Gândește-te că în fața ta sunt 100 de mii de oameni îmbrăcați în roșu. Steaguri imense flutură, se strigă, se scandează și se cântă. Ole-urile se ridică spre cer. Alte mii de oameni aleargă spre capătul liniei drepte. Toată zona se umple, stau umăr la umăr și se îndreaptă spre podium. Din partea cealaltă, dinspre Parabolica, lumea se adună sub podium. O altă mulțime se lipește de gardul din față. Fumul roșu plutește pe deasupra tuturor. Și apoi mulțimea începe să cânte Fratelli D’Italia ca un val care cuprinde arena și-ți ridică părul din cap.
E unul dintre acele momente care rămân istorie: Ferrari câștigă la Monza, după 9 ani, cu Leclerc. Și eu sunt destul de norocos să fiu acolo.
Mulțumesc Heineken pentru invitație. A fot un moment special pentru mine, mai ales c-am avut acces în câteva zone închise în mod obișnuit. Am început cu plimbare pe pistă, unde, spre surpriza noastră, am fost aclamați de spectatori. Bine, eram la coada paradei piloților.
Apoi, stupoare! Ne-au dus chiar lângă pistă. Fizic, am stat pe trotuar, cum ar veni. Vedeți aici Parabolica chiar de pe pistă. Pur și simplu am fost lângă mașini.
Explic un pic mai bine experiența asta genială aici, unde se vede și încleștarea teribilă dintre Leclerc și Hamilton.
Îți las intrarea lui Leclerc în turul final. Oamenii trăiesc cu frenezie tot ce se întâmplă. E o confruntare care te ține tensionat în fiecare secundă. Apropo, aflu cu ocazia asta că majoritatea piloților clipesc o singură dată în timpul unei curse.
Ce să-ți mai zic? Că am avut parte de o gașcă minunată: Corina Caragea, Cabral, Răzvan Fodor, Nicolai Tand, Simona Corabu de la Heineken. Oameni cu darul povestirii și care s-au bucurat ca niște copii de tot ce li s-a întâmplat. La fel și eu.
Iată-l și Jackie Stewart, cu care poți să bei oricând o bere, povestind prima sa cursă de la Monza.
Ne-au primit în garajul lui Red Bull, ne-au dat voie să admirăm în voie mașinile de la linia de standuri, am băut bere cu toate neamurile lumii, i-am văzut pe-ai noștri veniți cu zecile și cu steaguri la cursă, ne-am pozat și umbra, ne-am bucurat de una dintre marile experiențe sportive ale planetei.
Și apoi am admirat cum lumea așteaptă cu modestie și răbdare trei ore ca zona să se elibereze pentru ca mașinile să poată părăsi parcările. Cu râsete, zâmbete și cu sărbătoare în suflet.
Horia Colibășanu îmi spune clar că el este dentist. ”Termenul de stomatolog e o invenție care să ne arate că suntem mai mult decât ceea ce am fi. Eu sunt doar dentist.” Și nu mă gândeam e ce face precizarea asta înainte de interviu. Dar apoi l-am auzit făcând legătura dintre dentiști și alpinism.
Și, într-adevăr, este ceva ce leagă cele două profesii: meticulozitatea, atenția și grija cu care trebuie să faci lucrurile. Pentru că altfel ai necazuri.
Nu e ambiția mea (să fac alpinism fără oxigen). Este o urmare a unei școli, să zicem, etice, pe care am făcut-o cu cei cu care am început să urc și care mi-au insuflat ideea că singura diferență între munții înalți și cei mici e această lipsă a oxigenului. Dacă o șuntezi, dacă o fentezi, folosind oxigen artificial, devine un nonsens să te duci pe Everest să dai o căruță de bani când te poți duce pe Moldoveanu. Până la urmă, în ziua vârfului sau toată expediția, tot atâta urci. Acolo tabăra de bază e la 5000 de metri. Nu ajungi să urci un munte de 8000 dintr-o împușcătură. Urci tot o distanță ceva mai mică, numai că o urci în condiții de aer rarefiat. Nu are sens să mergi în Himalaya și să pui o butelie de oxigen pentru că distrugi toată această idee. Pentru mine e și o frumusețe pentru că e lupta cu aerul rarefiat. (Aerul rarefiat) nu e ca și cum îți pune cineva o pungă în cap. E ca și cum ai alerga și respiri, dar nu-ți ajunge oxigenul să mai faci acel efort. Singura diferență e că în loc să alergăm și să gâfâim până ne ies plămânii, noi facem câteodată un pas pe minut. Faci un pas pe minut și gâfâi ca și cum ai alerga aici. Apoi stai un minut să încarci organismul și mușchii, în principal, cu oxigen. După un minut în care ai încărcat, pentru că ai foarte puțin oxigen acolo, mai faci un pas.
Durerile din corp sunt cele care dau limita alpiniștilor. Când nu ai oxigen, te sufoci la fiecare pas
Simți că dacă pasul următor l-ai făcut mai repede de un minut, începi să te sufoci la fel ca atunci când alergi. Te sufoci și preferi să te oprești. Câteodată mai ai amețeli. Cel mai rău e că mai sunt dureri de cap din cauza deshidratării. Apar la altitudine. Există și răul de altitudine care se manifestă atunci când urci prea repede sau ești tânăr și încerci munți înalți înainte de a avea o experienţă a organismului, o memorie a lui la altitudine. Eu când am început am suferit destul de mult.
Da, mă simt mai bine pe munte. Am bănuit la începutul carierei mele că este datorat în principal vârstei pentru că organismele tinere conțin mai multă apă, se deshidratează mai ușor, au nevoie de mai mult oxigen. După părerea mea nu pot să zic exact în ce procent se datorează și vârstei, dar se datorează și numărului de expuneri la altitudine. Am văzut alpiniști mai în vârstă care aveau însă mai puține expuneri și nu se aclimatizau așa de bine. Cel mai bine se aclimatizează o persoană de 45-50 de ani care are și 30,35 de expediții în spate.
Horia a făcut o mare parte din opt miarii lumii. Trebuie să-i facă pe toți? Îl așteaptă istoria?
În viață nimic nu „trebuie”. Mi-aș dori. E unul dintre proiectele mele, numai că nu este un proiect la care țin morțiș, pentru că sunt lucruri în această succesiune de ascensiuni pe care mi le doresc mai mult. Unul dintre lucruri a fost să urc pe Everest fără oxigen, iar un altul este să reușesc printre aceste ascensiuni să realizez și o rută nouă în Himalaya. Să urc pe o rută pe care încă nu s-a urcat. În Himalaya cam toate rutele pe toți munții de 8000 de metri s-au urcat. Cele care au rămas sunt foarte dificile. Au fost deja încercate și nu au reușit cele mai bune echipe din lume. Cei care reușesc o asemenea rută o pot compara destul de liniștit cu un record olimpic sau un record mondial.
Cum se vede lumea de pe Everest
Se vede curbată. Chiar se vede curbura Pământului. Și eu am văzut într-o fotografie, dar suspiciunea mea e că de obicei pe vârfuri (pozele) se fac cu lentile care au un unghi mai mare, ca să fie un peisaj spectaculos și panoramic. Lentila mea, la aparatul cu care am făcut poza, e de genul ăsta. E un ochi de pește. Însă nu, într-adevăr, Pământul se vede curbat de sus. Este rotund, Galileo a avut dreptate (râde). E spectaculos, doar că nu ajungi să te bucuri foarte mult. Nu-ți permiți să te bucuri pentru că ești la jumătatea drumului, iar cealaltă jumătate e mai periculoasă. Ești obosit, se apropie seara și trebuie să ajungi înapoi în tabără. Atunci e bine să nu stai mult și e bine să nu te bucuri foarte tare, pentru că te deconcentrezi de la treaba pe care o ai: să te întorci cu bine.
Acum doi ani, când am urcat eu, arăta ca un acoperiș de casă care avea o lungime de vreo 7, 8 metri. Pe o parte erau alpiniștii care au urcat dinspre Nepal, dinspre Sud. Pe partea cealaltă eram eu singur pentru că cei cu oxigen urcaseră și coborâseră deja. Eram ultimul. Pe partea cealaltă a acoperișului eram eu și mi-am dat seama că nu o să pot să filmez prea bine. Aveam un băț de schi pe care aveam montată camera și m-am dus în unul dintre capete. Am luat acest acoperiș de casă între picioare. M-am suit pe el, am pus în fața mea camera și așa am făcut pozele care există cu mine pe vârf.
Lucruri lăsate pe Everest. Am văzut o fotografie în care vârful era plin de diverse obiecte.
Sunt niște steaguri de rugăciune. Eu plănuiam ca dacă din programarea ascensiunii voi ajunge noaptea, deși speram să nu fie cazul, era obligatoriu măcar să iau un punct de GPS să-l înregistrez. E util ca să poți dovedi că ai urcat, să lași ceva acolo. Aș fi lăsat un piolet, doar că mie mi-a fost furat între timp. Nu prea aveam foarte multe lucruri de lăsat. În general se mai lasă lucruri.
Pe vârf, acolo, chiar când am fost eu, nu putea sta nimeni. Era după cum am zis, ascuțit. Ceva mai jos se poate. Sub vârf sau lângă, în alți ani. Vârful e un platou. A bătut vântul, s-a viscolit zăpada și se poate pune cortul. A fost un șerpaș care a dormit pe vârf. Nu cred că a avut cort. A fost o noapte în care nu a bătut vântul, dar a stat toată noaptea acolo.
Care este temperatura „în mod obișnuit”
E o poveste simpatică cu „în mod obișnuit”. Când am urcat eu, se zvonise că va fi foarte frig. E atipic de frig în sezonul acela. Au spus că vor fi -45 de grade. Eu am sunat la meteorologul meu din Lisabona, iar el mi-a spus: „Du-te liniștit, nu-ți face probleme. E ca în mod obișnuit, sunt -35. E cald, stai liniștit”. Real feel, când nu bate vântul. Când bate, aceste -35 devin -60 la 40 la oră. Atunci faci degerături automat. De aceea noi nu urcăm pe vânt mai mare de 40 la oră, la 8000 de metri. Cred că pe Everest, peste 20 la oră devine periculos.
Evenimentele recente de pe Everest au dus la moartea mai multor alpiniști. Tehnic, pe vârf, a fost o coadă de mii de persoane. Cum e posibil?
Se pare că așa, plecând ab ovo, se pare că există schimbări climatice și se pare că vremea a luat-o puțin razna. Așa cum în România a fost totul ploios și o primăvară atipică, în Himalaya a fost un ciclon, a bătut vântul într-una. Noi nu am avut nicio fereastră de vreme bună să urcăm pe vârf. Cei de pe Everest, fiind un perete protejat, au avut o singură zi în loc de 5. Atunci toată lumea s-a înghesuit în acea zi. De multe ori sub Everest sunt 1000 de oameni. A fost o înghesuială teribilă în ziua aceea, ca dimineața în București. Toată lumea s-a trezit să pornească la drum. Nu a fost atât de problematic că erau oameni care mergeau mai încet. A fost mai rău faptul că cei care coborau îi încurcau foarte tare pe cei care urcau sau invers. Se încurcau unii pe alții să-și desfacă carabinierele de pe coardă. Din câte am înțeles așa au și existat accidente, întârzieri, s-a stat mult. Unii au terminat probabil oxigenul. E o situație neplăcută pentru cei care au oxigen. Pentru cei care nu au e o situație… îți termini expediția, trebuie să pleci, nu poți sta la coadă mai mult de 10 minute pentru că îngheți imediat.
După mine efectul lipsei de oxigen e extrem de neplăcut la o expediție de tip Everest. Nu ai putere să înaintezi, mergi mai încet. Poți să mergi și mai încet. Pleci mai devreme sau te antrenezi mai tare, dar în mod sigur, dacă te oprești, îngheți. Oricum, pentru mine a fost una dintre probleme. Mi-a fost foarte frig dimineața la 5 când temperatura scade cel mai jos. Mi-a fost frig, dar am reușit să trec. Cei mai mulți care se întorc nu se întorc pentru că nu mai au putere să înainteze ci din cauză că li se face frig și le îngheață mâinile sau picioarele.
(Pe mâini) am două perechi de mănuși mai greu manevrabile. Dacă vrei să faci ceva, o manoperă mai de finețe, scoți supra mănuşa care e foarte groasă și ai niște mănuși mai subțirele. Cu acestea nu poți sta foarte mult. Doar dacă e soare. Noaptea nu poți să stai mult să lucrezi cu ele. De exemplu, într-un an am avut o mănușă cu care am lucrat ceva la cort și mi s-a găurit. Cred că mi-a ieșit un vârf de deget din ea. Acolo am făcut o degerătură. Era mov după ce am coborât de pe vârf.
Depinde de traseu. Pe o rută din aceasta, cu multă lume, se pun corzi fixe. Pe alte rute mai ai puncte GPS, ai hărți, se știe ruta, o afli de la prieteni, dar nu e marcată. Pe Everest e extrem de simplu. E ca pe linia de teleferic. E plin de lume. Sunt foarte mulți oameni de obicei. Sunt turme.
Cum arată o expediție
În unele puncte se merge cu avionul. De exemplu spre Everest, la Lukla, e cel mai periculos aeroport din lume. Mergi cu avionul, iar de acolo începi să mergi pe jos. Anul acesta am mers cu mașina. Există o porțiune în care se merge pe picioare. Cei care vor pot merge cu elicopterul. Transportul bagajelor e asigurat în unele locuri de porter, în alte locuri de catâri, în altele de elicoptere. Câteodată nu este acces foarte bun. Depinde iarăși, în funcție de expediție. Se ajunge în tabăra de bază care poate fi situată la patru, cinci mii de metri. De acolo se mai poate merge în unii munți ce au tabere avansate care ajung la șase mii, șase mii cinci sute de metri. De obicei sunt aproape de baza muntelui. De acolo începe expediția propriu-zisă. În funcție de rută se pun corzi fixe sau se merge fără corzi, dacă nu e foarte înclinat.
De obicei expediția începe la baza muntelui care la cei mai mulți munți e la cinci mii de metri. La cinci mii de metri ești într-o vale, într-o gaură. Acolo e jos. Începi să urci muntele. Sunt munți care se pot face aproape integral pe picioare. De exemplu ruta pe care am încercat anul acesta, au fost o mie de metri de perete. Au trebuit să fie tot timpul corzi. În unele momente coarda era la o distanță de un metru de perete, atârna. Eram pe verticală sau pe negativ, pe surplombe. Ăsta e locul în care ești pe spate. Ești cu spatele către pământ. Cum a zis Churchill: „Cele mai grele lucruri în viață sunt să te urci pe o scară care e înclinată spre tine sau să săruți o fată care se înclină în direcția opusă.”
Chiar în mâini, în alpinismul de altitudine (te ții) mai puțin. E și cu picioarele pe undeva. Doar în mâini, să atârni ca în James Bond, nu prea. Eu nu am întâlnit. Nu am mers atât de tare. E foarte greu pentru că nu ai oxigen să faci eforturi atât de intense. În schimb, au fost situații în care ne-am cățărat destul de greu anul acesta.
Ruta pe care nu au dus-o la capăt. Horia s-a întors în România după ce a renunțat la un drum nou.
Am ales o creastă care e printre puținele creste din Himalaya, rămasă mare și lungă, creasta nord-vestică a muntelui Dhaolagiri. Are o zonă: primii 1000 de metri sunt foarte grei. Ne-a luat o lună să-i parcurgem, să fixăm corzi fixe pentru a putea înainta mai departe. Au fost și momente în care urcam primii 800 de metri și în ziua aceea ajungeam la punctul terminus, iar de acolo mai înaintam 300 de metri. Apoi se strica vremea și trebuia să ne întoarcem. Am pățit-o de mai multe ori. S-a întâmplat din cauza dificultății traseului. O zonă care nu este tehnică, de 1000 de metri, se poate rezolva în trei, patru zile. A trebuit să urcăm un perete de stâncă și să traversăm zone cu gheață. Nu au fost chiar pereți de gheață, dar erau pante pe care trebuia să punem mereu corzi fixe. Voiam să și coborâm repede ca să ajungem înapoi în tabăra de bază. Nu am găsit pe această mie de metri niciun loc unde să putem să punem un cort, o tabără intermediară de unde să putem lucra. Tot timpul trebuia să ne întoarcem jos, în tabăra de bază. A fost dificil. Au fost câteva surplombe, au fost traverse pe care pur și simplu… era ca și cum ieșim pe gemul clădirii Digi și trebuie să intrăm pe alt geam la 20 de metri mai în stânga. Noi nu eram în papuci de cățărat și echipament de cățărare ci cu colțar, cu piolet, cu rucsac de 20 de kilograme. A fost destul de dificil și de stresant. Sincer să fiu, nici eu nu știam cum pot să fac. A fost palpitant. Pur și simplu găsești locuri în care te poți prinde de stâncă, cu picioarele și cu mâinile, iar apoi mai cauți alte locuri la următoarea jumătate de metru și înaintezi încet încet. Nu ai unde altundeva să stai. Ai o coardă de siguranță. Coarda este de siguranță, nu te poți ține de ea. Ducându-te orizontal, coarda nu te prea ajută. Dacă ai ghinionul să cazi, balansezi și te poți lovi. Acolo lovitură mai serioasă poate însemna terminarea expediției. A fost un pic stresant. După ce am reușit să parcurgem acest traverseu am pus o coardă fixă și am mers ca telecabina, pe cablu. Tot era stresant fiindcă dacă alunecai, te duceai un metru în jos. Șansele să treacă prea multe lume pe acolo sunt destul de mici.
Într-o istorie a alpinismului, Himalaya nu intră chiar în istoria universală. Rutele noi rămân în niște anale ale alpinismului și eu zic că nu o facem cu gândul la ce o să zică alții despre noi, ci în primul rând, ce o să zicem noi despre noi, pentru că e o chestie foarte personală. Am muncit foarte mult acolo. Au fost multe momente grele pe care am reușit să le depășim, iar când am trecut de ce era mai greu, nu am avut noroc de vreme bună și poate la anulʼ o să avem. Eu chiar îmi doresc foarte mult să terminăm ruta.
Momente grele în care intervine dentistul
Primul care îmi vine în minte este de natură nu fizică, ci de natură psihică. Am ajuns în zona cea mai dificilă. Muncisem mult, eram obosit. Vedeam că nu putem să înaintăm. După o zi întreagă de muncă am reușit să facem niște metri. La un moment dat era o surplombă cu zăpadă și nu știam cum să înaintăm. Era zăpadă moale, nu ne puteam agăța în ea. Din moment ce eram obosiţi și s-a stricat vremea am zis: „Lasă că venim data viitoare și știu cum să o rezolv dentistic!”. Băieții m-au întrebat: „Și cum vrei să o rezolvi?”. Am luat lopata de jos și am săpat vreo doi metri cubi. Am îndreptat-o pur și simplu. Apoi am reușit să bag în zăpada moale niște ancore de zăpadă pe care m-am cățărat. Am construit o inginerie acolo. Am reușit să trec, dar am terminat transpirat, obosit, cu gâtul uscat de la respirație după o oră. Am reușit să înaintez fabuloasa sumă de cinci metri.
Am fost trei alpiniști: doi români: Marius Ganea și cu mine. Al treilea era slovac: Peter Hamor, partenerul meu obișnuit de expediții. Peter are 30 și ceva de expediții. A urcat toți optmiarii, a făcut rute în Himalaya și a zis că nu a mai făcut expediție așa grea. Poate merită menționat că acești cinci metri pe oră, pe care i-am făcut, au fost mult mai grei decât ceea ce eu urc în munții noștri într-o oră. Urc peste 1000 de metri. Mi se pare ușor față de ce am făcut acolo, cei cinci metri.
E un obiectiv noua rută?
Nu, nu ne obligă nimeni. Nu am avut niciun moment de ezitare fiindcă știam că sunt corzile puse. Am zis: „Hai să lăsăm din lucruri pe aici că venim la anuʼ!”. Când am luat decizia să coborâm am văzut și portița că totuși nu renunțăm de tot. Peter a zis: „Bine, vedem. Hai că las și eu un cort aici”. El a lăsat cele mai multe lucruri de fapt. Când ești obosit ai alt psihic și nu e bine să iei niște hotărâri foarte mari, mai ales în sensul de a nu face ceva. Ești afectat psihic. Mi s-a părut că e puțin în dubiu. Eu am plecat mai repede din Nepal. Ei au rămas câteva zile în plus. Marius mi-a zis când ne-am întâlnit la o emisiune că era și Peter super hotărât să ne întoarcem.
O să îngroape zăpada multe din corzi, dar nu o să le îngroape pe cele din zonele mai verticale sau surplombate. Acelea sunt cele mai importante pentru că acolo ne ajută cel mai mult să înaintăm. (Cortul) l-am băgat sub un bolovan, l-am acoperit cu niște pietre, eu sper să-l găsim. Știm locul acum. Suntem de-ai casei. Marea problemă într-o ascensiune din aceasta, în premieră, nu e neapărat faptul că sunt surplombe sau că e ceva greu psihic. Cel mai greu e necunoscutul, faptul că nu știi ce te așteaptă, că nu poți să te pregătești, nu știi la ce să te aștepți. Acum noi deja știm și e puțin mai simplu.
Nimic nu e sigur în viața asta, dar îmi doresc foarte mult (să fac ruta asta). Cred că o să mă și duc. Nu prea am reușit să ratez lucrurile pe care mi le-am dorit cu adevărat.
Frica
Îți e frică. Mi-a fost frică. E și bine să-ți fie frică pentru că devii atent. E un mecanism de apărare. Aici fiind o zonă în care erai pe corzi fixe, dacă faci o greșeală cu carabiniera, nu o închizi bine și îți iese de pe coardă și cumva cazi, s-a terminat. Te duci 1000 de metri! Îți e frică, dar noi încercăm să ținem frica într-o anumită marjă. Încercăm să nu lăsăm frica să ne afecteze deciziile. Dacă îți e foarte frică, noi zicem că mai bine e să pleci acasă, dacă nu mai poți controla. Din cauza fricii iei decizii greșite. Încercând să faci ceva mai safe ajungi să faci o prostie mai mare. De exemplu dacă îți e frică de furtună și de vremea rea, și nu reușești să-ți controlezi frica, ajungi să te grăbești, să faci alte greșeli sau invers. Poți să mergi foarte atent și să nu pățești nimic și pierzi timp și te prinde vremea rea.
Într-un meci în care Serena o batea rau de tot (1-0 la seturi, 3-0 deja in setul doi) Simona il cheama pe teren pe Darren si ii cere aproape disperata sfaturi. La care Darren i-a spus zambind: “azi te bate si te bate tare. Joaca exceptional, nu vad ce poti sa faci. Singura optiune pe care o vad este sa ma duc eu acum la ea si sa o iau la bataie pe marginea terenului”. “Nu, nu te duce ca, la cat de pornita si de tare este azi, te bate si pe tine”. (Citat aproximativ – din memorie). Au ras amandoi acolo, pe teren. Apoi Simona a reintrat in meci unde a fost batuta scurt – si viata a mers inainte. Odata ce accepti realitatea, te focusezi pe ceea ce poti sa faci, nu pe ceea ce ai fi putut sa faci daca realitatea era alta. Cateodata inseamna sa mergi pur si simplu mai departe zambind.
Cumva povestea asta se completează de minune cu declarația de sâmbătă seară a Simonei:
„Ar trebui să începem să fim mult mai buni, să credem în noi, să privim lucrurile într-un mod pozitiv. Pentru că negativă toată lumea poate să fie, este ușor. Dar dacă privești lucrurile pozitiv, ai o șansă mult mai bună să faci ceea ce-ți dorești și să faci lucrurile mai bine.”
Ce ne spune Simona este că în viață poți să greșești, poți să ai zile proaste, important e să faci mai departe ce faci bine. Și să faci partea ta de bine, neașteptându-i pe alții. Se poate aplica asta la nivelul unei nații? În mod evident, nu. Dar se poate aplica la nivelul indivizilor care vor și care pricep. Tot ce avem de făcut este să mergem mai departe și să facem ceea ce putem face.
Pas cu pas o să vină și performanța, oricare ar fi ea. Pentru că dacă vrem să avem succes trebuie să fim în preajma lui mereu. Așa cum a fost și Simona. La un moment dat o să vină.
Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă. Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului.
Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”
”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac?
Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”
Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva
”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”
”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel mai important.” Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.
În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.”
Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă.
Pentru mine, Helmut Duckadam este unul dintre super-eroii copilăriei. Și ca orice erou, teoretic, nu poate fi învins. Doar că lucrurile nu au stat tot timpul așa.
Nu știu dacă ați trăit cu impresia că viața lui Duckadam ar fi trebuit să fie altcumva. Mă refer la perioada după ce s-a lăsat de fotbal. Pentru mine a fost o mirare dispariția sa din fotbal și am vrut să aflu de ce și ce înseamnă. Și cum ar trebui să vedem reapariția sa la același club, dar cu ajutorul lui Gigi Becali. Dar pentru asta trebuie să mergem la început.
M-am născut undeva pe la miezul nopții și mama o rugase frumos pe moașă să mă treacă pe doi aprilie, căci se știe de ziua păcălelii. M-a urmărit cel puțin în copilărie. Chiuleam de la școală pentru că îmi era rușine să merg pe 1 aprilie să împart bomboane.
Helmuth Duckadam este un tip mare și la propriu și la figurat. Ocupă spațiul pe acolo pe unde merge și este recunoscut, cu sau fără mustață.
Fac prea puțin sport fiindcă problemele de sănătate nu-mi permit. Puțin înot, mai tai iarba în curte… Problema este seara căci nu pot să dorm dacă nu mănânc. Ar trebui să am cu 10 kg mai puțin mai ales după operația de la genunchi unde am o proteză.
1,88 am avut când am jucat, dar acum din cauza protezei cred că am mai puțin. De la o anumită vârstă începi să mergi în jos. Am fost surprins în momentul în care m-am întâlnit înaintea meciului cu Ajax cu președintele clubului, Edwin van der Sar. Toată lumea îmi spune: „Cât ești de mare!”. Când l-am văzut însă pe el și a trebuit să mă uit în sus la el, căci era cu aproape un cap mai mare ca mine… Fantastic! La brațe am o (anvergură mare), dar cred că la el e mai mare. Se spune că atunci când vezi un om mai mare decât tine trebuie să-i dai o bere. Acolo era pe gratis, deci i-am dat una! (râde)
Starea sa de sănătate i-a făcut probleme, dar frustrările s-au adunat din alte motive.
O să dau doar un simplu exemplu care cred că este foarte elocvent. Lumea a fost foarte surprinsă că nu am mers pe 7 mai la Casa Armatei, alături de colegii mei la un dineu sau ce era, organizat de către Ministerul Apărării și CSA. Răspunsul e simplu. În 33 de ani nu am primit un telefon din partea Ministerului sau al Clubului, nici măcar în situațiile mele cele mai dificile. În schimb, acum șase ani de zile când am fost operat la Spitalul de Urgențe de doctorul Brădișteanu, am primit după o săptămână o scrisoare cu număr de înregistrare, semnătură în original, din partea președintelui F.C. Barcelona în care îmi urează însănătoșire grabnică. Vă dați seama că am pus-o imediat în ramă și e la loc de cinste. Cu acest răspuns am spus tot.
Cum se face însă că familia Duckadam se mai află în România. Ani buni a existat obiceiul ca germanii să plece.
Noi suntem germani. Și părinții mei, și bunicii și străbunicii, toți au fost de origine germană. Noi suntem șvabi. Se face câteodată o confuzie între saşi și șvabi. Sașii sunt în Transilvania și vorbesc un dialect total diferit. Noi, șvabi suntem mai spre Austria. Vorbim o germană mai spre germana literară să spunem. Noi ne înțelegem cu austriecii, cu germanii, iar practic sașii nu.
Da, sigur, acasă vorbeam germană. Vorbeam germană, plus că în acea perioadă, cu toate că întotdeauna se vorbește de perioada comunistă, nu erau atâtea frecușuri, atâtea discuții. „Ce ești? Neamț, ungur, slovac?” În comuna mea natală, în Semlac era o școală I-VIII de română, I-VIII de germană. Practic am făcut româna ca limbă străină. În rest matematica, fizica, geografia, toate le-am făcut în germană. Erau în aceeași școală, dar erau clase paralele.
Plecatul în străinătate era o modă, cred că e la fel ca acum. Era o modă cu plecatul, deși plângem că lumea pleacă afară. Am fost un an, doi, în Italia la un turneu de fotbal pentru copii, organizat în memoria unui fost jucător. Acolo l-am întâlnit și pe Arrigo Sacchi care era invitat. Am văzut o comunitate de români foarte harnici care lucrau câmpul de dimineață de la 7, până seara la 7 și primeau în jur de 1000 de euro pe lună. Am întrebat: „Totuși voi de ce stați aici? Ce e aici e sclavagism. Voi sunteți sclavi. Efectiv sclavi!”. „Păi cum să ne întoarcem? Totuși suntem în Italia…”. „Păi cu cât rămâneți voi măi pe lună?”. „Cu o sută, două sute de euro, dar tot e mai bine decât în România.”. „Ok”. De aia zic. A fost și atunci, în acea perioadă, pe final, după ʼ85, o modă să pleci. În comuna mea erau foarte mulți etnici germani care au plecat. Atunci au primit ceva bani, foarte puțini pe casă și au plecat. Am cunoscut și din ăștia, destul de mulți.
Și sora mea stă de 24 de ani, cred, fiind căsătorită la München. I-am întâlnit și acolo și în alte părți. Nu o duc mult mai bine decât au dus-o în acea perioadă în Semlac unde aveau și o curte și o pasăre și un porc și o vacă, de toate. Deci eu cred că nu e chiar așa cum se spune. Eu niciodată nu mi-am dorit să plec. Am câștigat la loteria vizelor, căci m-am luat după fosta soție și am aplicat pentru această loterie. Am plecat în America. În prima lună am fost foarte încântat că nu mă cunoaște nimeni. Câtă libertate! Ce frumos e! În a doua săptămână mi-am spus: „Aici chiar nu mă cunoaște nimeni! Nu pot să stau!” Am plecat, am venit înapoi. Se chinuie. Se chinuie și fosta soție în America, și fiica mea. Nu e o viață de lux. Dacă o să-l aveți vreodată invitat să-l întrebați și pe Liță Dumitru, care a plecat și el puțin în America.
Sunt convins că lui Helmut nu i-a plăcut deloc America. Sau mai degrabă statutul său de celebritate de aici.
În primul rând (mi-a displăcut faptul că) erai strict: serviciu, familie. Fără prieteni. Dacă un prieten, cum eram noi în Arizona, mă mai invita: „Hai să facem un grătar împreună”. Îi ziceam: „Nu fac 80 de km până la tine”. Eram în același oraș. „80 de km până la tine, mâncăm un grătar, nu pot să beau o bere pentru că trebuie să mă întorc 80 de km înapoi. De multe ori evitam aceste ieșiri. Ești singur! Ești singur! Acolo te întâlnești duminică la biserică cu alți români și atât. Nu ai viața socială pe care o ai aici. Aici mai mergi, mai stai de vorbă cu vecinul, mai mergi la magazin, îl cunoști pe cel de la magazin. Mai dai un telefon la carne să aducă două kilogram de carne să faci un grătar. Mai inviți chiar un maistru sau un muncitor care lucra la tine: „Hai să bem o bere!”. Acolo nu există așa ceva, iar eu aveam nevoie de asta!
Cum se face c-a ajuns portar? Copiilor le place să dea goluri.
Și eu am visat (să dau goluri). Cu siguranță! Eram și eu copil, numai că toți se băgau acolo și singurul loc liber rămas era în poartă unde nu voia să stea nimeni fiindcă te murdăreai, îți rupeai trainingul sau ce aveai. Am stat eu că eram mai mare. La început nu mi-a plăcut, dar apoi a început să-mi placă această postură. Îmi plăcea să mă arunc pe jos, să fac robinsonade. Am rămas în poartă. Mai apoi, se pare că am avut și un anumit talent. La 16 ani am debutat în echipa Semlecana Semlac, la Semlac. Echipa mare. Eram în Onoare sau Dumnezeu știe în ce ligă mai eram acolo. Primul meci era într-o comună învecinată, Peregu Mare. Profesorul de sport care era și antrenorul echipei m-a băgat în poartă. Am luat repede patru goluri, am pierdut cu 4-0. Am fost cam dezamăgit, dar se pare că totuși s-au văzut ceva calități în mine și am continuat în poartă.
Cariera lui Duckadam nu a început la Steaua. În fapt era deja portar de Națională când a ajuns acolo. Avea să înlocuiască o altă legendă în poarta clubului, Vasile Iordache. Era renumit pentru faptul că stătea mult peste program la antrenament pentru a apăra penalty-uri.
Și cu colegul meu de cameră, Tătăran. Cine era dispus la pariuri, îl așteptam. Dar trăgeam și eu. Și el trăgea și eu trăgeam penalty-uri. Tocmai acest lucru cred că m-a ajutat și la Sevillia deoarece după prima lovitură a lui Alesanco, încercam să mă pun în mintea jucătorului care execută și să mă gândesc ce aș face eu în locul lui.
La Sevilla, prima a fost cea mai importantă lovitură.
Te uiți la jucător. Te uiți la jucător, cât de departe stă de minge, care e poziţia lui. Sunt jucători care stau la doi metri de minge. Sunt jucători care plecă din stânga. Îți faci o strategie. Care sunt șansele mai mari: să tragă în dreapta sau în stânga? De asta am spus că prima lovitură a fost cea mai importantă, deoarece i-am ghicit colțul.
La viteza mingii nu ai nicio șansă. Inspirația de moment (m-a trimis în dreapta) poziția în care a stat el. El a venit din poziția asta. Avea o distanță destul de mare la minge. Dacă vă amintiți de execuțiile lui Majearu și Boloni, au fost trase ambele cu latul. Atunci mulți jucători trăgeau cu latul pentru că suprafața de lovire e foarte mare și de siguranță. Nu poți să dai cu o forță prea mare când dai cu latul. Văzându-l pe Alesanco că se pune aici, e foarte greu să vii de aici și să dai cu latul tot în stânga portarului. Am zis că șansa mea e că vrea să dea mai tare și să dea cu interiorul. În ziua de astăzi se dă mai mult cu interiorul în colțul drept al portarului. Am ales acel colț. Șansa mea a fost că a dat-o și la semiînălțime. A dat tare, dar la semiînălțime, exact unde îi place portarului.
La cea de-a doua m-am pus în mintea lui Pedraza, pentru că încercam să gândesc ce gândește el. Urruti apărase una pe dreapta, una pe stânga. Probabil că s-a gândit că fac același lucru. Am apărat una pe dreapta, încerc să merg pe stânga, trag pe dreapta. Aici trebuie să îți pui un mare dar. Am gândit la fel ca el, numai că una e să ghicești colțul și a doua e să o aperi. Cea de-a doua o fost executată foarte bine, chiar jos lângă bară. Înseamnă că eram și foarte bine pregătit. Aveam o forță în picioare ca să pot plonja după minge.
Cea mai simplă a fost a treia. Eram convins 100% că Pichi Alonso va trage tot în dreapta. E logic. Când vezi un portar că a apărat două pe dreapta, logica îți spune: „acum sigur va încerca să meargă pe stânga, să mă păcălească, deci trag tot în dreapta că portarul pleacă în stânga”. Acea minge am prins-o la piept. Am plecat și puțin înainte, dar probabil de emoții el nici nu s-a mai uitat la mine.
Ultima a fost cea mai… Prima a fost ca și ultima. A fost grea, pentru că trebuia să fac o logică. Ce aș face eu, cum aș face eu. Am zis că îi dau o momeală acum. Ori îmi pun în cap că portarul ăsta s-a hotărât și am văzut de-a lungul carierei mele. Urmărind la televizor am văzut meci în care un portar a mers cinci lovituri pe același colț, pe dreapta. A apărat vreo două. Dacă îți faci o strategie nu ai cum să nu aperi o lovitură. Am zis: „mă, poate portarul ăsta și-a ales să meargă pe un singur colț și încerc dincoace”. I-am dat și o momeală, cum aș spune. Cine o să mai aibă ocazia să vadă acele penalty-uri, sigur sunt fracțiuni de secundă. M-am aplecat ușor în stânga. El încă nu se apropia de minge, dar m-a văzut că stau puțin în stânga și când i-aș fi dat o momeală. „Se face că merge acum în stânga, dar el pleacă tot în dreapta.”. În momentul în care s-a apropiat de minge am făcut în colo și m-am dus din nou înapoi. Astea sunt fracțiuni de secundă. Așa am gândit-o eu atunci. Când a văzut, a zis că-l păcălesc, că o să merg tot în dreapta. Când s-a apropiat de minge a văzut că m-am mișcat deja în dreapta, unde s–a gândit că merg. M-am întors încă o dată înapoi. E fracțiune de secundă. Așa am gândit eu. Cum a gândit-o el, Dumnezeu știe.
După momentul său de glorie, dispariția lui Duckadam a părut cu totul misterioasă. Zvonurile au început să circule cu o viteză uriașă.
Din păcate am avut dureri și amorțeli la brațul drept, cu câteva luni înainte de finala de la Sevillia. Îmi mai amorțea mâna la antrenamente și împreună cu doctorul echipei, Marcel Georgescu, am mers la Spitalul Militar. S-a uitat un medic, s-au uitat doi, s-au uitat zece. Am fost la diferiți medici. Medicina nu era așa evoluată cum e la ora actuală, e normal. Au trecut 33 de ani. Mi-au dat unguente, mi-au dat toate felurile. Fizioterapie. Toți puneau pe seama unui reumatism. Eu de fapt aveam un cheag de sânge. Atela subclavicular dreaptă. Aveam un cheag de sânge mare, iar în momentul în care mai făceam anumite mișcări pleca un cheag în braț. El bloca artera. Atunci îmi amorțea mâna. Având o circulație periferică foarte bună, pe care o am și astăzi, mulțumesc Doamne, s-a trecut peste faza asta. După finala de la Sevillia am mers și eu acasă la Semlac. O seară am făcut un foc de tabără pe malul Mureșului cu foarte mulți prieteni. Am stat până dimineața. Dimineața, pe rouă, căci era vară și se lăsase roua, nu știu ce făceam și am alunecat. Am pus mâna în pământ, să mă sprijin. Eu făceam sute de plonjoane cu o săptămână înainte. Atunci probabil că în momentul în care am pus mâna foarte tare în pământ, cheagul a plecat mai jos, iar acolo a blocat practic toată circulația în braț. Am simțit o durere și mâna a început să se albească. Atunci am mers la doctorul din comună care îmi era și prieten. El și-a dat seama de gravitatea problemei. „Nu e de mine, trebuie să mergi cât mai repede la Arad.” Am mers la spitalul județean din Arad unde mă cunoșteau toți dinainte de a fi la Sevillia sau la Steaua. M-au trecut imediat pe un tratament care poate să dizolve cheagurile de sânge. Și-au dat seama despre ce este vorba, dar fiind cheagul foarte mare, practic nu se mai putea dizolva. Mâna a început să se înnegrească. Atunci au dat un telefon la Minister, Primul Secretar, la Ministrul Milea, la Ilie Ceaușescu și norocul meu a fost că s-a întâmplat după Sevillia. Poate că altfel, fiind un simplu om de rând, nu aveam nicio șansă. Au trimis un avion militar și am ajuns după aproape 12 ore la București. Dacă mai întârziam maxim o oră, două, nu mai avea ce să facă generalul Cândea. A venit de la Alexandria, din concediu, l-au adus să mă opereze. Nu mai avea ce să facă și trebuiau să-mi amputeze brațul. A desfăcut artera, a scos cheagul, trebuia să scoată și cheagurile din braț. E o întreagă poveste. O să apară în carte. Era nevoie de o sondă care nu se găsea în tot spitalul militar şi nicăieri în lume, dar cu o zi înainte o actriță din Iași fusese operată și avea două sonde. Una era folosită, iar cealaltă a rămas întâmplător și au folosit-o la mine. Sunt multe…
Celelalte zvonuri au rămas la stand de zvonuri căci se știe că am fost împușcat pentru mașină, pentru că mi-a dat regele Spaniei o mașină. Când mai vorbesc cu jurnaliștii spanioli mă întreabă: „Domnule, dar ce e cu mașina aia?”. Le răspund: „Transmiteți Regelui că nu am primit mașina.” Nici acuma nu refuz dacă îmi trimite una. Zilele trecute a fost cea mai tare. Nu mai auzisem. Un taximetrist. Mergeam la întâlnire căci sunt ambasador onorific al Principatului Monaco la București. Aveam o întâlnire. Taximetristul: „Cam semeni cu Duckadam.”. „Ah, multă lume îmi spune!” L-am lăsat așa. „Ah, Duckadam nu avea mustață”. Îi spun: „Eu știu că avea mustață până acum câțiva ani, când și-a ras-o! „ „Unchiul meu a fost șeful Securității pe acea vreme. I-a dislocat umărul Nicu Ceaușescu că s-a dat la nevastă-sa! Uite, sun eu acum pe cineva”. A pus mâna pe telefon, a sunat pe cineva, dar ăla nu a răspuns. „Uite, dacă răspundea, confirma.”. Am dat parasolarul jos. M-am uitat în oglindă: „Mă, zic, mă Duckadame, te-a împușcat Nicu, ți-a dislocat umărul că te-ai dat la nevastă-sa?!”. „Nu!”. „Auzi, Duckadam zice că nu!”. A rămas vreo 2 kilometri mut! Zic: „Eu sunt Duckadam!” „M-am gândit eu că ești el, dar să știi că eu tot nu te cred”. Și după 30 de ani apare ceva nou.
Din păcate de atunci am mai fost operat de 3 ori. După 12 ani a trebuit să se refacă acea operație la Timișoara. Eram deja acasă. Eram deja trimis spre casă de cei din armată. Eram la Arad și m-a operat profesorul Socoteanu care mi-a refăcut acea operație. A ținut până acum 6 ani de zile când am fost din nou nevoit să mă operez tot acolo. Asta a fost cred cea mai grea operație, la fel ca prima, de fapt. Asta a fost foarte grea pentru că nu se mai putea reface artera nicicum, căci se tot lucra la ea. A fost făcută varză și atunci mi-a băgat un tub, de aici până aici care să înlocuiască artera. Trebuie să iau acum anticoagulante. Vreo 20, 25 de pastile pe zi.
Dispariția sa din viața publică are, însă, o altă explicație.
În momentul în care s-a aflat doctorul a zis că o să mai pot să joc. Am fost invitat la finala intercontinentală de la Tokio. Atunci am făcut niște plonjoane pentru ziariștii care erau acolo. Eu aveam operația pe dreapta. Aveam speranța că voi mai putea juca. Revenind în țară, la un control, profesorul Cândea mi-a zis: „E atât de periculos că se poate rupe acolo și în 20 de secunde ești mort. Gata! Nu se mai poate!”. Au trecut câteva zile și am fost chemat la Minister de către Ilie Ceaușescu care mi-a spus: „Asta e, la revedere, drum bun!”. Am încercat să-l conving. „Aș putea să vă ajut chiar dacă merg acasă să nu aveți cheltuieli cu mine”. „În vestul țării să caut jucători, să-i recomand pentru voi.” Salariul pe care îl primeam atunci îl avea orice muncitor. Nu era o sumă. Era 3000 de lei, un salariu de căpitan. Vă dați seama că nu stătea Ministerul Apărării în 3000 de lei. A zis că nu se poate.
Nu a vrut să mă dea afară din armată. M-am ambiționat și am mers la Ion Coman care era Secretarul CC-ului. A fost primul om pe care l-am cunoscut când am venit la Steaua. I-am spus care e treaba și mi-a zis: „Nu te dă nimeni afară!”. Am mers la Arad în unitatea militară. Acolo de abia mă așteptau. Să mă vadă îmbrăcat în ofițer. Nu m-am dus niciodată în ofițer. Au zis că dacă tot nu mă îmbrac așa să mă folosească. M-au trimis la fabrica de vagoane unde îl cunoșteam pe director, să fac rost de 200 kg de vopsea, să vopsească unitatea. M-au trimis la Dorobanți să fac rost de 200 de pomi fructiferi să plantăm. Până la urmă am zis: „Băi fraților, stați puțin că prea profitați de mine în halul ăsta.” Mi-am scris demisia, dar nu am reușit să o semnez că era deja aprobată la București. Așa am ieșit din armată.
Nu am realizat asta în acea perioadă, dar cu cât îmbătrânești îți aduci aminte și mai faci niște legături… Nu au vrut să mă ascundă. Am mers la Arad, am mai aplicat la fabrica de vagoane ca vicepreședinte. Am mai intrat să și joc, chiar pe riscul meu, dar nu și-au mai dorit să fiu în București, deoarece s-a mai întâmplat ceva. Înainte de a fi chemat la Minister a fost un spectacol pe Ghencea, cum se organizau atunci. Cu famfară, cu Dan Spătaru, cu toți. 30, 40 de mii de oameni în tribună. Spre final a venit Corneliu Vadim Tudor, pe care îl cunoșteam și care m-a ajutat în 94 să mă angajez în cadrul Poliției de Frontieră, Dumnezeu să-l ierte. A zis: „Hai să mergem să dai mâna cu Ilie Ceauşescu!”. Voiam să ies. Eram în zona vestiarelor. Trebuia să mergem cu mașina roată, la tribuna oficială. Zice: „Nu, nu, hai că o luăm prin teren.”. „Nu e bine. Mă mai vede lumea…”. „Nuu, că așa facem!”. „Ok, hai să mergem!”. Am ajuns până în spatele porții când au reușit oamenii din tribună să mă recunoască. Era finalul. Era fanfara jumătate pe teren, în frunte cu Dan Spătaru, cântau „Trecea fanfara militară”. A fost de ajuns să strige unul „Uite-l pe Duckadam!” și doi să sară gardul. Au sărit doi. În trei minute au fost 10.000 de oameni pe teren. Au luat fanfara pe sus, cu tobe cu tot! Veneau în fugă din toate părțile. Aveam un lanț cu o minge de fotbal. Eu țineam numai de mingea de fotbal, să nu se rupă lanțul că era un cadou de la soacră-mea. M-au luat pe brațe și m-au dus sus, până la tribuna oficială la Ilie Ceaușescu. Vă dați seama cum e ca 40.000 de oameni să-ți scandeze numele. După câteva zile am fost chemat la el. Atunci am făcut așa: „Marș!”.
Cred că (popularitatea mea) a deranjat. La un moment dat a fost prea mult.
Cu atât mai mult de înțeles întoarcerea sa în fotbal prin Gigi Becali
Cu siguranță (lui Gigi Becali îi datorez întoarcerea)! În 2010, într-o joi, făceam planul cu soția căci eram într-o situație financiară delicată. Am făcut o programare la Ambasada Americană, noi având vize, eu fiind și rezident american în acea perioadă, urma să-i facem și celei mici viză, care avea doi ani, ca să plecăm în America la fiica mea. Să își caute soția ceva de muncă, pentru că eu nu aveam cum. Cea mai bine plătită muncă era în construcții unde eu nu puteam să ridic cu mâna și trebuia să o feresc. Am zis că mergem și încercăm acolo, măcar să punem un ban deoparte să ne plătim rata de la bancă, că luasem un apartament de două camere. Atunci noaptea a sunat domnul Gigi Becali: „Vrei să fii președinte la Steaua?”. Normal că ăsta era visul meu. Nu președinte. Visul meu era ceea ce fac acum. Relația cu presa, să merg în diferite locuri, să merg la mese oficiale, să merg la școli. Asta îmi plăcea mie și visam eu să fac. Imaginea Stelei, oriunde merg. Să încerc să țin imaginea cât mai bună.
Eu l-am cunoscut din 2004 (pe Becali), când m-am întors prima dată din Statele Unite, el își făcuse partidul Noua Generație. Toată presa discuta: „Duckadam s-a întors ca să se înscrie în partid!”. Eu nu aveam nicio intenție. Am primit apoi un telefon de la dânsul: „Uite, toată presa vorbește. Vrei să vii sau ce facem, ca să știm ce să spunem?”. Am venit la București să stăm față-n față. I-am pus niște condiții. „Eu vin, dar eu fac listele de parlamentari, de senatori, eu hotărăsc în județul Arad.” Mi-a zis: „Uite ștampila, faci ce crezi de cuviință acolo! Asta a fost prima noastră înțelegere. La ora actuală nu știu dacă ceea ce fac eu, cu toate că nu e puțin lucru ceea ce fac, cred că există un respect reciproc, pentru ceea ce am însemnat eu pentru dânsul și în perioada aia, când a fost în politică, pentru că eu sunt un om care nu trădează. Sunt loial. Dacă merg cu cineva la drum, eu mă duc până la capăt.
Cu domnul Becali cred că în ultimii trei ani nu am vorbit 20 de minute. Nu, nici nu știu dacă am telefonul dânsului. Ne vedem la meciuri. Eu îmi văd strict de activitatea mea. Niciodată nu mi-a zis: „Vezi că diseară mergi la Digi, să spui…”. Cred că o dată sau de două ori mi-a zis: „N-ar mai trebui să critici jucătorii că ți-i faci dușmani!”. Atât! În rest, să-mi impună vreodată ce să spun? Niciodată!
Poate să-ți placă, poate să-ți fie simpatic, poate să-ți fie antipatic, dar dacă nu era Gigi Becali, această echipă practic de 13 ani, nu mai există. Toată lumea spune: „Nu există la Steaua…”, „Tot veneau investitori…” Nu au venit. La Gigi Becali nu au venit, nu au venit nici până acum la CSA de doi ani de zile. Cred că continuatoarea Stelei nu poate fi decât FCSB, pentru că aici a jucat Rădoi, au ajuns în semifinalele Cupei UEFA. Această echipă a fost în grupele Europa League sau Champions League 11 ani la rând. În acea perioadă, această echipă care este acum la CSA nu exista. Dacă nu exista un Gigi Becali, această echipă murea undeva, cum a murit Urziceniul, Vasluiul, Satu Mare, Baia Mare, Reșița, Târgu Mureș, chiar și alții. Asta e echipa. Degeaba. Eu cred că a fost o problemă, spun încă o dată, o greșeală de toate părțile. Cred că a fost orgoliu din toate părțile, prea mult. După aia și-au pus ambiția, cine e mai tare. Eu rămân la părerea că s-a ajuns la acest impas și cea mai mare vină o are politicul. O spun și o repet. Poate că nu e bine că e campanie electorală și nu vreau să influențez cu absolut nimic. În momentul în care Victor Ponta a spus, de față cu mine, că el nu poate să facă nimic în acest conflict, am zis că totul este pierdut. Când un prim-ministru spune că el nu poate să facă nimic, înseamnă că totul e pierdut. El nu putea. Imediat au sărit cei șmecheri. El trebuia să pună la masă Ministerul Apărării, Gigi Becali. Stați la masă, vin și eu dacă vreți, înțelegeți-vă! Câți bani vreți voi, câți bani poți să oferi tu, și să meargă echipa asta în continuare, să nu o pierdem. Nu a făcut!
Mie, așa cum am stat de vorbă cu Helmut Duckadam, îmi pare că suntem la finalul unei epoci. L-am întrebat dacă mai există astăzi la FCSB un jucător cu ADN-ul Stelei. Un jucător din linia Iordănescu, Lăcătuș, Rădoi.
Cred că după Rădoi sau după generația Rădoi, n-aș mai pune pe nimeni!
Nu există aplicații raționale pentru ce-am văzut în ultimele seri de Champions League. Dar și iraționalul are matematica lui. Iar dacă mergi pe lanțul ecuației în jos, o să vezi de ce în Anglia nu e nimic pierdut nici în minutul 93 al unui meci.
Dar întâi, puțină istorie din biografia lui Jamie Carragher. E pauza finalei cu Milan de la Istanbul și Liverpool e condusă cu trei la zero.
”Oamenii se întreabă ce era în mintea mea înaintea acelor minute de la pauză. Mergând spre vestiare sufeream de o combinație depresivă de deznădejde și umilință. Nu-mi putea ridica privirea din pământ ca să mă uit le fețele din tribună, la afișele și la tricourile roșii. Mă uitam în podea, dar tot ce puteam să văd era doar jale. Toate visele mele erau spulberate. Și nu mă mai puteam gândi la meci. Nu mă gândeam decât la familie și prieteni. Îmi părea atât de rău și mi se părea îngrozitor gândul că vom fi bătaia de joc a întregului oraș. Ce o să spună lumea despre noi? Și nu numai că nu o să fim bătaia de joc a orașului, a întregii țări, dar și a lumii. Iar jalea mea era egalată doar de sentimentul de rușine.
Nu o să vă povestesc ce s-a întâmplat în vestiar, la 3-0 pentru Milan. Pentru că nu s-a întâmplat mare lucru. Benitez a schimbat tactica cu calm. Atât. Iar Liverpool a ieșit cu un singur gând pe tern. Să dea un gol ca să nu plece cu o rușine în spate la Istanbul. Adăugați sentimentul lui Carragher, care după o viață pe Anfield, știe toate nuanțele de la You Never Walk Alone. ”De data asta îl cântau ca o rugăciune. Și către Cer, dar și către noi să nu ne facem mai rău de rușine”
Legătura dintre jucătorii lui Liverpool și fanii săi este aproape mistică. Ea a fost creată așa în ultimii zeci de ani, începând de la întemeietor, managerul Bill Shankly. El este cel care a făcut Liverpool-ul modern, dar și concepția sa. Ea e simplă. E un club muncitoresc, în care niciun jucător nu este mai mare decât echipa. Zeci de ani la rând, vedetele au fost subordonate acestei gândiri. Zeci de ani la rând, antrenorii au fost aleși dintre oamenii care au o istorie la club. Succesele au venit, concepția s-a schimbat, dar spiritul a rămas același. ”Jucătorii trebuie să aibă caracter și să fie modești pe și în afara terenului.”
În anii 70, conducătorul clubului a fost John Smith. El spunea: ”Suntem un club modest din Liverpool. Noi nu vorbim, nu ne batem cu pumnul în piept. Dar suntem foarte profesioniști.”
Până în anii 90, în mijlocul vestiarelor de la Liverpool a existat o ”cameră a ghetelor”. Bootroom era locul în care se țineau ședințele tehnice, discuțiile motivaționale, dar și întâlnirile cu managerii adverși la o sticluță de whisky. Magazia asta era sufletul acelui club. De când au demolat-o nu au mai câștigat un titlu. Spiritul său s-a păstrat însă și Carra spune ”că el revine de câte ori trebuie să avem o seară mare.”
Nu întâmplător Bill Shankly este cel care a spus ”Fotbalul nu este o chestiune de viață și moarte. E mai mult de atât.” Magazia în care s-a născut această frază nu mai e, dar spiritul său s-a întins ca o pânză peste tot stadionul Anfield și de aici în toate casele din Anglia. Fotbalul cu caracter, pasiune, modestie și în care nimeni nu se predă niciodată. Și, probabil, mai bine mori în picioare decât să trăiești cu capul plecat.
Și, la final, un imn de mulțumire. Unul care se înalță peste stadionul lui Tottenham la meciurile mari. Tottenham este un club care a trecut binișor de suta de ani. Anii săi cei mai buni au fost în deceniul al șaselea. După revenirea din Liga a doua, clubul a câștigat campionatul și a a ajuns în Cupa Campionilor. A fost învinsă cu 4-2 în deplasare la Gornik Zabrze. S-a întors acaă pentru a câștiga calificarea cu 8-1. Deasupra stadionului, fără a ști de unde a început, s-a auzit Glory, Glory, Hallelujah. Întâi în câteva voci și apoi pe tot stadionul. Și se tot aude de 60 de ani încoace.
Bănuiesc că fiecare dintre voi a văzut un film cu box: Campionul, Rocky sau, de ce nu, filmul acela al lui Sergiu Nicolaescu, Ringul. Știți că acolo există câteva momente cinematografice de slow-motion sau de poveste care pare lungită. Mai ales între pauzele dintre reprize acolo unde pare că se întâmplă o lume. Cei doi, lupător și antrenor, au timp de povești, au timp să-și amintească, să-și spună vorbe de duh sau să se îmbărbăteze.
Doar că povestea durează un singur minut. O știți de la meciurile lui Bute sau Doroftei, pe care generațiile noastre le-au prins în direct la tv cu tot marketingul aferent. De aia, știți că un minut nu poate fi mare lucru. Acolo nu se întâmplă ceva ce poate schimba un destin. Doar dacă minutul acela nu este povestit de Mihai Leu, primul campion mondial român al boxului profesionist.
În timpul reprizei a patra, soția mea s-a dus la Fritz în colț. Eu nu am știut, normal. Am aflat după meci. I-a zis: „Fritz, te rog, abandonează-l.”. Eu luam pumn după pumn. Mă purta din unul în altul. I-a zis Fritz: „Hai să îl mai las o repriză. Dacă nu își revine, îți promit că-l abandonez”. Când m-am dus spre colț, i-am și zis: „Trainer ăsta mă omoară!”. M-a trântit pe scaun, dar cumva, brutal. M-a trântit pur și simplu și mi-a zis: „Ce-i cu tine?!”. Nici el nu a realizat că probabil s-a rupt tendonul. A zis: „Ce-i cu tine?! Gândește-te la Marco, Marco fiind băiatul meu. Gândește-te că milioane de români așteaptă să câștigi!”. Înainte de meci primisem o telegramă de la Emil Constantinescu care era președintele României, de încurajare, ceea ce a contat foarte mult. A zis: „Milioane de români așteaptă să câștigi.”. În secunda aia am fost sigur că voi câștiga meciul!
Mihai deja boxa cu un tendon rupt la mâna stânga. El este un boxer atipic. E dreptaci, dar are forță mai mare în mâna stângă decât în mâna dreaptă. De asta își construia luptele ca să maximizeze această bizarerie sportivă.
Tendonul s-a rupt în repriza a treia. Sincer, nu am simțit. Bine, noi aveam tactica să zic așa. Obiectivul pentru meci era să devin campion mondial la puncte, 12 reprize. Eu fiind tehnic, știam că dacă întindem meciul pe cât mai multe reprize, șansele noastre sunt tot mai mari. A contat faptul că acest panamez avea din 25 de meciuri, 24 erau victorii, 24 prin K. O. Am stabilit însă că mai bine conservăm energia pentru reprizele următoare. Era important să-l scoatem din boxul lui. Prima repriză a funcționat, totul în regulă. A doua repriză a funcționat, totul în regulă. În a treia repriză mi s-a rupt tendonul. Eu nu am știut și cred că eram atât de încălzit că nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Nici nu mă gândeam la așa ceva. Pe DVD se vede cum mi-a căzut mușchiul mai jos, se vede o gaură la muşchi. Am început să iau pumn după pumn. Pumn după pumn, nu mai puteam. Stânga nu mai puteam să o țin sus. Nu mai aveam nimic. Am primit pumn și în repriza a treia, și în a patra.
Momentul de pe scaun l-a revitalizat. A revenit în luptă și s-a apucat de lovit vârtos.
Am dat și cu stânga, inclusiv medicul care m-a operat a zis că nu-și va explica toată viața lui cum am reușit să dau cu stânga în continuare. Nu dădeam cu ea așa, când era bună. Chiar am văzut după aceea pe meci. La un moment dat i-am dat o dreaptă în bărbie. A fost amețit și normal urma stânga și ar fi căzut, deci era terminat. Nu am putut să dau cu stânga și până am tras dreapta înapoi și am venit iarăși, el s-a retras și i-a trecut momentul. A bătut gongul și și-a revenit.
Nu am știut în timpul meciului că am câștigat. Soția mea s-a dus, bineînțeles, să vadă rezultatul. Delegatul general pune întotdeauna buletinele spre colțul roșu și spre colțul albastru. Cine vine la meciuri de box, știe. Nu a avut de făcut decât să se ducă în spatele delegatului general să vadă buletinele cum sunt și s-a urcat pe colțul ringului și mi-a zis exact așa, căci țin minte: „Amore, ești campion mondial!”. Asta a fost!
Dar nu era chiar tot. Lui Mihai i-a cedat genunchiul în timpul meciului. Acolo avea o operație mai veche. Inițial a vrut să fie cărat pe brațe către vestiar. Călcam destul de greu. După aia m-am gândit, în aceeași secundă: „Am boxat 12 reprize și acum nu sunt în stare să mă duc până în vestiar? Nu doar că mă duc până în vestiar, dar trebuie să merg perfect, să nu vadă nimeni că am probleme!”. Am ajuns în vestiar. Normal că a venit foarte multă lume. Au fost și mulți ziariști din România. Au venit și ziariști din Germania.
Care este sentimentul de după luptă, Mihai? Managerul meu i-a rugat pe toți să iasă afară, să mă lase singur. Am făcut un duș, m-am întins pe bancă, mi-am pus centura de campion peste mine, să o am aproape, să o văd și m-am gândit. Mi-am adus aminte de lucrurile din copilărie: când mă duceam cu autobuzul la antrenament, când alergam dimineața și ploua, era rece, mă bătea vântul și totuși alergam, când făceam slăbire kilograme și nu mâncam deloc. Toate astea… M-am gândit că de fapt nu sunt șase săptămâni, de fapt sunt 20 de ani de muncă.
Lupta asta începuse însă ceva mai devreme. Mihai Leu este primul campion mondial al boxului profesionist de la noi. Doar că pentru asta a trebuit să fugă din țară, la finalul anului 1987.
Da, (aveam 19 ani când am plecat). Chiar țin minte că antrenorul lotului național era Relu Auraș. Din fericire pot să zic că aveam la vremea respectivă o situație foarte bună. Familia mea practic avea o situație foarte bună. Cu boxul câștigam destul de bine. De la 18 ani aveam mașină, aveam apartament și în București. Aveam, țin minte, cred că aproape 100 000 de lei la CEC, ceea ce pe vremea aia era ceva. Eu am fost însă întotdeauna o fire puțin mai rebelă și faptul că tot timpul te simțeai cumva urmărit… Mergeam în străinătate. Tot timpul era un securist cu noi, care spunea „Vezi că ai stat de vorbă prea mult cu italianul ăla. Vezi că nu știu cine te-a întrebat ceva. Ce ai răspuns?”. Nu suportam toate astea. Au fost în mod normal mai multe întâmplări adunate. Spre exemplu, înainte să plec la un turneu, când eram la Dinamo, m-a chemat un colonel la el în birou și mi-a zis, deși eram un băiat liniștit și îmi vedeam de sport, fiind destul de cuminte: „Tu ești un băiat cuminte. Noi o să avem grijă de tine. Să-ți fie bine! Mai sunt colegi din ăștia de-ai tăi care mai vorbesc urât de țară, care au gânduri să plece. Tu să ni-i spui nouă și noi o să avem grijă de tine”. Eu i-am spus: „Tovarășul colonel, nu vă supărați pe mine, dar nu pot să fac asta!”. La următoarea deplasare, în Turcia, m-a tăiat de pe listă.
Capac i-a pus, însă, rechiziționarea unui casetofon. Mihai venea din Cuba unde cucerise medalia de aur la juniori și i-au luat casetofonul la graniță. Ca să-l cumpere, își vânduse echipamentul. Or, pentru un puști de 19 ani, asta era dramatic cu totul.
La vamă, o vameșă, cum era pe vremea aia, a desfăcut geanta, iar casetofoanele le împachetasem în haine, să nu se spargă pe drum. A văzut, a pipăit, a simțit alea. M-a întrebat: „Ce ai aici?”. I-am zis: „Am două casetofoane, dar nu le mai scoateți!”. Bine, a zis: „Nu ți-e rușine, obraznicule?! Cum îndrăznești să vii cu așa ceva în țară?!”. Le-a luat. A doua zi le-am primit înapoi, fiindcă nu era normal ce s-a întâmplat, dar a fost momentul care mi-a rămas în minte toată viața.
Și-a anunțat familia că va pleca. Nu l-a oprit nimeni. Tatăl lui a înțeles ce va fi mai bine pentru copil, chiar dacă Securitatea avea să-l macine după ce-a fugit. Momentul de cumpănă a fost într-un hotel din Grecia. Îi tremurau picioarele.
Doctorul Radovici a venit și m-a chemat la el în cameră. A venit și mi-a zis: „Tu vii la noi în cameră!”. M-am dus la el în cameră. Ne mai dădea vitamina B1. M-am dus la el. M-a întrebat cum mă simt. Chestii din astea, cum era de obicei. I-am spus că bine. Slăbisem destul de mult, dar i-am zis că sunt bine, sunt pregătit, că e totul în regulă. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Dacă aș fi mai tânăr, așa i-aș da și eu dracu pe toți!”
Și a plecat din hotel doar cu hainele de pe el. Și-a vândut geaca de piele, a luat o țeapă, a rămas doar cu bani de biscuiți și Cola și a ajuns în Atena la un restaurant al românilor. Țin minte apoi că eram în autocar. Se înserase și vedeam pe mare vapoare, lumini, tot. Era frumos, dar mă gândeam: „Aoleu, ce am făcut? Am lăsat tot!”. Nu aveam nici haine, nimic. I-au dat de mâncare, l-au ascuns în lada unui camion la un engkez și l-au făcut pachet până în Franța.
Acum îți dai seama, oamenii care erau pe acolo, prin Paris la vremea respectivă, să zic așa, nu știu, se ocupau cu lucruri nu foarte… nu contează, se descurcau ei. Ideea este că am fost cu un român, a lăsat o pungă de bani lângă mine pe un scaun. Eu nici măcar nu m-am uitat în pungă. Nu m-am atins de ea. Probabil, acum tot așa, după un timp, am început și eu să analizez de ce. A venit în mașină. Probabil a văzut că nu am desfăcut pungă, nici nu am atins-o. Nu știu dacă s-a uitat pe geam să vadă. A zis: „Hai să mergem acasă!” Stăteam la el. Apoi mi-a zis: „Locul tău nu e aici. Ia du-te tu în Germania!”. Între timp am luat și legătura cu mătușa mea care se dusese și ea în Germania din Austria și m-a dus el. M-a dus la gară, m-a pus în tren și din Franța în Germania am trecut în portbagajul unei mașini, fără acte, fără nimic.
Nici prima experiență de profesionist nu a fost senzațională. A luat o țeapă de 20 de mii de mărci de la clubul cu care avea contract, păcălit de un așa-zis manager. Viața nu era spectaculoasă, deși avea libertate. Așa că, măcar o dată s-a suit în mașină și a venit la granița dintre România și Ungaria, doar ca să se uite în țară. Dar până la urmă natura lui de luptător a învins. Mihai Leu a devenit campion al Germaniei și apoi campion mondial. Și când corpul nu l-a mai ținut, s-a apucat de raliuri unde a devnit campion al României.
Vă las pe voi să descoperiți mai jos ce înseamnă respectul pentru sport, dar și pentru adversar. Cum se pregătește un meci de titlu mondial și dacă numeri vreodată câți pumni iei în cap.
Acum că lucrurile s-au mai răcit, parcă nu mai doare atât de tare. Pe noi. Pe Simona sunt convins că o doare și copsa pe care a căzut și încheieturile de la șase ore de sprinturi și lovituri explozive. Sufletul cred că le doare pe toate pentru că nu este alt drum, fără suflet, până acolo.
Știu că oamenii de tenis vor face nenumărate analize din care va reieși ce și unde s-a greșit. Poate Irina să fi jucat întâi, poate Miki a doua, poate Simo nu mai putea duce și un dublu. Cine știe acum la final? Eu v-aș invita să căutăm eșecul în altă parte.
Cred că o victorie se construiește cu ani în urmă. Aunci când se pun cărămizile. Când se încheagă grupul, când se adună experiența. Astfel, noi am ajuns până aici ca urmare a eforturilor Simonei din ultimii cinci ani. Ca o locomotivă a tras toată echipa asta după ea. Dar pentru a câștiga e nevoie de un grup compact.
Uitați-vă un pic la echipa Franței. Din 2016 încoace a jucat semifinală, finală și sferturi. Adică a fost constant la cel mai înalt nivel. În ultimii 23 de ani, în afara a trei ediții, Franța a fost mereu la acest nivel. Ba a și câștigat de două ori competiția. Iar în cei trei ani lipsă, atunci când a picat în afara grupei mondiale, a știut ce a avut de făcut ca să se întoarcă. Australia, la fel. Din 2011 are patru ediții cu sferturi de finală
Succesul în sport nu este o sinusoidă. El este o linie, un platou care încărcat cu muncă și ambiție, la un moment dat dă rezultatele așteptate. Nu se poate altfel. Îți trebuie, sistem, muncă, investiții și răbdare. Iar noi am crescut bine și frumos din grupa a doua. Vom ști că putem avea succes peste doi sau trei ani, dacă și anul următor vom fi a același nivel. Și dacă mai apare o jucătoare de top 30. În rest, minuni s-au mai văzut, dar nu țin decât trei zile.
Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.
Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect.
E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește.
Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.
”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”
”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”
”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”
”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”
”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”
”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”
Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.
”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”
Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.
Am una nouă de la piscina unde mi se întâmplă lucruri misterioase. Știți voi, v-am mai povestit de ziua în care mi-a dispărut un pantof. Doar un pantof. Și, deși l-au căutat angajații hotelului, nu a mai apărut. Apoi de ziua în care un tătic a intrat cu două fetițe în vestiarul bărbaților.
Noutatea a venit acum câteva zile. Știți dușurile alea de pe marginea bazinului. Faci repede o băiță înainte de a intra și eventual, te mai cureți de clor când ești, dacă te duci pe la saună, jacuzzi și așa mai departe. De obicei, la piscină e atmosferă relaxată cu lume destul de puțină. Dar acum era o după-masă în care chiar se adunase destulă populație. Și ca niciodată, multe familii cu copii.
