Zilele astea ne-am uitat la Hollywood, un serial pe care Netflix îl promovează intens pentru că este o producție proprie. Filmul are șapte episoade pe care poți să le vezi în două-trei zile. Și e plin de actori de televiziune și teatru celebri sau foarte buni. Cred că mai toată lumea din film are un premiu Emmy sau un premiu Tony. O să-i vedeți printre alții pe Jim Parsons, Patti LuPone, Holland Taylor sau Dylan McDermott. 

Dar de ce vorbesc eu despre treaba asta, că nu prea am scris aici de așa ceva. Pentru că a doua zi după ce l-am terminat, eu și cu Alina am reînceput să vorbim despre ce am văzut. Și am discutat modul în care fost conceput și, mai ales, finalizat. Am discutat despre idee, despre licența artistică pe care și-au permis-o . Și dacă avea rost să facă așa ceva. Și mi-am dat seama că e genul de film care, deși aparent ușurel, te scoate din ale tale. Și că, deși e complet nerealist, te va pune să gândești. De asta am vrut să scriu câteva rânduri. 

Hollywood este o istorie alternativă a lumii filmului de la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50. De ce alternativă? Pentru că e clar inspirat de Once Upon a Time in Hollywood, care a rescris istoria lui Polanski și a lui Sharon Tate. Și atunci filmul o ia pe cărarea asta foarte curajoasă. El prezintă începuturile a câtorva catorva actori celebri combinând realitatea cu fantezia și astea duc la o viziune utopică, încât la un moment dat te deranjează. Filmul începe ușurel cu câteva lucruri credibile. Oameni care fac orice ca să ajungă cineva la Hollywood, fie că sunt bărbați, fie că sunt femei. Trebuie să facă compromisuri de orice natură ca să ajungă acolo în vârf.

Asta înseamnă să se culce cu bărbați și femei deopotrivă, tranzacționând frumusețea lor, trebuie să facă față șantajului, să-și ascundă orientarea sexuală, să accepte roluri mizere pentru că sunt negri sau asiatici. A fi negru, asiatic sau homosexual în acea perioadă la Hollywood era de fapt un certificat care te împiedica să ajungi vedetă de adevăratelea. În ciuda capacității tale profesionale. Or mai toți eroii noștri se izbesc de asta. Iar în birourile producătorilor toate deciziile țin cont de bani, culoarea pielii și orientare sexuală. Și de presiunile pe care o societate segregată le face asupra lor. De exemplu, cinematografele din sudul Americii nu difuzează filme în care negrii au roluri principale. 

Până aici totul bine. Și ar fi ieșit un serial dramatic din acelea bune și foarte bune, dacă s-ar fi concentrat asupra dramelor pe care le trăiesc aspiranții la rolul de vedetă. Doar că autorii decid să facă cea mai curajoasă încercare cu putință. Să rescrie istoria, să o refacă în termenii gândirii liberale de azi, a acceptării unor drepturi și libertăți civile de către magnații de la Hollywood ca și cum ar fi anii 2000, nu 1940. 

De asta filmul din film rămâne cu un scenarist negru, are o actriță principală de culoare, e condus de o femei producător și se îndreaptă cu urale și huiduieli spre Oscaruri. Cele mai interesante sunt devierile personajelor, unde realitatea capătă un nou curs. Lucrul cel mai interesant i se întâmplă lui Rock Hudson, celebrul actor care și-a ascuns homosexualitatea până pe patul de moarte. Deși zvonuri au circulat în timpul vieții sale și de vreo două ori ziarele au avut tentative de a publica adevărul, agenții lui Hudson l-au protejat cu bani sau cu vânzarea altor povești. În seria Hollywood, Hudson devine un erou admițând în public că este gay.

Agentul său, Henry Wilson, unul dintre cele mai vicioase personaje ale anilor respectivi, deținătorul a zeci de secrete murdare, acolit mafiot, suferă și el o transformare în bine după etalarea tuturor viciilor sale. La fel o să vedem un prim scenarist de culoare care are succes uriaș, deși asta s-a întâmplat de abia în 2018. Două deformări și pentru Anna May Wong și Hattie McDaniel, primele vedete non-albe. Wong era chinezoaică, iar Hattie, interpreta lui Mammy din Pe aripile vântului, prima negresă câștigătoare a unui Oscar pentru rol secundar. Deși actrițe cu un talent uriaș, ambele au fost acceptate pe jumătate de lumea lor. Serialul de vi-l prezint le dă acceptarea totală. 

Finalul este atât de fericit și cumva siropos încât te scoate din ale tale. Dar e căutat așa și sunt lăsat atât de multe goluri în acest succes încât nu uiți că e o poveste. Și te forțează să te gândești. Întâi la modul în care societatea s-a transformat în 70 de ani. Și apoi la unde am fi fost dacă lumea ar fi fost mai tolerantă încă de acum două generații.  Filmul devine atât de bizar și îndepărtat de realitate că la un moment dat o să vociferezi și o să-ți arăți nemulțumirea. Pur și simplu coboară în utopie fără niciun fel de frâne. Or mintea noastră nu e obișnuită cu așa ceva. Drama și nemulțumirea sunt cele care ne-au împis în acceptarea unor idei liberale de-a lungul anilor. Or, aici construcția e tocmai pe dos. Dar cu atât mai eficientă.

În fine, pentru cine l-a văzut, vă mai las aici o mică dezbatere pe care am avut-o cu Alina. Actorii sunt buni și foarte buni în ce fac. Mi-a plăcut mult Samara Weaving și apoi Jim Parsons, căruia rolul de viciat, decadent și ticălos i se potrivește mănușă. Mie mi s-a părut credibil. Alina mi-a spus că în fiecare frază îl vede pe Sheldon. Eu nu am simțit-o decât pe alocuri. Dacă-l vedeți, să-mi spuneți ce gând v-ați făcut.