Paula Herlo vorbeștet încet. Își caută cuvintele cu atenție și povestește molcolm. Pare mai curând învăluitoare, dar dacă ai urmărit-o ani buni la televizor știi că este oțelită și fermă. Povestea ei din ultimii 10-15 ani depășește activitatea obișnuită a unui jurnalist. Anchetele de la România te iubesc schimbă încet-încet fața țării. De asta am întrebat-o la un moment dat ce-i este mai drag: faptul că schimbă ceva sau c-a luat cel mai mare premiu de televiziune din lume? Apropo de asta: de obicei, premiile vin ca o încununare a unei activități lungi și dificile. Aici, Emmy-ul este mai curând rampa de lansare pentru un solid program de televiziune. De aici pornește și discuția noastră. 

Cum îți amintești acel Emmy?

Sunt repere. Eu chiar am oameni la care mă raportez și pe care îi admir în meseria asta. Premiile Emmy au fost în 2008 atunci când am câștigat noi. Ele sunt în fiecare an. A mai fost o nominalizare după, dar și cu un an înainte. Este uriaș să ajungi la Emmy și este și mai uriaș să câștigi. Nu ne-am așteptat. M-am dus foarte relaxată: încă o nominalizare, am văzut New York-ul, ne-am distrat și ne-am întors. A fost o experiență pe care nu o să o uit niciodată! Eram și foarte tânără atunci. Media de vârstă printre premianți era undeva la 50, 55 de ani. A fost într-adevăr o experiență. Nu aveam nici o idee. Nu se știe dinainte câștigătorul. Sunt la ultrasecret informațiile astea. Concurența era foarte mare. Unul dintre reportaje se referea la conflictul din Myanmar, o anchetă ITV extrem de puternică. Nu m-am așteptat. M-am întrebat: pe cine interesează ce se întâmplă cu copiii noștri din România? Era vorba despre copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate. A fost o campanie puternică. Am așezat-o în agenda publică în fiecare zi la știrile ProTV, ca să trezim autoritățile la realitate. Ei existau și erau singuri, la propriu. Am întâlnit 4 copii lăsați acasă cu sora de 12 ani. Un an de zile i-a crescut ea, nu știu cum. Mai venea unchiul și le aducea lemne. Nu era nimic reglementat.

Când m-au chemat să-mi spună că înscriu la Emmy niște campanii am fost sceptică. Le-am spus să propună 2 făcute de mine și una făcută de Cosmin Stan. Pe acelea le-am considerat cele mai puternice. În iulie 2008 am primit un mail de la Emmy în care ne anunțau că am intrat pe lista scurtă de nominalizați. În august am primit telefonul oficial. Eram în vacanță în Portofino. Mi s-a părut incredibil! Am plecat la Emmy cu ideea că nu avem cum să fim noi aceia, căci mă uitasem și la concurență. Se pare însă că acea componentă emoțională, dar și faptul că arătasem că o întreagă generație de copii e afectată de migrație a impresionat juriul.

Nominalizații au fost puși într-un sector destul de aproape de scenă. În anul acela fuseseră atât internaţional cât și naţional, adică premiile pentru americani, în aceeași zi. Erau jurnaliști de la toate televiziunile mari. L-am văzut inclusiv pe Anderson Cooper. Era un jurnalist de la CBS cred. Avea o statuie în mână și stătea cu ea foarte relaxat. Îi spuneam lui Cosmin: „Cum ar fi să câștigăm noi?”. Pe măsură ce se apropia categoria noastră emoțiile creșteau. Nu te așteptai, dar te gândeai totuși: „Dar dacă s-ar întâmpla”. Cred că mai erau două categorii și i-am spus lui Cosmin că vreau să merg la toaletă. El mi-a spus: „Nu pleci nicăieri. Nu ieși de pe rând! Mai sunt două categorii.”. În momentul în care am auzit: „And the Emmy goes to ProTV” vreo oră nu am mai simțit nici o nevoie să merg la toaletă. Am uitat. Am uitat și speech-ul. Am reușit să mă fac de râs și acolo. Eu am acest talent. I-am zis lui Cosmin că nu mai știu ce am de spus dacă ajung pe scenă. Eu, cu engleza mea cu accent poate puțin mai bun decât al lui Iliescu. A fost foarte greu. Am apucat să mulțumesc. M-am uitat la sala aia. Unii oameni erau în picioare. N-am mai știut ce trebuie să zic.

Prima dată l-am sunat pe Cristi, soțul meu. Nu eram căsătoriți atunci, dar era acasă și aștepta vești. În România era ora 2 noaptea. Au început să curgă telefoanele. Am rămas fără baterie. Am făcut un live cu statuia pentru jurnalul de dimineață. Ne-am dus apoi la o terasă să sărbătorim, cu statuia pe masă.

„Tu știi ce mai face copilul tău?” este campania care a adus la lumină un subiect ignorat complet. De societate, de autorități

A fost o idee pornită din departamentul de marketing. S-a discutat foarte mult, nu a fost ideea mea. Campania nu a fost doar despre copiii cu părinți plecați. Am vorbit și despre copii dispăruți și despre învățământ. Era o umbrelă care acoperea de fapt problemele copiilor din România.

Prima dată am filmat un reportaj în comuna Butea din Iași. Acolo erau cei mai mulți copii cu părinți plecați. Am ajuns apoi în Bacău. Am străbătut toată Moldova atunci, căci era cea mai afectată de migrație. Am ajuns la Galați, în Vrancea.

Nu m-am așteptat să găsesc atâta suferință în sufletul copiilor. Mă gândeam că sunt crescuți de bunici. Eu nu am făcut decât să descopăr niște traume care nu au fost conștientizate din măcar de părinți.

Eram în Madrid. Filmam niște reportaje legate de integrarea noastră în Uniunea Europeană. Știam care sunt români, îi recunoșteam imediat pe stradă. Eram într-un parc și am văzut o femeie, pe o bancă. I-am spus Dalilei Dulgheru, cu care eu filmez, că e româncă. M-am așezat și am început să vorbesc cu ea. Mi-a spus că e de doi ani acolo și că stă ilegal. Nu eram parte a Uniunii Europene, iar dacă s-ar fi întors în țară nu mai avea voie să intre în Spania. A spus că e căsătorită cu un spaniol și că are grijă de copiii lui. Apoi a început să plângă: „Acasă am un copil de trei ani pe care nu l-am mai văzut de la câteva luni”. A scos poza, mi-a arătat-o, a plâns, am început și eu să plâng fiindcă mă emoționez ușor. I-am spus că o să le duc mesajul celor din familie, copilului, bunicilor, să o vadă. Am mers în Agnita, acolo unde stăteau. Am descoperit un copil de trei ani și jumătate. Casian era numele lui. Era un băiețel cu părul lung, foarte deștept și frumos. Se uita la mama lui și nu știa cine e. Atunci femeia a realizat că trebuie să vină să își ia copilul. În 2007 am ajutat-o noi, am adus-o în România. A plecat cu copilul în Spania. Casian e mare acum, arată ca un spaniol. Până ce nu și-a văzut copilul la televizor și nu a văzut câtă suferință e în sufletul copilului ei, că nu o mai recunoaște, nu mai știe cine e, nu a realizat cât de gravă e situația. Nu e singurul exemplu. În momentul în care i-am pus pe copii față în față cu părinții lor plecați s-a întâmplat ceva.

Campania a generat o lege care protejează copiii. Acum, dacă vrei să pleci la muncă în străinătate trebuie să lași un act notarial cu numele tutorelui. E foarte important pentru copil. Există un reprezentat legat al copilului rămas acasă. El este responsabil pentru ce se întâmplă cu copilul pe perioada plecării părinților.

Ce este mai important premiul sau schimbarea legii?

Bucuria este egală. Nu aș vrea să fiu ipocrită. Premiul a fost ceva uriaș, dar schimbarea asta legislativă pe mine m-a motivat. Atunci am realizat că noi de fapt putem fi mai mult decât niște jurnaliști și că putem genera astfel de schimbări.

 „Avem viață în sânge” este o altă campanie care ne-a scos din necunoștere. 

Următoarea campanie a fost în 2009. O campanie care mie mi-e cea mai dragă, pentru că a modificat substanțial sistemul de sănătate din România, mai ales sistemul de onco-hematologie. A înființat un registru salvator de vieți, registrul donatorilor de măduvă. „Avem viață în sânge” se numea campania. Când am început-o România nu avea acest registru și nimeni nu avea de gând să-l facă. Toți bolnavii de leucemie sau de alte afecțiuni ale sângelui care aveau nevoie de un transplant de la un donator neînrudit adunau bani de la oameni, mii de euro, pentru a pleca afară la tratament. Aici nu aveau șanse. Am pornit în lupta asta fără a ști ce înseamnă acest registru. M-am documentat, m-am întâlnit cu zeci de doctori de prin toată țara. După ce mi-am făcut o idee m-am dus peste guvern. Era Emil Boc la vremea aceea. Am pus foarte multă presiune. Am ajuns să le spun că dacă nu se întâmplă ceva toate reportajele se vor termina cu: „Vinovații morali de moartea acestor copii/pacienți sunt…” și îi luam la rând. Jurnaliștii au schimbat multe lucruri în bine. Societatea s-a schimbat și datorită presei.

Ce fel de jurnalist ești? Mergi mai departe ușor? Sau ești atașată de subiecte?

Tot timpul mă atașez. Chiar zilele trecute am vorbit cu Mihaela, mama lui Casian. E greu, dar așa cum am mai zis, mă încarc negativ și mă descarc pozitiv când încerc să rezolv parte din problemele astea din campaniile pe care le facem. Când merg într-o secție de oncologie unde știu că voi găsi foarte multă suferință și voi pleca de acolo extrem de încărcată emoțional, mă gândesc de fiecare dată că prezența mea acolo va genera niște lucruri bune. Așa mă încarc eu, mă motivez că trebuie să gândesc așa.

Stăm mereu de vorbă. Nu e obositor, nu simt. „Nu mai am lemne”. Asta am primit de la o bunică. Am făcut o chetă în redacție și am trimis lemne. Dacă ei vor bicicletă, am făcut rost de bicicletă. Tot din campania „Tu știi ce mai face copilul tău” erau doi frați care voiau un laptop, prin 2008. Știam că la noi se tot schimbau laptopurile noastre. Am întrebat la IT dacă nu mi le pot da mie. Am trimis tuturor.

Păi asta nu înseamnă că ești mai mai mult decât un jurnalist?

Pentru mine e ok. Mă simt bine făcând lucrurile astea. Am ajuns la maturitatea aceea când pot să recunosc că le fac și pentru mine, nu doar pentru cei pe care îi ajut. Cred că oamenii cu care interacționez se simt bine la rândul lor. Nu pot să îi ajut pe toți, iar unde nu pot, spun că nu pot. Acolo unde pot însă, nu văd de ce nu aș face-o.

Jurnalismul de investigație nu e o profesie pentru toată lumea. Trebuie să ai și dar și curaj ca să faci această meserie. 

După ce am pornit „România, te iubesc!” am înțeles că va fi o emisiune de investigație. Până atunci lucrasem deja campaniile. Făcusem niște materiale extinse. Nu mai lucram știri la zi. M-am dus pentru că mi se pare cel mai fascinant domeniu. Cred că am ceea ce îi trebuie unui jurnalist: curiozitate și revoltă. Atunci când te revoltă o situație, cauți să afli răspunsul. Mi se pare că jurnalismul de investigație este cel mai ofertant. Mă simt bine făcând asta.

Mă provoacă și mă amuză să intru în contact cu persoane care nu au chef de mine. Când mergem peste autorități avem obiceiul de a nu anunța că venim.

O primărie de oraș. M-am dus și le-am spus: „Sunt de la România, te iubesc și aș vrea să vorbesc cu domul primar”. Mi se spune că nu este, că e la prefectură. S-a întâmplat recent. Am zis: „Ah, perfect. Mai am puțin timp să stau. Întrebați cam în cât timp se întoarce.”. S-a întors și mi-a spus că vine în cinci minute, că era în concediu și că a venit de acasă. Mai e povestea cu Marian Oprișan. Celebra replică „Mama mea sunt eu!”. Mi-a și spus că trebuia să merg la Consiliu. Știam că nu va accepta un asemenea interviu în care să-l întreb despre toată averea. Casa lui Oprișan de la Bolotești e o fortăreață. Domeniul este uriaș. El a spus că a pus-o pe mama lui, căci l-a hărțuit DNA-ul. Să nu aibă probleme apoi, să rămână sărac cum era când a ieșit din fabrica de confecții.

Mi se pare provocator, dar mă și amuză. E și adrenalină aici. Găsim tot felul de situații. Ei fug, se ascund, iar noi îi urmărim.

„Dăruiește viață” este un moment special din viața Paulei Herlo. România te iubesc trage acest spital în sus. 

Printr-o inițiativă legislativă, cei 20% din impozitul pe profit nu au mai putut fi dați decât de firmele care aveau cifră de afacere mai mare de 1 milion de euro, dacă nu greșesc. Automat ai scos firmele mici din joc, cele care contribuiau cel mai mult la spital. Asta a durat câteva luni. S-a revenit acum.Eu sper ca momentul acela dintre Sorina Pintea și Carmen Uscatu, Oana Gheorghiu, de la „Dăruiește viață”, să fie singurul. Doamna Pintea era supărată pentru că ele sunt critice cu sistemul sanitar. Ele au criticat indiferent cine este ministru, inclusiv pe Vlad Vioculescu. Ea nu a primit prea bine aceste critici. A fost un moment tensionat. La acea întâlnire le-a spus că bani trebuiau să se adune la spital, pentru că s-au folosit de imaginea spitalului. Așa ceva este de neacceptat. Nu ai cum! Domnul Cristoveanu a intervenit atunci și a spus că dacă mergeam pe logica asta nu mai făceau nimic cu terapia intensivă.Cred că le este puțin teamă pentru că acest spital va fi un standard de cost. Renovarea secției de oncopediatrie de la Brașov a costat aproape 700 de euro pe metru pătrat. La spital va fi mai mult, dar sunt sigură că va fi cel mai mic preț, căci știu cum se fac licitațiile

Cred că atunci când va fi spitalul funcțional oamenii vor privi altfel lucrurile. Noi avem un comportament obedient în fața doctorului: hai să nu-l supăr că poate nu-mi mai tratează copilul. Atunci când vei intra în spitalul pentru care ai donat câțiva ani, câte doi euro lunar, e spitalul făcut de tine. Nu vei mai accepta ca asistentele, infirmierele, doctorii să țipe la tine. Nu te mai umilește nimeni, nu vei mai fi dat afară din cabinet. Sper să se întâmple asta.

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au inspirat-o pe Paula

M-am apropiat de subiect. Le-am cunoscut pe Carmen și Oana atunci când încercau să-l salveze pe Dragoș Croitoru care era bolnav de leucemie. Mi-au scris când lucram la campania „Avem viață în sânge”. Ne-am întâlnit și ne-am unit forțele făcând presiuni ca el să fie trimis în Israel. Pentru el a fost prea târziu, dar am văzut niște femei ieșite din comun. Aveau o determinare pe care eu nu o văzusem la multă lume. Nu aveau frică. Se duceau la Ministerul Sănătății cu o cameră mică, la direcția sanitară, la doamna doctor Pisică. Era un simplu cetățean, un simplu cetățean. Am fost extrem de surprinsă de virulența cu care ele atacau problema. Au făcut miting, au obținut autorizație de pe o zi pe alta. Mi s-au părut ieșite din comun. Ne-am întâlnit cu gândul de a le propune să facă un ONG. Le vedeam determinate, știau să-și caute informația. Mi-au spus că și ele au același gând și mi-au propus să fiu președinte. Le-am spus că este exclus, fiindcă sunt jurnalist. Nu vreau să fiu într-un ONG, dar le-am asigurat că vor avea tot sprijinul meu. Primul ONG înfiinţat își propunea să informeze pacienții ce drepturi au. Era legat de acele plecări în străinătate: cine pleacă, cine stabilește asta.

Oana a aflat ulterior de facilitatea 20%. Noi am făcut-o publică la Știrile ProTV. Ne-am dat seama că le putem ajuta să strângă bani pentru a renova secțiile, în special cele de hematologie. După înființarea registrului aveam registrul, dar nu aveam infrastructura de transplant.

 Legea adopțiilor este un alt moment de schimbare

M-a chemat la un moment dat o domnișoară, secretar de stat. Legea adopțiilor a fost schimbată după campania noastră. La momentul acela legea nu ducea la nici o adopție. Bloca tot. Când am lansat promo-ul pe post, am primit un telefon de la Emma Nicholson, fiindcă venea în România. Ea spunea că nu înțelege ce treabă am eu cu această temă, fiindcă legea e foarte bună. Ea era convinsă că în instituții sunt mai bine îngrijiți. Astea sunt la nivel de bârfă. Ea avusese o experiență neplăcută cu un copil adoptat. Nu m-am legat de asta niciodată. Era convinsă că centrele de plasament erau un mediu mai bun pentru acei copii. Mi-am pus și eu întrebarea: unde îi e mai bine unui copil? Umblasem în multe centre de plasament. Condițiile erau un dezastru. Centrul de plasament era ultima opțiune pentru acel copil abandonat.

Mama. Cumva, mama ar fi putut să devină unul dintre subiecții reportajelor tale. Ea a plecat să muncească în străinătate, doar că erați adulți.

Eram adult. Aveam 22 de ani. Mama, care e o femeie cu foarte mult curaj, pleca după Revoluție și ducea marfă la unguri.

Nu mai eram copil, dar pentru mine a fost traumatizantă plecarea ei. Suntem foarte atașate una de alta. Ne-a spus după ce își luase viza. A plecat ca să ne ajute pe noi financiar. Lucra la o bază sportivă din Arad. Era un om bun la toate acolo. A decis să plece pentru că salariile erau foarte mici. Mai am un frate. Am fost împotrivă, mai ales că era o zonă de conflict în acea perioadă. A plecat la o cunoștință în Israel. Eram liniștiți fiindcă știam la cine merge, dar am adus-o repede înapoi. Ne-am dat seama că ajutorul pe care ea ni-l oferă nu compensează lipsa ei. La vremea aia câștiga vreo 900 de dolari pe lună. Păreau foarte mulți bani, dar banii ăia nu au contat deloc. Mama e acum acasă la mine, are grijă de copii. E foarte greu fără ea. Suntem ca șoarecele și pisica uneori. În campania „Tu știi ce mai face copilul tău?” au fost și lacrimile mele de dor. Am empatizat cu acei copii. În perioada în care eram la liceu lipsea 3, 4 zile când mergea la unguri sau sârbi să vândă lucruri, ca să ne țină la școli, la licee bune, să nu simțim că nu avem ce ne trebuie. Tata a devenit taximetrist. Înainte era electrician. A fost bolnav și s-a prăpădit repede după Revoluție.

Facultatea ta și jurnalismul nu mergeau împreună. Paula a făcut confecții și apoi s-a apucat de jurnalism 

Mama ne-a lăsat să facem ce vrem, să ne alegem drumul. Ea și-a dorit ca eu să fac liceul pedagogic. Am anunțat-o cu câteva zile înainte că m-am înscris la mate-info. După liceu am anunțat-o că mă angajez și nu dau la facultate. A fost dezamăgită, dar nu m-a certat. M-am angajat la un magazin de haine și parfumuri din Arad. Era un magazin de lux. Salariul meu era 125 000 de lei, iar un parfum era 250 000. Lucram de la 9 la 19. Mi-am dat seama că trebuie să merg la facultate și să termin cu prostiile. Aveam 6 luni de muncă. Am ales confecții pentru că în Arad erau 2 facultăți: științe economice și cea de industrie alimentară și confecții. Mereu am avut o plăcere în a cumpăra haine. Mergea. Mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Mi-a plăcut facultatea. Am intrat cu bursă și am menținut-o. A fost utilă. Am terminat-o, am dat licența. Dacă nu m-aș fi angajat la ProTV, probabil că aș fi mers în zona asta.

Cum e profesia asta astăzi?

În Arad există Zona Liberă Curtici și un parc industrial cu multe fabrici de confecții. Ies anual din facultăți 30 de absolvenți pe an, inginerii textiliști. E în continuare o industrie. Acum fabricile oferă produs integrat. Se câștigă pentru că sunt puțini și trebuie să știi școală. În România, cel puțin în zona Moldovei, cum s-a transformat în ultimii ani, e bine. În Vrancea îi aduc de la Iași, le oferă apartamente în blocuri noi și alte facilități.

Evoluția noastră din ultimii 20 de ani cum o vezi?

În fiecare zonă se întâmplă ceva bun. În 98 când m-am apucat de meserie spitalele erau ca pe vremea lui Ceaușescu. Nu aveau nimic. Nici măcar tifon. Acum ajungem într-o secție de urgență și nu-ți mai cumperi medicamentele. E adevărat că nu s-a construit nici un spital în ultimii 30 de ani. A fost unul inaugurat, dar nefolosit la Mioveni.

S-au mai reparat drumuri. Nu mai sunt de gropile de altă dată. În continuare avem drumuri naționale de pământ, dar e și în zona asta o schimbare.

În zona de civism mai e o schimbare. Acum 20 de ani ce activitate civică era în România? În afară de Fundația Soros care oferea finanțări sau Greenpeace, nu era nimic!

Noi suntem mai conștienți de drepturile pe care le avem. Nu doar noi cei care am rămas, dar și cei care au plecat. Ei au produs o schimbare. După ce au trăit mulți ani în străinătate s-au întors cu o altă mentalitate și cer de la țara asta mai mult. Dovada a fost la vot. I-ai văzut cum s-au dus la vot?

Copiii tăi sunt pregătiți ca să studieze aici sau afară?

Vladimir are 7 ani, iar Ania are 4 ani. Mi-aș dori să trăiască în România. Noi am zis că atât timp cât ne permitem vor merge la școală privată. În primii ani de școală am vrut ca ei să meargă cu drag la școală. Dacă din clasa 0 tu ești traumatizat, școala va fi un chin. Vladimir e în clasa I la o școală privată. I-am dat la o școală cu predare în limba română. Dacă la un moment dat nu ne mai permitem, căci trăim din salarii, vreau să pot face tranziția la școala da stat mult mai ușor. Este o școală în care se predă mult în engleză. Sunt lăsați să fie creativi, să vorbească, să se exprime, chiar sunt încurajați. Ai senzația că îi bagi într-o bulă și îi protejezi. Vladi e acum mai mărișor. O să încep să îl iau cu mine în tot felul de locuri. Ei știu că noi suntem jurnaliști. Vladimir înțelege puțin mai bine ce facem, însă nu sunt conștienți de anvergura emisiunii. Noi nu am apărut niciodată în presă ca soț și soție. Niciodată nu i-am expus pe ei, nicăieri. Oamenii nu știu cum arată copiii noștri și nici nu vor ști, decât dacă ei își vor dori, atunci când vor fi suficient de maturi încât să decidă ei pentru ei. Nu înțeleg ideea de vedetă. Mami și tati lucrează la televizor, dar nu ne privesc diferit.

Eu o duc pe Ania la grădiniță, iar Cristi îl duce pe Vladimir la școală. Ne-am împărțit.Mă mai recunoaște lumea. Oamenii îmi mai prezintă niște cazuri. După ce ai văzut atâtea nenorociri poveștile lor par ceva foarte banal, dar stau și îi ascult.