiar de la 8, dacă puteți. O să aveți mai mult spațiu pentru voi. Dacă vreți la Tivoli, în afara Romei, duceți-vă acolo cu primul tren! După aceea, o să puteți intra în grădinile superbe doar după ce stați la o coadă istorică.

Cardul e util și pentru transport, acolo unde nu am mai plătit nimic vreme de trei zile. Atenție, însă, autobuzele la Roma nu respectă niciun program. Mi s-a explicat că în august au cei mai puțini șoferi, fiind vacanță. Au fost zile când am stat inutil în stații până la o oră. Pentru situații din astea, nu folosiți Uber, care e scump, ci o aplicație de taxi care se numește Free Now. Impecabilă. Taxiuri bune, prețuri mici, oameni veniți la timp. Poți programa mașinile din timp și plătești doar cu cardul din Apple Pay.

Apropo de asta, Revolut a fost baza la tot ce-am făcut. Pentru cardul obișnuit de la bancă, am plătit comisione mari. De evitat.

Roma e superbă și e de făcut cu pasul prin toate cartierele sale centrale. O să-ți placă străzile chiar de umbli aiurea Nu te aștepta la cel mai îngrijit sau curat oraș. Au tone de probleme cu gunoiul sau întreținerea unor spații verzi. Centrul turistic este însă curat. De asta plătești o taxă piperată de ședere. Atenție, banii trebuie plătiți la urmă, așa că păstrați ceva bani. În cazul nostru, 126 de euro pentru trei persoane.

Din ce-am văzut m-a lăsat cu gura căscată Palazzo Barberini. E uluitor, mai ales tavanul făcut de Cortona. Cred c-am stat și m-am zgâit minute în șir. Modul în care pictura devine 3D mi se pare genial. Scuzați-mi impietatea, dar cred că fresca lui Cortona e mai frumoasă decât cea a lui Michelangelo din Capela Sixtină. Iar tablourile, sublime.

Doria Pamphilj e o bijuterie. Abundența de tablouri geniale, din toate epocile, te va da peste cap. De la italienii renascentiști, la maeștrii flamanzi, totul e o lumină. Trebuie să încercați și să ascultați povestea în care Papa Inocențiu X a lăsat moștenire familiei aceată galerie, dar cu obligația de a o nu înstrăina vreodată.

Cumva am fost și într-un tur de Caravaggio, inspirați de Radu Paraschivescu și cartea lui, Fluturele Negru. De la Borghese la Vatican, de la Barberini la Doria Pamphilj vei vedea un Caravaggio. Dar mai ales în biserici. La San Luigi dei Francesi o să ai vreme să te uiți în pace la tripticul dedicat Sfântului Matei. Și atenție, vizitele la biserici sunt gratuite.

Pregătiți-vă cardul! La jumătatea lui august sunt reduceri uriașe în magazinele din Roma. Și când spun uriașe, chiar asta înseamnă. Nu m-au pasionat niciodată cumpărăturile, dar data asta chiar am umplut câteva sacoșe. Mergeți cu încredere!

Despre mâncare, nu mare lucru. Nu stăm des la restaurant, o rezolvăm la supermarket. În cele două dăți în care am fost la restaurant în centru, pot să spun c-am mâncat banal. Ba, într-o parte, chelnerița româncă ne-a spus și ce să nu mâncăm :).

În fine, bine am mâncat în afara Romei la Frascati și Ciampino, duși de prietenii noștri români care stau acolo. Într-un restaurant sicilian de familie am avut parte de un spectacol de paste. Incredibil de bune, după rețete locale. Dacă aveți vreodată ocazia, Il Limoncello din Ciampino, jos pălăria! Și, desigur, porchetta, pe stradă.

Și, da, ai noștri sunt peste tot. În baruri, restaurante, magazine, în taxiuri, în hoteluri, vei întâlni câte un român muncitor. Toți săritori, toți te vor ajuta, toți îți vor explica ce și cum ai de făcut. Inclusiv un taximetrist m-a salutat în românește. ”Soția e din Focșani,” mi-a spus. Suntem ca acasă și cumva ne construim o casă acolo.

Foto: Alinka

Răzvan Pascu: ”Madagascar este o țară coruptă până în măduva oaselor”

19 iulie 2019 Cătălin Striblea 00:16:02 0 comentarii

Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?

Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.

Ce ar fi de văzut în Madagascar?

Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.

E un loc spectaculos de plajă?

Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.

Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.

Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.

În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.

Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.

Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.

Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră.

Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.

(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.

Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo.

Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.

Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.

Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.

Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?

Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…

Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre.

Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.

Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre.

Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.