Subiectul de astăzi este important și delicat pentru că vorbește despre probabil cel mai credibil om din România, dar și despre un lucru pe care țara noastră nu l-a rezolvat de 30 de ani. Așadar, ziare.com a publicat documentele care îl acuză pe Mugur Isărescu c-a fost colaborator al Securității. De ce este important?
Tot timpul am fost cumva fericit că nu am apucat să fiu matur pe vremea comuniștilor. Că nu știu cum aș fi reacționat la diversele teste ale societății de atunci. Și habar n-aveam ce să fac dacă mă trezeam singur, din cine știe ce motive, în fața Securității. Am toată admirația pentru oamenii care au reușit să se opună practicilor mârșave ale ofițerilor de Securitate. De la prieteni și cunoștințe mai în vârstă am aflat că puteai să te opui și nu era musai să colaborezi. Mi-au povestit asta Vlad Petreanu, Stelian Tănase, Florin Iaru și alți oameni în care am încredere.
Chiar stăteam să mă gândesc zilele trecute că, la noi, povestea cu colaboratorii securității a avut doar două victime reale: Carol Sebastian și Mona Muscă, ambii plecând din spațiul public. Și-am spus că, după atâția ani de mârșăvii politice de la plecarea lor, nu mi se mai par așa vinovați. Cred că pentru orice faptă există o pedeapsă și o reintegrare. Nu e cazul aici.
Habar n-am de ce tatăl lui Vlad Voiculescu a dat declarații la Securitate. Nu știu de ce a colaborat. Are mai puțină importanță. Nota lui despre o activitate banală a unui coleg ar fi putut să-i distrugă viața acestuia, dacă nu s-a și întâmplat asta. Cred c-ar fi putut să se opună. Nu a făcut-o și va căra povara și tocmai i-a transmis-o fiului. În viață, de la părinți, iei multe lucruri și bune și rele, chiar și unele de care ești nevinovat.
Dar nu vreau să alunec în ideea „sunt toți la fel”, „tot copiii securiștilor au ajuns la putere”, „nu putem vorbi de oameni noi”, „pe alții de la alte partide praf îi făceați.” În viață există nuanțe. Și trebuie să ții cont de ele, mai ales când e vorba de relația părinți copii.
Da, aș judeca un părinte și un copil care folosesc resursele statului, rețeaua de partid sau cea a Securității pentru a aranja viitorul copilului. Când ai o funcție sau ești fost colaborator sau ofițer și ai făcut din asta o pârghie pentru odraslă, e o problemă.
Dacă un copil de securist sau colaborator are o pârghie pentru a ajunge la putere, e un lucru de urmărit, mai ales dacă primește o sinecură. Modul de accedere în funcția publică poate fi chestionat. Mai ales dacă numitul nu are calitatea profesională pentru a ajunge acolo. Cred că și pe blogul ăsta e o listă de odrasle împinse în față cu semne de întrebare.
„Nu putem vorbi de oameni noi”. Pata asta o să-l urmărească pe Voiculescu toată viața. Singurul mod de rezolvare era să nu se fi născut sau să renunțe voluntar la orice funcție publică. Pe care deocamdată nu o are și, probabil, nu o va avea. Asta ar însemna o lustrație și pentru a doua generație, ceea ce ar încălca multe principii.
În fine, mai e și argumentul „sunt toți la fel”. Or aici stăm tocmai pe dos. Pentru că Vlad Voiculescu a făcut în România niște lucruri pe care puțini le-au făcut. Le-a dat o mână celor abandonați de către toți securiștii și cei din aparatul de partid. Iar asta este o diferență fundamentală. Pentru mine, realizarea sa Magic Camp, pe care am văzut-o cu ochii mei, este excepțională.
Dacă mâine cineva va demonstra că tatăl lui Vlad Voiculescu s-a folosit de banii și influența căpătată ca informator la Securității ca să-i asigure acestui ascensiunea publică și politică, îmi asum că m-am înșelat. Și voi admite că politicianul are o problemă mare. Sau dacă cineva va arăta că Securitatea și urmașii săi i-au ghidat acestuia pașii tocmai pentru că are o istorie în familie, atunci iarăși avem o problemă și că ea trebuie judecată la fiecare alegere.
Deocamdată știu că familia Voiculescu a pus la dispoziția Magic Camp o parte din casă și terenul pentru activități.
În rest, ca să fie clar, îmi place Vlad Voiculescu pentru ce-a construit în spațiul public din România și pentru c-a ajutat mii de oameni. În politică nu are niciun cec în alb, însă. Cred că are o carieră în care trebuie încă să demonstreze. Și că nu putea să vină la PMB înaintea lui Nicușor Dan. Îmi plac politicienii care construiesc ani de zile la un proiect. De asta cred că Nicușor avea întâietate. Am scris lucrurile de mai sus pentru că nu vreau să judecăm otova.
Când trupul lui Gheorghe Ursu a ajuns acasă fiul său a observat mai multe urme. „Avea urme vizibile de lovituri pe față, gât, umeri. Avea spatele brăzdat, pe toata lungimea, de urme de schingiuire. Avea la mâini urme adânci de cătușe, prin care se vedeau oasele încheieturilor”. Toate datele arătau că Gheorghe Ursu fusese bătut și schingiuit în acele zile. Acele 60 de zile.
Gheorghe Ursu fusese ridicat de Securitate și, vreme de două luni, nimeni nu a mai știut nimic de el. A fost ridicat și adus mort. De a doua zi de când a fost adus mort, în fața casei în care trăiau soția și copiii lui s-a plasat o Dacie neagră care a stat acolo un an de zile. Ca să le aducă aminte cine s-a ocupat de treaba asta.
Era 1985 și România trăia cel mai cumplit deceniu al său. Fără mâncare, apă, curent, cu cozi imense și frig cumplit, comuniștii îngenuncheaseră pe toată lumea. Aici nu se ieșea în stradă de frică. Iar dizidența a căpătat doar formele care legau oamenii în subterane. Scrisori la Europa Liberă, discuții ascunse, jurnale, literatură de sertar, ascultarea radioului pe ascuns.
Când a fost ridicat de Securitate, Gheorghe Ursu era tot ce putea fi un cetățean obișnuit care nu se supunea orânduirii, vorbind și scriind liber. Marea lui vinovăție în fața Securității îți arată cât de odios era regimul. Gheorghe Ursu a fost ridicat pentru că scrisese Europei Libere în legătură cu proiectele arhitectonice demente ale cuplului Ceaușescu. De asemenea, se exprima liber, în public, despre comuniști. Și avea un jurnal din tinerețe în care nota toate odioșeniile pe care le vedea în regimul comunist.
Astea erau lucrurile de care se temea aparatul comunist. Un om liber, nesupus. A fost bătut ca să renunțe la asumarea scrisorilor către Europa Liberă. Șefii din penitenciar și deținutul care l-a bătut au fost condamnați. Autorii morali, cei care au început ancheta, doi ofițeri de Securitate, nu.
Mai mult de atât, în primă instanță, judecătoarea a desființat noțiunea de dizident, așa cum o știm în România: „opoziția victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim.” Privilegierea se referă la cele două vizite făcute de Ursu în străinătate. De asemenea, judecatoarea dă o notă bună Securității. „În perioada respectivă erau foarte mulți români care își exprimau dezacordul față de politica de partid și de stat de la acea vreme sau păreri insultatoare, calomnioase la adresa conducerii de stat si partid, însă nu a fost supuși unui astfel de regim, care să conducă la eliminarea fizică a persoanei respective, fiind utilizate alte metode pentru temperarea acestora”. În baza acestor idei, ofițerii de securitate sunt absolviți de orice vinovăție, probabil chiar trebuind lăudați pentru dialogul lor cu Gheorghe Ursu.
Poate, pentru această judecătoare, ar fi relevant momentul în care familia a aflat de moartea lui Gheorghe Ursu ca să înțeleagă mai bine lumea în care trăia. Andrei Ursu a povestit în Adevărul.
„Pe 19 noiembrie seara, la două zile după ce fusese ucis, a sunat un milițian la uşă, cerându-mi să sun la Circa de Miliţie din cartier. O voce mi-a comunicat prin telefon că tatăl meu a decedat. Am avut un şoc. Mi s-a părut că-mi pierd minţile. Am ridicat bicicleta din hol s-o arunc după miliţianul de la uşă, care a fugit. Revenind la receptor, persoana de la circă m-a admonestat şi mi-a spus să mă duc să „ridic efectele“ de la Spitalul Penitenciarului Jilava. Acolo mi s-au dat, de către sanitari, câteva haine pline de sânge închegat, negru, o cămaşă sfâşiată pe spinare, la propriu. Până şi pantalonii erau plini de sânge. Pe 21 noiembrie am fost la morgă, unde l-am văzut pe tata: avea urme vizibile de lovituri pe faţă, pe părţile laterale ale abdomenului, iar spinarea era brăzdată cu dungi adânci în carne, cu sânge închegat.”
O crimă cu sânge rece căreia justiția română refuză să-i vadă adevărata față, cea politică.
Nu credeam să văd la 30 de ani de la revoluție o mai mare răstălmăcire a vremurilor pe care le-am trăit. Regimul comunist a fost declarat criminal printr-un document public pe care această judecătoare ar fi trebuit să-l știe. Raportul de condamnare al comunismului, prezentat în Parlament, dă sute, mii de exemple în care oamenii au fost nenorociți de această mișcare criminală. Singurul mod în care putem repara aceasta este măcar să păstrăm amintirea acestor oameni care au avut curajul de a face gesturi mărunte. O singură scrisoare trimisă la Europa Liberă te poate costa viața. De ce să găsești o justificare unor practici criminale? Și chiar de-ar fi rămas în viață, Gheorghe Ursu ar fi trebuit să fie un erou. Pur și simplu el a fost târât la Securitate pentru că gândea. Cele mai intime gânduri ale sale, cele din jurnal, au fost violate și pentru asta a fost condamnat. Acest om a fost omorât pentru că gândea liber!
Iar tu, judecător fiind, spui că moartea-i meritată pentru c-ar fi trebuit să facă mai mult? Pentru că n-a făcut deajuns? Și nu poți să stabilești o legătură între decizia arestării, a anchetei și persoanele din Securitate care au luat-o? O mizerie și o rușine, nu pentru sistemul judiciar, ci pentru noi ca nație.
E important? În orice secundă și în orice minut. Pentru că uitarea produce monștri. Aici nu există nuanțe. Gheorghe Ursu era un om obișnuit, ridicat de pe stradă, pentru că-și scria gândurile pe hârtie. Or uciderea tocmai pentru aceste gânduri libere este cea mai odioasă crimă a unui regim politic. Când îi absolvi pe autorii morali, inviți la repetare.
Dacă te uiți în ultimii ani ai societății românești, o să vezi că sunt două victime ale CNSAS. Prima este Mona Muscă, un politician cu o uriașă cotă de popularitate la data respectivă. Doamna Muscă s-a retras de tot din viața publică și am mai văzut-o într-un singur interviu în ultimii ani. Îi simt lipsa pentru gradul său de civilizație înaltă, dar îi înțeleg gestul.
A doua victimă pe care o știu este Carol Sebastian, talentatul ziarist care a lucrat la BBC. Bune interviurile și textele sale de mai târziu din EVZ. Și el s-a retras din spațiul public. Mai știți voi pe cineva? Mai există cineva care să fi ales cu totul să plece din spațiul public pentru c-a colaborat cu Securitatea?
Poți primi toate noutățile direct pe email!
