Nu căutați în meci. Nu căutați la Ostapenko sau la riscurile pe care și le-a asumat Simona. Nici măcar în serviciul renovat la Simonei. Nu!
Căutați în zâmbetul lui Andrei Pavel. Nu în zâmbet. În lumina care i-a cuprins întreaga față. În acea secundă când l-am văzut fericit. În momentul acela în care a îmbrățișat-o de la zece metri distanță. Chiar și în guma aceea de mestecat care părea că și ea vrea să sară spre Simona.
M-am trezit la timp să văd ultimul game. Nu știu de ce , dar cred că rezumă nu numai meciul de aseară, ci toate meciurile dintre Halep și Șarapova. 5-3 pentru rusoaică. Șarapova a început să aibă probleme la serviciu. O dublă greșeală o duce pe Simona la 30-0. Apoi Șarapovei îi intră un backhand senzațional în lung de linie. Pe un singur picior, fără echilibru, mingea pleacă ca o rachetă pe terenul lăsat gol de Simona.
Românca dă o replică cu aceeași lovitură. Mingea cade chiar pe linie și Simona are minge de break. Aici e momentul. Aici ar putea decide nu numai un meci, ci un turneu. Totul se rezumă la o singură minge după două ore de joc. Mingea vine bine pentru Simona, e pe forehand, nu trebuie decvât să o pună înapoi în teren, dar se oprește în bandă. Egal. Victoria Șarapovei vine oarecum firesc. Nu am văzut fața Simonei. Camerele au stat mult în admirația rusoaicei.
Este fix finalul meciului dintre Rybarikova și Vandeweghe pentru semifinalele de la Wimbledon. Americanca năvălește hotărât spre arbitra de scaun. ”Ai jucat vreodată tenis? Măcar ai idee despre ce vorbești? Ce tot vorbești tu aici? S-a auzit un strigăt de out chiar când am lovit mingea.”
Americanca mai are un pic și se suie ea la tabelă ca să fie repetat punctul. Arbitra îi explică ceva în voce joasă și e foarte clar că nu va schimba decizia. Întâmplător, Vandeweghe nu are dreptate, ”out”-ul a fost strigat după ce-a lovit mingea. Dar asta are mai puțină importanță.
Oficialii de la Wimbledon au confirmat cu subiect și predicat pentru Telegraph că Ilie Năstase nu va putea intra la meciuri nici dacă își cumpără bilet. O purtătoare de cuvânt a spus clar că ”personalul de pază știe cum arată domnul Năstase din fotografii și briefinguri anterioare.” Sunt convins că All England Club are tot felul de interziceri. Sharapova nu a avut voie să se califice, Lewis Hamilton a fost dat afară anii trecuți din lojă anii trecuți că nu a avut sacou.
Dar nu am auzit niciodată de cineva vânat pe la porți. Iar această informație a fost servită jurnaliștilor cu asupră de măsură. Și acum stau și mă gândesc care ar fi motivele pentru care englezii au vrut să-l umilească pe Năstase, nu numai să-l excludă. Mai ales că este puțin probabil ca Ilie să fi ales să meargă la Londra.
Doare rău. Trebuie să doară rău. Cine a pus piciorul vreodată pe teren și s-a înlănțuit cu un adversar, trebuie să știe cum e să pierzi și cum e să ai un anumit sentiment de neputință. Și noi știm doar a mia parte, căci nimeni dintre muritorii obișnuiți nu a jucat vreodată la nivelul Simonei.
Și cum nu știm, să-l lăsăm pe Agassi să povestească, fix după o finală pierdută la Rolland Garros: ” Ecuadorul, (țara de origine a oponentului său) este singurul loc în care m-aș putea ascunde după rușinea pe care o simt acum. Stau cu capul plecat gândindu-mă ce-or să spună sutele de reporteri și editorialiști de primă pagină, ca să nu mai vorbim de colegii mei. Imaginea e totul, Agassi este nimic. Domnul Hot Lava este varză călită.”
Două imagini după meciul tranchilizant de joi seara. Prima în care Pliskova servește tare spre exterior. Mingea iese mult în afară, iar Halep, ca Nadal pe vremuri, mărește terenul și o dă înapoi. Mingea e moale, aproape moartă. Pliskova se așează bine pe ambele picioare și dă cu dreapta in-out, iar mingea cade pe linie și sare mult în afară.
Cumva, Halep e acolo. Nu știu cum a rămas acolo. Probabil nu a avut vreme să se întoarcă. O dă și pe asta înapoi. Iar Pliskova o catapultează de la înălțimea celor 1.86 metri exact în colțul opus. Nu. E imposibil să te duci după ea. N-are rost. Dar Halep ajunge, Aleargă, nu se oprește, aleargă, iar ultimul pas are ceva incredibil. E un șpagat, o dublare a unui pas ca și cum ar face triplu-salt. Cumva o prinde. Pliskova e țintuită. Mingea e în cross, iar cehoiaca imobilă.
Doamna mea se așează încetișor pe fotoliu. A robotit toată dimineața prin bucătărie. Are și un pahar de apă și se uită neatentă în telefon. Simultan, Simona Halep pierde singurul ghem de serviciu în meciul cu Carla Suarez Navarro. ”La naiba,” zic. ”Aoleu, joacă Halep. Plec.” Se ridică și dispare prin casă de unde nu mai revine decât la final.
Nu este prima oară, mișcarea este studiată îndelung. Nu e meci la care să nu se întâmple ceva asemănător. Fie că vorbim de mine sau de ea. Pe unde te-a prins meciul pe acolo stai. Un fel de-a nu tulbura apele succesului. Așa că fiecare dintre noi a văzut câteva meciuri la bucătărie sau le-a ascultat ca la radio.
Sâmbătă s-au jucat majoritatea finalelor de Cupă de prin Europa. Așa este sistemul de date al UEFA. Lucrurile au stat în felul următor. În Anglia s-au dus la meci 89 472 de persoane. Iar imaginile bucuriei au arătat în felul următor
Hagi este campion. Mi-ar fi plăcut să spun că este campion fără dubii, dar mi-e teamă că nu pot. Sunt măcar trei meciuri în care echipa lui Hagi a întâlnit adversari suspect de relaxați. Două cu Astra și unul cu Craiova. Și unul în care ai lui s-au împiedicat ca și cum vedeau atunci prima oară mingea. Cel în care Astra a mers spre finala Cupei.
Multă lume trăiește cu impresia, pe bună dreptate, că Hagi a refăcut o cooperativă din vremurile de demult. Pentru că e Hagi, lumea așteaptă ca titlul să fie unul pur, strălucitor și de neatins.
Treaba e simplă. De ani de zile mă cert cu Teo Tiță pe problemele vitale ale omenirii: de la globalizare, la bere și la sport. Politică și societate până în măduva oaselor. Ne regăsim în credințe cam peste tot, deși îmi pare că el devine mai înțelegător-socialist de-a lungul anilor, iar eu mai liberal-corporatist. Drumurile care ajung însă la țintele propuse ne despart de cele mai multe ori.
Certurile noastre se întind pe zeci de minute și fac deliciul prietenilor noștri. Așa c-am hotărât să le scoatem în public ca să le facem de rușine. Sau pe noi, depinde ce o să credeți voi. Azi, cazul CSM. Teo crede cu tărie că sportul nu trebuie finanțat din bani publici. Eu sunt mai pe șpriț și cred că lucrurile sunt amestecate peste tot în lume. Iată:
Poți primi toate noutățile direct pe email!
