spitale

”Da, pacienții se leagă de pat, în România”

Procurorii din Sibiu au deschis un dosar pentru omor după dezvăluirile din ziarul Turnul Sfatului. Acolo merge și un control al ministrului sănătății.

Pentru cine știe articolul, el se află în întregime aici.

Iar aici este un fragment semnificativ

”Era o doamnă care intrase cu o zi înainte. Oxigen ușor, iar mâine când am mers la lucru, de la opt, într-una țipa, într-una. Era 9 jumate, nu puteam să intru, trebuia să se facă ora 11. La un moment dat nu mai aveam răbdare, am vrut să intru, la fără 10 eram deja îmbrăcat să intru. Salonul 1, patul 1, femeia era legată de mâini și de picioare. Buni, ce faci? ”Lasă-mă în pace, nu am încredere în tine„, m-a repezit. ”Buni, eu sunt, am vorbit și ieri”, i-am zis. ”A, tu ești… M-au legat, dă-mi te rog puțină apă”. ”Dar tu, buni, nu ți-a da nimeni apă până acum?” ”Nu mi-a dat nimeni că m-au legat”.

Asistent medical în Turnul Sfatului

După ce furia și emoția trec, o să vedem și dincolo de ele. L-am ascultat aseară pe un medic anestezist la Digi 24 spunând că în anumite condiții și cu anumite limitări unele proceduri descrise sunt corecte. Sau că există interpretări greșite ale unor situații de acolo. În continuare mi-e greu să cred că sunt oameni în medicină care vor să facă rău deliberat. Cred însă alte lucruri.

Câtă empatie și grijă avem în spitalele noastre?

Ca fiecare dintre noi, am întâmplări bune și rele în spitalele din România. Cunosc oameni care au întâmplări bune și rele. Dacă e un lucru care lipsește în spitalele din România atunci acela este empatia. Dragostea, grija și respectul reciproc pe care ni-l purtăm unul altuia. Dar care în multe cazuri începe să apară.

I-am invitat pe ascultătorii România în Direct la o discuție despre empatie și grijă în spitalele din România. Și am primit, în schimb, relatări despre pacienți legați de pat. Și de la medici și asistente, dar și de la pacienți. Două viziuni despărțite de o lume și de grijă. Și o lume în care nu se stă de vorbă. Vă invit să le ascultați mai jos și să trageți voi concluziile.

Mărturiile

Prima pe care o s-o auziți este Paula, fizioterapeută care lucrează în secție ATI Covid la București. Legarea se practică în rândul pacienților agitați, cu probleme neurologice care sunt intubați sau perfuzați. Ea spune că un pacient ajunge în ATI cu multiple probleme. Și că unii dintre ei își scot cateterele sau perfuziile.

În condițiile în care personalul este subdimensionat sau lipsește din zona respectivă, Paula consideră că asta este o metodă sigură de protecție a pacientului. Ea adaugă un factor care face referire la costumul de protecție. Intrarea ieșirea din sală se face doar în costume, acestea sunt greu de îmbrăcat. Dacă un pacient își face ceva rău, nu mai ai timp de intervenție. Descrie un astfel de episod în înregistrare.

Paula este atât de convinsă de corectitudinea procedurii încât a fost de acord ca același lucru să fie făcut și tatălui său, victima unui AVC în aceste zile.

Apoi a sunat Silviu de la ”unul dintre cele mai mari spitale de urgență din București.” Este medic de urgență. Povestea sa pleacă de la fuga unui pacient din spital. Dar asta nu e tot. În camera de gardă, zonă roșie, adică Covid, sunt doi medici, două asistente și un infirmier. Undeva, cam 15 bolnavi. Unii în perfuzii, alții cu aparate de respirat. Ca medic, i s-a întâmplat ca unul dintre bolnavi să coată perfuziile celorlalți. Da, practică legarea și-n camera de gardă. Am vorbit după o gardă care a durat 30 de ore.

Daniela mi-a vorbit de lumea dinainte de Covid. Soțul său a fost operat la Spitalul Universitar. A fost legat pentru că ”era agitat” și și-a scos o drenă de la operația de pe creier. a plătit ca să fie lăsată să stea lângă el zi și noapte. Apoi au ajuns la un spital privat. Acolo a aflat că legarea poate fi înlocuită cu bandajarea mâinii și astfel funcționalitatea acesteia scade, iar bolnavul nu-și mai poate face rău.

Un pic de echilibru

Sunt convins că în tot sistemul sanitar se amestecă și rău și bine. Și că emoția întunecă rațiunea. Acest tip de dezvăluiri ar fi trebuit să vină și cu explicații mai detaliate pentru publicul larg. În egală măsură cred că sunt cazuri în care bolnavul nu mai este privit cu grijă, dragoste și empatie. Poate în lumea de azi sau lumea pe care am construit-o noi, asta nu prea mai funcționează. Dar sunt convins că învățăm.

Mai este ceva la final. Este genul de subiect care invită trolii de Facebook. Și comentariile se îndreaptă otova împotriva medicilor din România. Un uriaș spirit iacobin și un altul populist răcnesc deasupra problemei. Și tocmai asta e, că problema nu mai poate fi rezolvată așa.

Altfel, este un cuvânt care tot trece prin comentariile astea. ”Eroii” scris în batjocură sau cu sarcasm. Și revine destul de des. Asta nu e o întâmplare. E o trolare care vine să adâncească falia din societate. Și cineva cultivă asta cu asupră de măsură. Zic să ne păstrăm echilibrul. Sunt medici care greșesc, sunt unii cărora nu le pasă, sunt unii reci, dar nu sunt toți. Dimpotrivă.

Aici este întreaga ediție România în Direct

Despre alte probleme în spitalele din România, aici

Petronela Rotar: “Când a murit tata, nu au vrut să se complice și să-i ducă un telefon”

Când Petronela Rotar a publicat în decembrie anul trecut un poem dedicat tatălui său, pe moarte în spitalul din Brașov, postarea a făcut înconjurul internetului. Pentru că era dureros, sensibil și te oprea în loc.

Dar s-a mai întâmplat ceva. Atunci am conștientizat mulți dintre noi că, de fapt, povestea ei se repetă în zeci de mii de cazuri. Că toți cei care mor la terapie intensivă nu mai pot să-și vadă familiile. Și că este posibil ca în cazul fiecărui bolnav „cineva să nu aibă chef să ducă un telefon la urechea lui.” Pentru că asta i s-a răspuns Petronelei.

Mai sunt câteva învățături

Și apoi a mai fost ceva interesant. Petronela mi-a povestit că în urma publicării poemului a sunat-o o asistentă medicală care i-a spus că niciodată nu s-a gândit așa la cei pe moarte. „Eu credeam despre mine că sunt om bun. Și că ce mai contează pentru cineva care moare să i se vorbească. Oricum n-aude.”

Și tot așa aflăm, pas cu pas, că medicii nu au parte de consiliere psihologică în țara asta. Nici măcar cei care se confruntă cu moartea zilnic. Și că unii dintre ei fac asta pe ascuns ca să nu se afle în sistem.

De aici pornește interviul cu Petronela Rotar. Ea a fost de-a lungul anilor unul dintre avocații nevoii de igienă mentală în viețile noastre. Și una dintre persoanele care a vorbit public despre depresie, atacuri de panică, căderi nervoase. În general lucruri pe care evităm să le spunem chiar și celor apropiați.

Câteva recomandări suplimentare

Aici găsiți textele Petronelei Rotar, dar și drumul către cărțile sale.

Alte lucruri despre care nu vorbim

Nu uitați că sunt deja două episoade din Vorbitorincii pe care le puteți asculta.

„Privatizarea sănătății.” Bătălia, actorii și spectatorii. Ce trebuie făcut ca să funcționeze.

Deunăzi am primit un mesaj pe FB de la o doamnă pensionară. În vârstă, cu o pensie de 780 de lei. Este bolnavă de cancer. Ea crede că noua reglementare propusă în sănătate, accesul privaților la banii publici, o va împinge în afara sistemului. Adică se teme că va fi nevoită să meargă la privat, unde nu are bani pentru coplată. 

Dialogul a fost lung și complicat. Și contradictoriu. Eu nu cred că e așa. Cred că lucrurile sunt mai nuanțate. Și mai complicate. I-am spus la un moment dat că nu pot face nimic ca să-și schimbe părerea. Iar ea mi-a răspuns: „E și firesc. Viața mea depinde de asta. Dumneavoastră nu ați face la fel?” Ba da. Echilibrul mă obligă să am, însă, o discuție mai largă. 

Eu nu cred în alb și negru. Nu cred că există soluții simple la probleme complicate. Și nici nu cred că toată lumea are dreptate până la capăt. Important este să trăim în comun. Așadar, câteva lucruri pe care le-am înțeles după ce-am stat de vorbă cu doi specialiști în administrarea sistemului sanitar. Și pregătiți-vă de o concluzie complicată care ține de modul în care este împărțită societatea, pe clase sociale. 

Întâi, problema pe care, cred,  o știe toată lumea. Ministrul Costache a pregătit un proiect de Ordonanță de Urgență prin care dă acces spitalelor private la banii din asigurările publice. Atenție, însă, ordonanța se referă doar la programele cu boli cronice. Între acestea vorbim de diabet, tuberculoză, scleroză, hemofilie, talasemie, afecțiuni articulare. Sunt mai multe. Las deoparte cancerul pentru că acest lucru deja se întâmplă în cazul lui. Radioterapia și programul de oncologie sunt deja decontate de stat și la privat. 

Ordonanța spune că pune pacientul în mijlocul sistemului și că procedurile și accesul la tratament se va face „în mod unitar atât prin furnizori publici, cât și prin furnizori privați, în mod similar cu reglementarea privind furnizorii privaţi de medicamente şi dispozitive medicale.” Asta înseamnă că statul îți poate deconta bani și la privat, dar în limita costului medical acceptat, tu plătind și o sumă de bani suplimentară. 

Firesc, acesta nu este un lucru rău. Să ai acces la mai multe spitale, unele chiar mai bune decât la stat, e chiar bine. E chiar dreptul tău. De ce se tem, însă, atunci, PSD, sindicatele și oamenii care nu vor avea bani de coplată? De ce crede atât de multă lume că va fi obligată să plătească în plus și că va fi trimisă la privat? Și de ce unii văd asta ca un mod firesc în care să dispună de dreptul lor de asigurat?

Pentru că până acum statul român a operat cu jumătăți de adevăr. O să încerc să simplific cât mai mult lucrurile. 

Bolnavii cronici din România sunt tratați prioritar în cadrul unor programe de sănătătate. Acesta este un mecanism sigur pentru ca statul să trimită banii exact acolo unde trebuie. E o plasă de siguranță că nu se cheltuiesc bani aiurea. Bugetul este însă limitat. Și numărul de locuri este limitat. Nu toată lumea care se îmbolnăvește poate intra în program.

Ca să primească cât mai multă lume, statul a făcut o șmecherie: a subevaluat indicatorii de intrare. Adică practică costuri pe hârtie care nu se întâlnesc cu realitatea, De asta se întâmplă să intri în program, dar să nu fie de toate cele. Și mai stabilit și niște criterii șubrede de acces, tot ca să bage lume acolo.  

Mai e ceva bizar. Pentru că locurile sunt limitate, trebuie să te îmbolnăvești mai grav ca să fii acceptat. De exemplu, nu ești preluat cu o ciroză incipientă și care ar putea fi tratată, ci trebuie să ajungi la stadiul trei ca să primești ajutor pe banii tăi, plătiți la stat. 

Banii pe fiecare program sunt contractați de spitale la începutul fiecărui an. Așadar se stabilește un număr de locuri și spitalele și le împart. Ce se întâmplă dacă la numărul actual de spitale se adaugă și cele private? Adică, dacă, în loc de 10 spitale, se bat 20 pe același număr de locuri și același buget? Fiind mai multe spitale, fiecare va avea mai puține locuri alocate, deși pacienții sunt aceiași. Asta înseamnă că în loc de 25 de locuri la Slobozia, ar putea rămâne 17, de exemplu. Și de aici temerea că cei opt rămași pe dinafară vor fi împinși la privat. 

Dar temerea aceasta este pur speculativă. Și aici este marea inginerie a adversarilor legii, dar și testul ministrului Costache. Căci această problemă se rezolvă simplu prin mărirea indicatorilor de intrarea în program sau prin alocarea unui buget mai mare întregului program. Sau prin realizarea unor criterii corecte, reale, de admitere în program.  

Mai e o chestiune. Este posibil ca o parte dintre cei aflați în program să plece în mod natural la privat. Pentru o coplată acceptabilă, ei vor vrea să stea mai puțin la cozi, să aibă parte de o atenție mai mare. Dacă bugetul nu este, însă, mărit, iar prețurile adaptate, presiunea pe spitalele publice va fi mare.

Care este însă răspunsul la întrebarea pe care mi-a adresat-o ascultătoarea mea „Cât de probabil este că eu voi fi dată afară de la stat și obligată să merg la privat?” Ambele răspunsuri pe care le-am primit s-au referit la calitatea umană a medicului. Este puțin probabil ca un medic să împingă pacienții în afara programului. Numărul acestora fluctuează în funcție de diverși factori și acum. Plus că au soluția de a rămâne împreună și-n afara programului, doar că aici vor apărea tot felul de lipsuri. 

Opoziția la ce dorește ministrul Costache va fi teribilă. Lupta e pe bani mulți pe care statul român i-a dijmuit ani buni prin diverse rețele, să nu ne mințim. De partea cealaltă, marile rețele de sănătate au și ele pârghiile lor. Nu e clar ce se va întâmpla, mai ales că este an electoral. Cert este că, politic, este o oportunitate unică și are o fereastră mică în care se poate face. Ori este acum, ori va mai dura ani buni. 

Și trebuie să recunoaștem un lucru. Legea asta este privită în mod diferit în funcție de locul tău în societate. Fără mărirea bugetului, modificarea indicatorilor sau stabilirea unor criterii clare, legea o să pună probleme celor care nu-și permit și privatul. Bătălia pentru locuri va fi mai dură.   

Pentru clasa mijlocie din România și pentru cei mai cu dare de mână, această lege este corectă și bună. Sau are principii care-i pot fi de folos. Oamenii aceștia muncesc mult, contribuie mult și primesc foarte puțin. Cei care sunt motorul României actuale își doresc o astfel de lege pentru că au mai multă încredere în sistemul privat. Și vor cere acest drept. Într-o formă sau alta, mai devreme sau ai târziu, îl vor obține. 

 

Spitalul ca spitalul, dar nici noi nu suntem bine

Când ajung, număr salvările. Să fie șapte sau opt. Unele din județele vecine. Cred c-am picat la o oră de maximă aglomerație la Universitar. S-a întâmplat ca maică-mea să aibă nevoie la un doctor, chiar în singura zi în care a stat la noi. 

Asistentele și brancardierii stau pe afară în câte o pauză, la cafea sau la țigară. Mașinile mici urcă și ele rampa de acces și aduc noi și noi bolnavi. Holul e la fel de aglomerat ca de obicei. E coadă pe la fiecare ușă. De undeva din dreapta, iese un bodyguard care strigă peste toată sala câte un nume. ”Borcic. Borciiiic….” Strigarea este preluată de un brancardier: ”Borciiiiiic.” Bolnavul strigat nu apare și paznicul intră înăuntru după altă fișă. ”Ioneeeescu” zboară peste sală și o familie întreagă se ridică în grabă de pe scaune și se reped spre ușă.  

Mai mult

Dispozitiv chirurgical de top, de acum și în România

Mă vizitează un bun prieten. Ne știm din copilărie, dar mai des ne-am văzut în ultimii ani, când am lucrat împreună. Îmi zâmbește, dar un pic amar. Și văd mai bine de ce atunci când urcă scările la intrarea în casă. O grimasă îi apare pe față și o tăietură adâncă pe frunte. Icnește și trage piciorul după el. 

”Tot te doare?”, îi spun. Știu că- l chinuie de vreme îndelungată. Un genunchi care a vrut să îmbătrânească înainte de vreme. Nu a avut viață ușoară. Muncă multă, cărat din greu, iar asta se simte. Și poate nici genetica nu-ți dă uneori toate șansele. 

Mai mult

Ce spitale private au avut afaceri cu HexiPharma

Un pasaj trecător, dar absolut trecător, din ancheta lui Cătălin Tolontan. Un interviu cu fostul director al unui spital de stat, acum director la unul privat. Nu i se dă numele:

– E totuși ceva ciudat. Vorbim mereu cu oameni care își clamează neputința de a reacționa. Ați fost director, sunteți ditamai doctorul!
– Da, dar aici vorbim nu de o firmă, ci de un sistem bine protejat. Să vă povestesc ceva. Zilele trecute eram la un spital privat important și am văzut produse Hexi Pharma.

Mai mult

Un răspuns pentru ortopedul Dragoș Popescu

Hotnews publică un foarte bun interviu cu un chirurg ortoped român, Dragoș Popescu, care trăiește cu succes de ani buni în Spania. Acolo s-a specializat, acolo s-a realizat profesional și financiar,  dar acum ar vrea să se întoarcă. Motivele sunt mai degrabă sentimentale, după cum singur spune. Hotnews își roagă cititorii să-i spună medicului dacă să se întoarcă sau nu. Eu o să zic așa: Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!