Vladimir nu scrie. Pictează. Literele curg încet-încet. Întâi un rotund, apoi o codiță, un stâlpișor se urcă spre rândul de sus și apoi coboară greu-greu în jos. Se leagă de o altă gărgăriță și parcă ar fi și o umbreluță. Mda, cam cât am scris eu asta, a scris și el trei litere.

Stă chinuit pe scaun, cu capul sprijinit în mâna stângă. Ca un om lovit de soartă. Stiloul ăla pare uriaș în mâna lui. Pete de cerneală se întind peste tot. Iar caietele sunt precum o hartă din Hobbitul. Scrisul e o caznă. Mai ales când ai și câte șapte-opt pagini de teme în fiecare zi. Și asta încă e puțin. În clasa întâi au fost împinși într-un soi de concurs de caligrafie. Zeci de pagini s-au scris în viața lui. Și toate cu încetinitorul. Spre disperarea tuturor celor care stau lângă el. Întâi simți că te furnici, apoi că tremuri, în fine ți se urcă sângele la cap. Nu există ceva mai lent. Mai mult