Rusia se pregătește pentru recrutarea de toamnă, iar întrebarea rămâne câți dintre cei 133.000 de noi recruți vor fi trimiși pe frontul din Ucraina. Între timp, situația în Vuhledar devine din ce în ce mai gravă, cu forțele ruse intrând în oraș, descris de guvernator drept o situație „extrem de dificilă”. În Statele Unite, Vance și Walz se pregătesc pentru o dezbatere esențială pentru funcția de vicepreședinte, într-un context politic tot mai tensionat. În Orientul Mijlociu, Iranul a lansat un tir masiv de rachete asupra Israelului, în timp ce în altă parte a lumii, numărul morților din cauza uraganului Helene a ajuns la 135, cu sute de persoane încă dispărute. În Ucraina, regizoarea Iryna Tsilyk captează aspectele suprarealiste ale vieții cotidiene, insistând pe nevoia de umor chiar și în momente dificile. Pe plan global, Washingtonul rămâne precaut în fața riscului unui conflict extins în Orientul Mijlociu.
At 9am today, all across Ukraine, street traffic stopped, pedestrians paused and childrens' classrooms fell silent as fallen heros were honored with a moment of silence.
Cu ani buni în urmă am văzut un film cu Keanu Reeves, care, într-o întâmplare de viață, ajunsese în casa unei familii a cărei afacere era o podgorie. Povestea spunea că într-una dintre nopțile cu temperaturi joase neașteptate toată suflarea lucrătorilor ieșea printre rândurile de vie și răspândea căldura unor focuri aprinse pe loc ca să scape lăstarii de îngheț.
Fix așa se întâmplă și în realitate, însă. Mi s-a povestit acest lucru la crama Domeniul Coroanei Segarcea pe care am vizitat-o alături de un grup de prieteni. Când vine înghețul, se fac focuri mari, tractoarele trag după ele diverse lucruri aprinse astfel încât fumul să învăluie via și să o încălzească.
Să ai grijă de vie e nu numai pasiune, ci și muncă multă. Plus o doză de noroc și adaptare. De exemplu, toți strugurii albi au fost culeși începând cu 6 august pentru prima dată în istorie. E secetă de șase ani în sudul României, apa se scoate de la adâncimi uriașe și căldură nebună nu înseamnă musai un vin bun. Viei îi place căldura, dar mai ales echilibrul. Sâmbătă a fost cod roșu de căldură, apoi, seara a venit o rupere de nori cu 30 de litri pe metru pătrat. Gazdele mi-au spus că nici nu știu ce să mai creadă și ce înseamnă asta pentru vinurile roșii.
Dacă vreți să știți anii buni la noi, iată-i: 2017, 2020, 2021, 2022. Etichetele cu anii aceștia au un plus de valoare.
La Domeniul Coroanei se fac vinuri de peste 100 de ani. Întâi de familia regală, care a și construit crama, apoi de comuniști, azi de familia Anghel. Sunt 17 soiuri. Prin lege, cele mai multe sunt clasic românești, căci suntem obligați să păstrăm vița cu fond genetic românesc. Dar între ele se strecoară și câteva soiuri care se adaptează la noi. Am băut și un Marselan, dar și un Viognier. Iar dintre cele vechi românești a fost salvată o Tămâioasă Roză. E adevărat, e demidulce, dar merită experiența.
Una peste alta, vinurile o să le descoperiți voi dacă aveți curiozitate. Inclusiv noul spumant Clipa, care are o personalitate bine conturată. Vă las câteva dintre fotografiile făcute de Alina. Mi-e drag vinul și-i apreciez pe oamenii care muncesc zilnic în povestea asta. E și un act de curaj, dar și o artă. Merită să te bucuri de ea.
Două vorbe despre vinul din gama Vardo. Asta înseamnă în limba romă căruță cu coviltir. Un semn de respect pentru toți romii care au lucrat aceste vii în ultima sută de ani. S-a întâmplat și în vremea regelui Carol, dar și în anii din urmă. Au fost mulți, serioși și muncitori și cu grijă mare față de viță. Și au fost mâna de lucru salvatoare în multele ocazii în care nu se mai găsesc muncitori români.
P.S. Nu este un text publicitar, ci doar câteva rânduri după ceea ce s-ar numi o „călătorie de presă.” Vedem un loc învățăm câte ceva, povestim despre oamenii de acolo și munca lor.
Dacă citiți textul acesta duminica puteți să faceți un exercițiu de imaginație. Cum ar fi ca astăzi să nu puteți face cumpărături. Pentru că toate magazinele, cu mici excepții, sunt închise.
Există o propunere în acest sens făcută guvernului și ea a fost intens discutată zilele acestea. Am făcut și eu dezbaterea aceasta la România în Direct și după o emisiune foarte interesantă vreau să rămâne scrise aici câteva idei. Pentru că am remarcat o schimbare în societate.
Nu dau acestei idei decât 1 la sută șanse. Din rațiuni de funcționare a societății noastre, a nevoilor fiscale și a presiunilor venite dinspre marii vânzători. Să notăm că propunerea este făcută de asociația micilor magazine și imediat o să vă explic de ce este important.
Aceasta nu este o dezbatere economică
Am trăit cu această impresie înainte de începutul dezbaterii. Este o dezbatere pe care am mai făcut-o acum șase sau șapte ani Atunci toată lumea care a sunat s-a pronunțat împotriva închiderii. De data aceasta a fost diferit. Opiniile au fost mixte și nuanțate. Și este un fir roșu pentru aceste opinii.
Micii patroni, magazinele cu rețele mai mici trebuie să tragă din greu ca să țină pasul cu marile rețele. Gâfâie. Oamenii nu pot închide sâmbăta și duminica pentru că riscă să piardă clienții. Dar nu au atâtea resurse umane. Și au constatat că pot face bani, că le poate merge bine, dar nu au timp să se bucure de banii aceștia. Or oamenii vor să aibă timp să se mai bucure de una alta.
La fel este pentru angajații marilor rețele, oameni care ne-au trimis mesaje. Unii dintre ei sunt bine și câștigă bani mulțumitori. Nu toți, dovadă protestele din ultima vreme ale angajaților în rețele comerciale. Dar oamenii spun că au nevoie de sâmbete și duminici. Că trebuie să stea mai mult alături de copii. Iar banii suplimentari și liber marți și miercuri nu rezolvă problema.
Mulți dintre ajung acum mai des în străinătate sau au rude acolo. Află din experiențele lor. Și-și dau seama că se poate și altfel. Că nu e obligatoriu să tragi tot timpul ca să meargă bine.
Pe scurt, unii dintre românii lucrători au descoperit că bunăstarea nu înseamnă doar bani.
Că banii o întrețin, dar îți trebuie timp liber, timp cu tine, cu familia. E un progres formidabil și care va continua. Vine laolaltă și cu o schimbare de generații, dar e aici. Un semn că România se schimbă și că-și caută timp pentru ea.
Și nu uitați că purtăm această dezbatere într-o lume care a început să se bată pentru patru zile de lucru pe săptămână.
Nu cred că măsura are șanse de aplicare acum, dar mare parte din cetățenii țării sunt pregătiți să poarte dezbaterea. Și asta este teribil de important.
La jumătatea săptămânii trecute, am avut o dezbatere la România în Direct despre modul în care elevii de liceu pricep și sunt interesați de ce li se predă la școală. Am plecat în dezbatere de la cererea Asociației Elevilor din Constanța de a nu mai exista Bacalaureat. În fapt, o formulare sub care ascundeau nevoia de reformă.
Am spus atunci că se înșală, că este nevoie de examen de Bacalaureat și că acesta nu va înceta să existe. Este nevoie de un tip de examen de maturitate. Am întrebat atunci dacă nu cumva am crescut o generație răsfățată, care dă înapoi atunci când este vorba de greu. Vă las dezbaterea ceva mai jos.
Pot să vă spun că a fost una dintre cele mai urmărite emisiuni din acest an. Și că am primit o sumedenie de mesaje. Cel de mai jos este de la domnul Stelian Cristea, inginer în Canada. El răspunde la dezbatere, îmi explică de ce nu este musai să ai Bacalaureat, ce face bine Canada și ce face rău România.
Vă las textul pentru că experiența sa canadiană mi s-a părut interesantă. Și vă invit pe doritori să scrieți experiențele din țările în care trăiți. Eu o să le public aici. Le puteți lăsa în comentarii sau în formularul de contact de la blog. Cred că va fi interesant.
Răspunsul lui Stelian
Încep cu a vă spune că nu-s de acord că acest examen TREBUIE sa existe. De ce? Pentru că de aproape 20 de ani trăiesc undeva unde așa ceva nu exista. Exista altceva și voi explica mai jos. Adică se poate și fără. Problema este CE PUI IN LOC? Am să încerc să răspund la această întrebare în final.
Dintr-o carte apărută in România prin anii 80, celebră atunci, dar si acum, am rămas cu o chestie extraordinară. Cartea se numește al treilea val. Am citit-o prin adolescență. Undeva, prin carte se vorbește despre școala din al doilea val. (Valul 1 civilizația agricolă, valul 2 civilizația industrială, valul 3, civilizația informațională). O recomand cu căldură.
Despre școala din valul al doilea (care școala e încă și în ziua de azi) spunea autorul că dincolo de programa școlară de zi cu zi, scoala are o programa ascunsă cu mult mai importantă decât programa obișnuită. Aceasta programa ascunsă are 3 „materii”.
A) respectarea unui program. (zilnic de la ora la ora, cu următorul orar…)
B) Munca repetitivă (teme, exercitii, teze, examene, invatat, repetat…) și
C) (cea mai importantă) respectarea unei ierarhii. (respectul față de profesori, învățători, directori…)(Mai știți cele 3 reguli cu șeful? 1. Șeful are dreptate. 2. Șeful are întotdeauna dreptate. 3. Dacă se întâmpla că șeful nu are dreptate atunci se aplica regulile nr.1 și 2. Legat de asta am avut de tras în anumite momente la școală când contraziceam profesorul, e drept, poate nu tocmai politicos. El avea pâinea și cuțitul.)
Aceste 3 programe sunt baza vieții de adult ulterioare.
Cum este în Canada
Sistemul canadian unde trăiesc de 20 de ani are următoarele trepte de școlarizare: gradinita, curs primar (6 ani), curs secundar (5 ani), colegiu (2 sau 3 ani), facultate (4 ani in general), masterat si doctorat. Ultimele două sunt aplicabile pentru cei ce vor să rămână în cercetare sau în universități. Sa fii inginer cu master sau doctorat si sa le treci în CV, cale sigură sa nu fii ales pe motiv de supercalificare și că vei cere mai mulți bani.
Să revenim. Fiindcă am ajuns cu copilul meu mare aici, nu știu despre ciclul primar și gradinita prea multe. Știu însă că aici materia A din programa ascunsă se aplică de la clasa pregătitoare cu orar aproape de adult, de la 9 la 15. Am o vecină care a început școala. În clasa I venea la 15:30-16:00 acasă cu autobuzul și o vedeam mergând împleticindu-se de unde o lăsa până acasă. Atât de obosită era. N-au teme decât foarte puține, dar au destule activitati extrașcolare (muzică, dans, circ, balet, sport)
La ciclul secundar de 5 ani nu-s împărțiți pe clase (A,B, C…, ci toți sunt colegi de an.
Cursurile sunt predate pe mai multe niveluri de dificultate, dar și același curs e dat de mai mulți profesori. Așa că fiica mea a fost colegă cu cei mai mulți colegi, pe rând, la mai multe materii. Nu erau ședințe cu părinții, ci reuniuni 1 la 1 cu „dirigintele” clasei, dar și cu profesorii unde erau probleme. (Noi am avut una cu cel de matematica avansată, fiindcă deși în România nu avusese decât note de 6-7-8, aici, el a insistat sa treacă la avansați fiindcă știa mult mai multe).
Primeam acasă o data sau de 2 ori pe semestru un buletin cu notele dar aici notele sunt pina la 100 și trebuie minim 55% să treci. În plus mai erau judecate în funcție de media clasei. Complicat, nu l-am înțeles în cei doi ani de secundar cât a mai stat fata mea. În anii pari de primar și secundar sunt niște examene venite de la minister. Ele ajută la orientarea elevului, dar mai mult sunt pentru a avea un clasament al școlilor. În baza notelor de la examenul din anul 4 secundar, plus buletinul din semestrul I anul 5 faci cereri/aplicații la colegiile unde tu vrei să fii. Faci multe cereri (8-10-12). Cu cât mai multe cu atât mai bine… Le faci cam prin ianuarie-februarie anul 5. Și cam prin martie primești răspuns. Poți primi mai multe răspunsuri pozitive, dar și negative. Noi am fost printre fericiti, fata fiind admisă la limbi la un colegiu extrem de bun in Montreal de la prima strigare. A confirmat imediat, iar la celelalte răspunsuri pozitive a infirmat politicos.
Ce înseamnă facultatea la canadieni
La colegiu, orarul ți-l faci singur, pe principiul primul venit, primul servit. Și aici ești cam ca la universitate, cu credite și minim 9 sau 12 ca să fii considerat la timp plin.
Nu e cu lucrare de diplomă, nu e cu disertație, ci numai examene la materiile respective.
Idem la facultate. Și la colegiu și la facultate poți lua sesiune suplimentară de vară, ca să grăbești absolvirea. (A, și rămân în urmă pe capete. În general din 100 intrați in anul I termina jumătate.)
N-am auzit de disertație nici pe la master, desi ce stiu eu e putin. Câțiva cunoscuți cu master făcut, dar un master orientat sa intri la final în ordinul inginerilor.
Toată școala (secundar colegiu si facultate sunt orientate sa te trimită în câmpul muncii.) Au și învățământ profesional ce-l poti incepe după anul 4 de secundar, dar și după anul 5. (instalator, electrician, meserii din construcții, frigotehnist, infirmier… sunt cu școală profesională- 1800 de ore, 900 teorie, 900 practica, dar d-aia adevarata, unde faci ceva nu te uiți și iei notițe). Meseriile tehnice în majoritate necesita 8000 de ore de ucenicie bine urmărite după care dai examen de companion cum se zice aici si deci ești pe picioarele tale fără supervizare. Iar aici nu mulți merg la colegiu si facultate, ci poti trăi foarte bine (material) ca meserias. Numai ca apăsa pe butonul de la sonerie un electrician, instalator, frigotehnist… te costa cam 100$. Dar oamenii știu meserie.
Există meditații?
Este politică severă anticopiat, antifurt, anti plagiat. Există la examene eseu, dar el nu e ceva ce ai învățat pe de rost, ci despre ce și cum gândești. Dar pentru asta ai numeroase eseuri de făcut în Școala cu limită de număr de cuvinte.
Studenții cei buni sunt folosiți și plătiți în școală pentru a-i sprijini pe colegii mai slabi sau din anii mici. Fiica mea a câștigat bani din tutorat limba spaniolă si engleză și franceză în ultimul an de colegiu. Nu mult, dar își verifica cunoștințele și abilitățile de a preda. Tutoratul era 1 la 1 mereu. Și trebuia sa faca raport privind progresul celui tutorat. Care era comparat cu rezultatele lui la teste.
Cât de grele sunt materiile
O remarcă numai legată de matematică. (Și punctul meu forte, dar de fapt trăită aici). Am văzut pe cineva cum îi explica unui tânăr în autobuz relațiile lui Viete. (ele sunt relațiile dintre cele doua soluții reale ale unei ecuații de gradul 2. Tânărul era la colegiu. Eu am făcut ecuația de gradul 2 în clasa a IX-a, iar relațiile lui Viete un an mai târziu. Iar un coleg de facultate ce a lucrat în România în domeniul import/export, ajuns aici face același lucru, dar a făcut ceva școală. Un semestru au studiat ecuația și graficul funcției de gradul I. Mai departe n-au trecut, că nu le trebuie.
Am fost inginer în termocentrală 15 ani. Și am făcut și ceva calcule. În afară de cele 4 de bază, un logaritm, o ridicare la putere și un radical n-am folosit. Deci la ce bun matrici, integrale si derivate? Mai știu încă 2-3 formule trigonometrice, 3-4 formule de calcul prescurtat, dar atât. Mai utilă e logica poate probabilitățile și estimarea.
Și o remarcă legată de concursuri. N-am auzit aici de olimpiade școlare pe materii, nici de participări la cele internaționale, dar nici de meditații în particular. Și se poate.
Iar aici nu profesorii intră la oră, ci copiii (de la secundar, cred) merg la ora profesorului.
Ce se poate face? Relativ repede și fără a fi nevoie de legi
1. Responsabilizarea elevului, prin NU PROFESORUL VINE LA ORE, CI ELEVUL MERGE LA ORA PROFESORULUI. Extrem de simplu, dar cu efort al profesorilor. Ei merg din vreme în sala de clasă și închid ușa după 1-2 minute după ce se suna de intrare. Când e ușa închisă nimeni nu are voie sa mai intre.
2. Inexistența catalogului în sala de clasă. În sala de clasa circulă o foaie de hârtie pentru prezența (tabel cu data, nume si prenume, semnatura.) Profesorul o dă la început, circulă din bancă în bancă, o ia și trece absențele în cancelarie.
3. Lucrări de control anunțate din vreme, inclusiv materia din care se dă. Se împart în clasă fără a se striga notele in gura mare. Elevul are obligația de a veni cu ea semnată de părinți. Scoala are obligația de a trimite notele părinților de 1-2 ori pe semestru. Fără ascultare. Poate o tema de casă/proiect de grup cu sustinere orală. (se poate și cu site, cu username de elev și parola pentru părinte.)
4. Anunțarea de la început a felului cum se promovează. (25% lucrări dacă sunt 3 sau 40% dacă sunt 2, 20% nota de la proiect colectiv și diferenta prezenta la ore) sau ceva de genul.
5. Fără ședințe cu părinții cu toată clasa, ci minim 1 sau mai multe unde e cazul (să vii mâine cu tac-tu tuns!!) 1-la 1 plus elevul.
6. Stabilit ce trebuie să știe minimum un elev pentru a fi promovat, de la clasa I la liceu. Pe materii sau grup de materii.
Prin legi și alte reorganizări: ușurarea programei. Plus programe specifice pe profile.
Prin 1990-1991 in revista Tribuna Școlii (revista pentru cadrele didactice -tata a fost învățător si o știu) am citit un articol in 2 numere consecutive care descria Bacalaureatul în Franța. Cu un an special dedicat, cu consultarea părinților și îndrumare, cu apreciere si consultare elev, etc… Plus ca un bacalaureat în științe puteai să mergi la un anumit gen de facultate, după cum un bacalaureat în chimie și fizică nu te lăsa să mergi la facultatea de matematică.
Generatia copilului meu e net diferită de a mea. Sunt responsabili, dar un eșec nu e tragedie pentru ei. Își dau demisia nu ca dau de greu, ci fiindcă nu acceptă cele 3 legi ale șefului. Cer de la învățământ chestii practice, legat de viata sau unde e necesara acea formula. Sunt gata să recunoască că au greșit, dar, mai ales, să învețe din greșeli. Apropos, aici au drept de munca de la 14 ani (un cuțit cu 2 tăișuri, dar mânuit atent, dă rezultate bune.) Mai toți încep să muncească în magazine (pun marfa pe rafturi) sau casieri. Cu orar flexibil.
Ce pui în loc?
Eu știu ce a pus România în loc și a făcut-o prost sau ce n-a pus, deși la alții este și merge.
1.În locul examenelor de admitere la liceu a pus examenul de capacitate și repartiția după medii. Au cam dispărut copiii de 5-6 și au apărut extrem de mulți de la 9 în sus. Fără a fi și adevărat. În loc sa lasi liceele să-și aleagă copiii pe baza de dosar, interviu, eseu, examen, faci repartitie electronică fără ca părinților să li se explice ce și cum. Culmea e ca cineva cunoscut mi-a explicat în amănunt cum e cu repartiția asta și am inteles-o mai bine și cred ca nu e un lucru greu.
2. În locul examenelor de admitere la facultate a pus admiterea pe baza de dosar, ca în vest, dar fără criteriile din vest. Plus examenul de bacalaureat copiat…
3. A generalizat învățământul superior cu sutele de universități private. A generalizat învățământul superior la distanță inexistent aici în Canada. Ca să țină târla de cadre universitare a mărit numărul de locuri la master si doctorat, modificând anumite regulamente cum că nu poți practica o meserie fără master. A permis explozia de cadre universitare fără criteriul valorii. A permis mii și mii de școli doctorale cu teze fără nici o valoare.
4 Există posibilitatea de a fi rectori pe viață, fără sa ai ca obiectiv să sui în mandatul tău măcar 15-20 de locuri în clasamentul Shanghai.
5. Încă în universitate se joacă la impuse, si nu la alegere, ceea ce face viața grea studenților și părinților. Un orar flexibil permite și un job la timp partial. Un an școlar mai scurt (octombrie-mai) permite studentilor sa aibă joburi de vară și să economisească bani.
6. Nu s-a pus un sistem de burse si împrumut pentru studenți, ce ar ușura sarcina părinților.
7. Nu aveți un sistem de economii făcute de părinți de la naștere cu bonus din partea statului, dar și cu scutire de impozit. Nu este un sistem de alocatii pentru copii pe baza venitului din anul trecut și cu limită de la un venit net al familiei de….
De-as fi primar într-un oraș cu 3-4 școli si 1-2 licee, m-aș zbate să ofer burse unor elevi care să meargă la școlile pedagogice pentru a deveni învățători, cu obligația de a reveni în oraș minimum 10 ani. Idem pentru profesori, medici, în așa fel încât să am astfel de cadre suficiente în oraș. Decât ajutoare sociale, mai bine burse să pot avea în viitor cadre, pe măsura nevoilor.
Fiecare dintre noi are o istorie personală a vinului. O istorie a întâlnirii cu el, o istorie a mai multor pahare, o istorie a recomandărilor, dar și una a căutării. Dacă traversezi anii 80 sau 90 ai României, istoria asta este sinuoasă, fără reguli, contrariantă și deseori zăpăcitoare.
Și primele care-mi vin în cap sunt recipentele. Am văzut vin elegant în damigene. Jumătate răchită și jumătate sticlă. De cele mai multe ori era vin alb, care se răcea cu gheață sau cu sifon. Deseori, în trenuri sau autobuze, cineva căra o canistră. Dopul de plastic era dublat de o garnitură de celofan, ”ca să nu curgă”. Uneori era pus de-a dreptul un cocean de porumb.
Nu-mi aduc aminte să fi văzut sticle de vin în afară de cele pe care le aducea taică-meu și lipea etichete de Zghihară pe ele. Le ducea la convocări, când colegii din toată țara sunau: ”Gică, aduci tu vinul?” Vinul, zicea tata, era bun; eu n-aveam decât să mă încred în ce zicea.
Ce știu e că-mi plăceau sticlele de Busuioacă de Bohotin, de doi litri, de plastic, care ajungeau în casă câteodată. Busoiaca de la vremea aia era dulce și așa va rămâne pentru mine multă vreme de acum încolo. Asta era deja după 1990, iar în anii următori a fost declanșată o veselie a sticlelor de plastic. Le vedeai oriunde, erau nelipsite de la chef la cumătrie și dirijau destinul bahic al României.
Care o fi fost bun? Greu de spus
Știu că toată lumea se lăuda cu ce făcea prin casă. Mi-a rămas în minte o întâmplare de sărbători, când am plecat la urat mai mulți dintre noi. Am ajuns în ceea ce se chema ”Cartier”, la noi, la Vaslui. Adică un cartier de case. Aici am intrat în casa unui cetățean, o casă friguroasă rău, în ajun de anul nou. Ne-am făcut numărul cu urătura, dar cetățeanul nu a scos bani ca vecinii, ci, pe model vechi, nuci, mere covrigi și vin. Vinul era roșu, negru trăsnitor. Mi-a pus o cană în față și s-a uitat fix la mine cum o beau. ”Bun, ăăă?!” , îmi zice. Mă blochez. Vinul era rece, adus de afară, și îți rămânea în gât. Și avea un gust atroce de mazăre. Nu o să-l uit cât trăiesc. “Bun, ăăă?!”, repetă omul. “Așa trebuie să fie vinul. Să nu uiți.” Lecția continuă. “Vezi cum lasă urme roșii pe pahar? Așa trebuie să fie, groase”. Lecția presupune să mai iau o cană. Da, se bea cu cana. Intră cu hopuri. Rece, dar mă încălzește și mă face să uit de gustul teribil de neplăcut. Să fi dat de primul meu vin sec, puternic, corpolent, cu arome tari? Sigur nu. Dar mi-a rămas în minte.
După care ani la rând mi-au fost prezentate diverse, zmeurici, căpșunici, nohanuri, vinuri albe “de la care nu te doare capul”. “Nu au zahăr, nu au sulf, nu au conservanți. Totul este natural de primă mână”. Excursia asta a durat ani buni, până când România a hotărât să revină și să-și revendice viața bună pe care o mai cunoscuse în trecut.
Revenirea
Oameni destoinici s-au apucat de făcut vin cu carte, metodă, dedicare și multă muncă. Și, mai ales, cu atenție la ce se întâmplă în lume. Podgoriile mari au tras lumea după ele, apoi au apărut podgoriile mici, cu idei deștepte. Am ajuns cumva să fim din nou luați în seamă. Suntem a șasea țară producătoare de vin din Europa și tragem tare. Și eu, laolaltă cu ei, am învățat. Și am întâlnit oameni care stau să-ți explice. Nu a mai părut nelalocul lui să auzi despre arome, nuanțe și buchet. Chiar le identific pe multe dintre ele. În ultimii ani am degustat sute de vinuri românești din zeci de crame. A fost un joc pe care mi l-am propus, ca să-mi recunosc țara. Și, de multe ori, am aplaudat de unul singur. O parte din colecție o găsiți pe Vivino, pe contul meu. Pot să fac și niște topuri, dar ar fi nedrepte.
Am și câteva certitudini
De câțiva ani am descoperit Domeniul Bogdan și gama sa Primordial. Domeniul Bogdan nu este chiar o podgorie mică, are peste 150 de hectare. Dar vine cu o particularitate. Folosește o tehnică numită biodinamică. Adică natura din jurul viței este lăsată să se dezvolte așa cum știe ea. Fără pesticide, erbicide sau alte invenții. Doar tehnologia necesară ca pământul, apa și soarele să-și poată vedea de treabă. Tehnic, presupune să ai și câteva plante care să-ți spună dacă via nu suferă. De exemplu, trandafirii pot să-ți spună dacă apare o boală sau nu.
Din pământul acesta nealterat se face gama Primordial. Am mai povestit eu de Chardonnay-ul lor de chihlimbar. Mai e acolo un Sauvignon de excepție. Gama Primordial este lucrată de marele oenolog francez Philippe Cambie. S-a dus de curând, dar a strâns în viața lui 15 vinuri de 100 de puncte Parker. Unul dintre ultimele făcute de el este Merlot-ul de la Domeniul Bogdan. Cu atenție, migală, arome de vanilie, cireșe și un pic de vișină. Dar câte nu se mai găsesc acolo…
Minunea asta se numește Elogium, este meșterit de doi ani încoace și acum vine către noi. Sunt doar 10500 de sticle și zic să prindeți una dintre ele. O să vă faceți o bucurie mare vouă și celor din jur. Alegeți un pahar cât mai mare, răciți-l cu încredere și bucurați-vă de textura sa minunată. Culoarea proaspătă vă va cuceri de prima dată.
Cu ocazia asta se anunță și o schimbare de ștafetă
După Philippe Cambie, de vinurile de la Domeniul Bogdan se va îngriji Stephane Dernoncourt, un alt nume mare de tot al vinurilor mondiale. Stephane este considerat între primii 10 cei mai influenți oameni din industria vinului, iar amprenta sa va fi găsită în tot ce face Domeniul Bogdan.
De asta zic, când vrei să bei ceva românesc care sigur este bun, Elogium de la Domeniul Bogdan este o garanție. Liniștit merg cu el și în străinătate. Vă las aici și câteva cuvinte de la specialiști, oameni care scriu doar despre asta.
Iar, la final, unul dintre acele lucruri care face vinul minunat. Am încheiat o seară de degustare din gama Primordial cu o Fetească Neagră. Este una dintre mândriile companiei. Un vin complet. Mi s-a cerut părerea în comparație cu Merlot-ul. Și cum mi se dezlegase gura, zic cu încredere, Merlot-ul este un vin mai înalt decât Feteasca. Bogdan Mihalcea și Marinela Ardelean mi-au zâmbit. Și mi-au schimbat paharul cu unul cu o adâncime și deschidere mai mari. ”Dar acum?” În câteva secunde, Feteasca și-a schimbat textura, dar și aspirațiile. A mai rămas să studiez. Așa că m-am întors la Merlot zilele astea. Pot să spun din nou, cu mâna pe inimă: ”este un vin mai înalt”.
România în Direct din 5 februarie a fost inspirată de textul lui CTP de pe Facebook. Cel în care se întreabă dacă mai merită România să existe.
dl
Am rescris întrebarea. Am pus aceleași considerente și am întrebat dacă în atare condiții România merită apărată. Răspunsurile au fost jumătate și jumătate. Dar o emisiune de radio nu este un sondaj.
L-am rugat și pe domnul Popescu să răspundă la propria întrebare. Și mi-a spus tranșant: ”România nu este obligatoriu să existe. Oamenii, da. Dar țara în sine nu este obligatoriu. Poate să fie colonia cuiva. Românii au vocație de băștinași.” Răspunsul este mai lung și-l găsiți mai jos. Minutul 43.
În discuție, domnul Popescu m-a întrebat ce valori avem noi care să ne lege. N-am știut să răspund pe loc. Dar știu de ce mi-aș apăra țara. Dincolo de apărarea a ceea am muncit în ultimii 30 de ani. Dincolo de proprietate, de casă, de pământ, de familie.
Cred că este un lucru pe care îl putem lua în seamă. În ultimii ani am dobândit libertatea de a hotărî singuri. Fie că o facem bine sau prost. Dar negreșit, am ales și am votat în toate rândurile de unii singuri. Am construit o societate deschisă în care putem dezbate orice idei. Chiar dacă nu sunt cele mai mari salarii și nici cei mai buni politicieni. Dar o putem spune. Și de 30 de ani vorbim și hotărâm singuri. Și avem o democrație care funcționează. Iar asta am făcut-o noi. Dacă nici asta nu apărăm, atunci chiar nu ne rămâne mare lucru.
Nenorocirea de la Ferma Dacilor pare să fi fost construită cu sârguință și precizie. Potrivit relatărilor, locul nu are niciun document care să-I permită funcționarea. Nici măcar încercările de intrare în legalitate nu au avut succes, atât de prost a fost făcută documentația de-a lungul timpului.
În schimb autorii dezastrului au știu să construiască altceva: rețeaua putredă care să acopere incapacitatea de funcționare. Primari, consilieri locali, autorități județene, nimeni nu a putut sau nu a vrut să aplice legea. Probabil, o ciorbă și o cazare s-a găsit pentru toată lumea. Nu a contat că nu sunt acte, treaba merge și așa. Și ca toată lumea să fie sigură că lucrurile merg ca unse s-a aplicat și discountul de autoritate, vezi contractul cu polițiștii.
Peste toată putreziciunea s-a presărat praful de naționalisam și de patriotism absolut necesare în astfel de situații. Aici lucrează un român de-ai noștri, om bun care vrea mai binele țării.
Este o rețetă pe care o știm deja de la Crevedia sau Odorheiul Secuiesc. Patroni șmecheri care încalcă reguli cu ajutorul statului. Doar că aici am o observație.
Statul înseamnă oameni. Iar oamenii noștri, buni români, nu respectă reguli. Nu este ca și cum trăim într-o societate în care doar funcționarii de la stat nu respectă reguli. Ei o fac împreună cu semenii noștri. Cu mulți dintre ei, uneori cei mai mulți. Căci, iată, la Ferma Dacilor nu s-a găsit nimeni care să spună nu: politicieni, angajați, funcționari publici.
Tare mi-e teamă că nu este o chestiune de stat, ci una de societate. Și că statul se vede cel mai bine pentru că de la el aștepți control și îndrumare. Dimpotrivă, oamenii de la stat se uită la greșeală, o încurajează și închid ochii pentru o ciorbă. Dar asta pentru că de prea multă vreme, prea multă lume a greșit alături de ei.
Concluzia acestei noi tragedii impune două tipuri de concluzii. Sau de rezoluții, dacă vreți.
Afacerile românești trebuie să devină mai mult decât o mașină de făcut bani cu rice preț. Este obligatoriu să intre într-o zonă de civilizație în care respectul față de client să însemne și aplicarea legii. Asta implică și control de stat, dincolo de faza pe ciorbă.
Al doilea lucru este în strânsă legătură cu primul, dar ne privește pe toți individual. Iar dacă este ceva ce puteți face mai bine anul acesta, este lucrul simplu de mai jos.
Să-ți faci treaba la locul de muncă astfel încât să nu omori pe copiii altuia. În speranța că nici alții nu-I vor omorî pe ai tăi. Până când nu înțelegem asta, nu ne facem bine.
Lorand Balint și Cătălin Striblea găsesc un mod de a vedea progresul societății rememorând o parte dintre lucrurile din anii 80 care astăzi ar fi imposibile. Sunt acțiuni care amintesc de o societe abrutizată și care lăsa loc violențelor. Și nu vorbim doar de societate românească, ci și de tarele lumii vestice pe care românii o vedeau perfectă.
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Lorand Balint și Cătălin Striblea dezbat una dintre întrebările importante ale omenirii: se pot schimba oamenii ca urmare a experiențelor lor? Multă lume spune că oamenii nu se schimbă niciodată, dar de fapt nu este așa. Tema apare și în romanul “O viață măruntă” de Hanya Yanagihara și de aici pornesc cei doi în discuția lor.
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Un studiu realizat de Compania McCann arată rolul pe care cetățenii unor țări îl atribuie poporului lor în Europa. Cătălin Striblea și Lorand Balint descoperă fără surprindere că românii cred despre ei că sunt victime. Iar țările foste imperii se consideră lideri, deși nu este chiar așa. De ce se întâmplă asta?
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
