Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă.  Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului. 

Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”

”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac? 

Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite  din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”

Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva

”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”

”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel  mai important.”  Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.

În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.” 

Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă.