Tatăl celui mai bun prieten al meu a fost învățător de țară. Toată viața. Mânat de pasiune. A predat în sate din apropierea Vasluiului și, deși odată cu anii a avut ocazia, a refuzat să vină la o școală din oraș. Născut și crescut la țară a înțeles că nu are o corvoadă în față, ci mai curând o menire. Nu l-au speriat noroaiele, mersul pe jos sau sărăcia. Și a predat unor copii săraci până la pensie.

El a fost primul om care mi-a spus că programul „Cornul și laptele” era o binefacere. L-am privit cu ochii mari atunci. Mi-a descris o lume pe care nu o vezi din goana mașinii.

„Știi că au venit copiii înapoi la școală de când s-au băgat cornul și laptele? Cu asta-i atrag”.

Pentru mulți dintre ei cornul acela era magic. Și uneori principala masă din zi. Unii ar fi făcut orice, iar alții se întrebau dacă nu pot primi mai mult ca să ducă și fraților de acasă.

Știu că pentru noi pare greu de înțeles. Mai ales că în clasele de la oraș, cum a fost și cea a lui fiu-meu, uneori, cornurile deveneau proiectile cu care copiii se băteau. La 300 de kilometri, cornurile alea aruncate pe jos ar fi făcut diferența între a merge la școală și a sta acasă. Două Românii, două chipuri.

Când vezi cifrele, România are două chipuri

Poate pare straniu sau exagerat ce vă povestesc eu aici, dar am câteva date care o să vă lumineze. De la întâmplările pe care vi le povestesc au trecut mai bine de zece ani. Datele îmi spun însă că în multe părți din România treburile stau la fel.  

Recent, organizația neguvernamentală Ambasada Sustenabilității, alături de Lidl, a lansat studiul România cu un singur chip. Acesta este o sinteză a mai multor date statistice care arată uriașul decalaj dintre România urbană și cea rurală. Mai pe șleau, faptul că de ani buni mergem cu două viteze. Și că, cel mai adesea, cei lăsați în urmă sunt copiii. Copiii de la țară sunt primele victime ale dezvoltării inegale și inechității din România.

Fie că vorbim de economie, educație, sănătate, tehnologie, locuri de muncă sau orice alt domeniu, toate datele oficiale din România arată că se trăiește prost și foarte prost. Iată o listă.

• Există 1 medic pentru fiecare 191 de persoane din mediul urban și 1 medic pentru fiecare 1.581 de persoane din mediul rural.
• Există 14.426 de medici stomatologi în mediul urban (1 medic pentru fiecare 728 de locuitori) și 2.031 de medici stomatologi în mediul rural (1 medic pentru fiecare 4.445 de locuitori).
• Din totalul copiilor născuți de mame minore, 32,26% s-au născut în mediul urban, iar 63,74% s-au născut în mediul rural.
• 2,51% din totalul copiilor născuți în mediul urban și 6,40% din totalul copiilor născuți în mediul rural au mame minore.
• 2,15% din populația rurală și 0,70% din populația urbană este analfabetă.
• 35,26% din elevii din mediul rural nu au promovat examenul de evaluare națională, conform informatiilor statistice din perioada in care s-a desfasurat studiul România cu un singur chip (septembrie 2019 – ianuarie 2020).

Cifrele confirmă o realitate pe care  învățătorul de țară, de care vă zic, o vedea deseori la clasă: nu-i ajungeau la ore toți copiii. În unii ani lucra cu toate clasele deodată. De la clasa I-a la a IV-a, erau cu toții înghesuiți într-o sală în care iarna făceau focul cu lemne.

„Unde-i frate-tău”, întreba. „Azi e rândul lui să meargă cu vacile”

, se auzea o voce mai mare sau mică, după caz. Prin rotație, mai trebuie să faci ceva pe lângă casă. De asta nu trebuie să vă mire cifrele de mai jos.

Uitați-vă cum se micșorează cifrele venite dinspre școala primară către facultate. Știți de fapt ce reprezintă cei patru la sută care ajung la facultate? Copiii intelectualilor satului și ai unor oameni de afaceri locali, care sunt singurii care primesc o șansă. Pe restul trebuie să-i căutăm în rândurile celor care pleacă din România.

Să nu înțelegeți analiza mea în mod greșit. Este evident că nu toată lumea va face facultate, dar șansele dintre oraș și școală trebuie să se egalizeze. Acum, un copil de țară pleacă în cursa asta având un handicap de două ture de stadion.

De ce spun asta? Fiți atenți un pic la datele de mai jos! De fapt un sfert dintre copiii de la țară nici nu merg la școală. Un sfert nu merg la școală!

Iar dintre aceștia, dacă nu ați reținut, mulți nici nu mai iau Evaluarea Națională.

Asta se întâmplă și la oraș și este firesc să fie așa. Școala înseamnă și resurse, dar și dedicare. Doar că trebuie să ne înțelegem asupra unui lucru. Aici vorbim de examene medii pe care majoritatea ar trebui să le treacă. Ce observăm, însă? Că, la noi, locul unde te-ai născut îți influențează automat șansele la succes. Am rămas în același algoritm de acum o sută de ani când copiii născuți la țară erau pregătiți să facă muncă fizică. Că asta era agricultura. Doar că acum îți trebuie școală și ca să conduci un tractor.

Și cum să te duci la școală, dacă nici măcar ea nu face diferența în materie de civilizație? Nici acasă, nici la școală copiii aceștia nu au apă la baie. Sau ambele băi sunt afară. Păi, dacă și școala, adică o cale către succes, te trimite afară la latrină, tu de ce ai merge pe calea ei?

Prieteni, aș putea să înșir aici toate statisticile din studiul lansat de Ambasada Sustenabilității. Datele sunt strânse între 2019 și 2020. Și nu uitați că România este acum la un maxim al dezvoltării sale.

Dacă apăsați aici, o să găsiți întreg studiul.

Pentru copii, e nevoie de România cu un singur chip

Problema este în altă parte. România are două chipuri, iar unul dintre obiectivele noastre importante este ca ea să devină România cu un singur chip. Aceste decalaje trebuie să înceapă să se micșoreze. Adică să avem și la țară stradă și școală. Despre spital nu îndrăznesc să cred. Dar ar trebui ca toți copiii care se nasc la țară să poată merge pe asfalt, într-o școală care arată ca a fiului meu, și să aibă drag de ce se întâmplă acolo. Și, da, și unii și alții ar trebui să aibă la prânz o masă gratuită nu să se bată pe sau cu un corn cu lapte.

Datele pe care vi le-am arătat eu nu sunt întâmplătoare. Ele au un sens. Sunt decalajele cele mai mari între oraș și țară, la noi. Pe hârtie, România are un angajament față de Națiunile Unite să reducă aceste decalaje până în 2030, prin adoptarea Agendei pentru Dezvoltare Durabilă.

Se poate întâmpla? Măcar avem un instrument la îndemână ca statul să știe unde să aloce resursele. Și ce putem face noi este să adăugăm un tip de presiune publică. 

Mai putem face ceva. Și aici am exemplul Lidl care a sprijinit realizarea acestui studiu, logistic și financiar.

Ce poți face în mod concret, alături de Lidl

Când o să intrați la Lidl, o să găsiți la fiecare casă câte o cutie pentru donații. Banii ajung la World Vision Romania, unul dintre ONG-urile care au o soluție eficientă ca să reducă din sărăcie. Nu, nu dau banii direct la copii. Dar vor face altceva.

Banii noștri și banii celor de la Lidl vor fi folosiți la reamenjarea școlilor din satele sărace de la țară. Adică, pentru fiecare leu pe care-l donăm noi, Lidl mai pune unul. Dublează fondurile obținute din donații. Asta înseamnă că pas cu pas, școlile ar putea să arate precum cele de la oraș.

Pentru noi nu contează foarte mult 5 lei sau 10 lei. Dar puși la un loc, ei ar putea face diferența. Și nu ar lăsa o nouă generație să fie doar una bună de muncă cu brațele.

Și poate va ajunge să se împlinească visul unui profesor de țară: să-i intre pe ușă copii pe care părinții să-i vrea la facultate.