școală | Striblea.ro

Am crescut o generație de răsfățați?

17 martie 2024 Cătălin Striblea 4 comentarii

La jumătatea săptămânii trecute, am avut o dezbatere la România în Direct despre modul în care elevii de liceu pricep și sunt interesați de ce li se predă la școală. Am plecat în dezbatere de la cererea Asociației Elevilor din Constanța de a nu mai exista Bacalaureat. În fapt, o formulare sub care ascundeau nevoia de reformă.

Am spus atunci că se înșală, că este nevoie de examen de Bacalaureat și că acesta nu va înceta să existe. Este nevoie de un tip de examen de maturitate. Am întrebat atunci dacă nu cumva am crescut o generație răsfățată, care dă înapoi atunci când este vorba de greu. Vă las dezbaterea ceva mai jos.

Pot să vă spun că a fost una dintre cele mai urmărite emisiuni din acest an. Și că am primit o sumedenie de mesaje. Cel de mai jos este de la domnul Stelian Cristea, inginer în Canada. El răspunde la dezbatere, îmi explică de ce nu este musai să ai Bacalaureat, ce face bine Canada și ce face rău România.

Vă las textul pentru că experiența sa canadiană mi s-a părut interesantă. Și vă invit pe doritori să scrieți experiențele din țările în care trăiți. Eu o să le public aici. Le puteți lăsa în comentarii sau în formularul de contact de la blog. Cred că va fi interesant.

Răspunsul lui Stelian

Încep cu a vă spune că nu-s de acord că acest examen TREBUIE sa existe. De ce? Pentru că de aproape 20 de ani trăiesc undeva unde așa ceva nu exista. Exista altceva și voi explica mai jos. Adică se poate și fără. Problema este CE PUI IN LOC? Am să încerc să răspund la această întrebare în final.

Dintr-o carte apărută in România prin anii 80, celebră atunci, dar si acum, am rămas cu o chestie extraordinară. Cartea se numește al treilea val. Am citit-o prin adolescență. Undeva, prin carte se vorbește despre școala din al doilea val. (Valul 1 civilizația agricolă, valul 2 civilizația industrială, valul 3, civilizația informațională). O recomand cu căldură.

Despre școala din valul al doilea (care școala e încă și în ziua de azi) spunea autorul că dincolo de programa școlară de zi cu zi, scoala are o programa ascunsă cu mult mai importantă decât programa obișnuită. Aceasta programa ascunsă are 3 „materii”.

A) respectarea unui program. (zilnic de la ora la ora, cu următorul orar…)

B) Munca repetitivă (teme, exercitii, teze, examene, invatat, repetat…) și

C) (cea mai importantă) respectarea unei ierarhii. (respectul față de profesori, învățători, directori…)(Mai știți cele 3 reguli cu șeful? 1. Șeful are dreptate. 2. Șeful are întotdeauna dreptate. 3. Dacă se întâmpla că șeful nu are dreptate atunci se aplica regulile nr.1 și 2. Legat de asta am avut de tras în anumite momente la școală când contraziceam profesorul, e drept, poate nu tocmai politicos. El avea pâinea și cuțitul.)

Aceste 3 programe sunt baza vieții de adult ulterioare.

Cum este în Canada

Sistemul canadian unde trăiesc de 20 de ani are următoarele trepte de școlarizare: gradinita, curs primar (6 ani), curs secundar (5 ani), colegiu (2 sau 3 ani), facultate (4 ani in general), masterat si doctorat. Ultimele două sunt aplicabile pentru cei ce vor să rămână în cercetare sau în universități. Sa fii inginer cu master sau doctorat si sa le treci în CV, cale sigură sa nu fii ales pe motiv de supercalificare și că vei cere mai mulți bani.

Să revenim. Fiindcă am ajuns cu copilul meu mare aici, nu știu despre ciclul primar și gradinita prea multe. Știu însă că aici materia A din programa ascunsă se aplică de la clasa pregătitoare cu orar aproape de adult, de la 9 la 15. Am o vecină care a început școala. În clasa I venea la 15:30-16:00 acasă cu autobuzul și o vedeam mergând împleticindu-se de unde o lăsa până acasă. Atât de obosită era. N-au teme decât foarte puține, dar au destule activitati extrașcolare (muzică, dans, circ, balet, sport)

La ciclul secundar de 5 ani nu-s împărțiți pe clase (A,B, C…, ci toți sunt colegi de an.

Cursurile sunt predate pe mai multe niveluri de dificultate, dar și același curs e dat de mai mulți profesori. Așa că fiica mea a fost colegă cu cei mai mulți colegi, pe rând, la mai multe materii. Nu erau ședințe cu părinții, ci reuniuni 1 la 1 cu „dirigintele” clasei, dar și cu profesorii unde erau probleme. (Noi am avut una cu cel de matematica avansată, fiindcă deși în România nu avusese decât note de 6-7-8, aici, el a insistat sa treacă la avansați fiindcă știa mult mai multe).

Primeam acasă o data sau de 2 ori pe semestru un buletin cu notele dar aici notele sunt pina la 100 și trebuie minim 55% să treci. În plus mai erau judecate în funcție de media clasei. Complicat, nu l-am înțeles în cei doi ani de secundar cât a mai stat fata mea. În anii pari de primar și secundar sunt niște examene venite de la minister. Ele ajută la orientarea elevului, dar mai mult sunt pentru a avea un clasament al școlilor. În baza notelor de la examenul din anul 4 secundar, plus buletinul din semestrul I anul 5 faci cereri/aplicații la colegiile unde tu vrei să fii. Faci multe cereri (8-10-12). Cu cât mai multe cu atât mai bine… Le faci cam prin ianuarie-februarie anul 5. Și cam prin martie primești răspuns. Poți primi mai multe răspunsuri pozitive, dar și negative. Noi am fost printre fericiti, fata fiind admisă la limbi la un colegiu extrem de bun in Montreal de la prima strigare. A confirmat imediat, iar la celelalte răspunsuri pozitive a infirmat politicos.

Ce înseamnă facultatea la canadieni

La colegiu, orarul ți-l faci singur, pe principiul primul venit, primul servit. Și aici ești cam ca la universitate, cu credite și minim 9 sau 12 ca să fii considerat la timp plin.

Nu e cu lucrare de diplomă, nu e cu disertație, ci numai examene la materiile respective.

Idem la facultate. Și la colegiu și la facultate poți lua sesiune suplimentară de vară, ca să grăbești absolvirea. (A, și rămân în urmă pe capete. În general din 100 intrați in anul I termina jumătate.)

N-am auzit de disertație nici pe la master, desi ce stiu eu e putin. Câțiva cunoscuți cu master făcut, dar un master orientat sa intri la final în ordinul inginerilor.

Toată școala (secundar colegiu si facultate sunt orientate sa te trimită în câmpul muncii.) Au și învățământ profesional ce-l poti incepe după anul 4 de secundar, dar și după anul 5. (instalator, electrician, meserii din construcții, frigotehnist, infirmier… sunt cu școală profesională- 1800 de ore, 900 teorie, 900 practica, dar d-aia adevarata, unde faci ceva nu te uiți și iei notițe). Meseriile tehnice în majoritate necesita 8000 de ore de ucenicie bine urmărite după care dai examen de companion cum se zice aici si deci ești pe picioarele tale fără supervizare. Iar aici nu mulți merg la colegiu si facultate, ci poti trăi foarte bine (material) ca meserias. Numai ca apăsa pe butonul de la sonerie un electrician, instalator, frigotehnist… te costa cam 100$. Dar oamenii știu meserie.

Există meditații?

Este politică severă anticopiat, antifurt, anti plagiat. Există la examene eseu, dar el nu e ceva ce ai învățat pe de rost, ci despre ce și cum gândești. Dar pentru asta ai numeroase eseuri de făcut în Școala cu limită de număr de cuvinte.

Studenții cei buni sunt folosiți și plătiți în școală pentru a-i sprijini pe colegii mai slabi sau din anii mici. Fiica mea a câștigat bani din tutorat limba spaniolă si engleză și franceză în ultimul an de colegiu. Nu mult, dar își verifica cunoștințele și abilitățile de a preda. Tutoratul era 1 la 1 mereu. Și trebuia sa faca raport privind progresul celui tutorat. Care era comparat cu rezultatele lui la teste.

Cât de grele sunt materiile

O remarcă numai legată de matematică. (Și punctul meu forte, dar de fapt trăită aici). Am văzut pe cineva cum îi explica unui tânăr în autobuz relațiile lui Viete. (ele sunt relațiile dintre cele doua soluții reale ale unei ecuații de gradul 2. Tânărul era la colegiu. Eu am făcut ecuația de gradul 2 în clasa a IX-a, iar relațiile lui Viete un an mai târziu. Iar un coleg de facultate ce a lucrat în România în domeniul import/export, ajuns aici face același lucru, dar a făcut ceva școală. Un semestru au studiat ecuația și graficul funcției de gradul I. Mai departe n-au trecut, că nu le trebuie.

Am fost inginer în termocentrală 15 ani. Și am făcut și ceva calcule. În afară de cele 4 de bază, un logaritm, o ridicare la putere și un radical n-am folosit. Deci la ce bun matrici, integrale si derivate? Mai știu încă 2-3 formule trigonometrice, 3-4 formule de calcul prescurtat, dar atât. Mai utilă e logica poate probabilitățile și estimarea.

Și o remarcă legată de concursuri. N-am auzit aici de olimpiade școlare pe materii, nici de participări la cele internaționale, dar nici de meditații în particular. Și se poate.

Iar aici nu profesorii intră la oră, ci copiii (de la secundar, cred) merg la ora profesorului.

Ce se poate face? Relativ repede și fără a fi nevoie de legi

1. Responsabilizarea elevului, prin NU PROFESORUL VINE LA ORE, CI ELEVUL MERGE LA ORA PROFESORULUI. Extrem de simplu, dar cu efort al profesorilor. Ei merg din vreme în sala de clasă și închid ușa după 1-2 minute după ce se suna de intrare. Când e ușa închisă nimeni nu are voie sa mai intre.

2. Inexistența catalogului în sala de clasă. În sala de clasa circulă o foaie de hârtie pentru prezența (tabel cu data, nume si prenume, semnatura.) Profesorul o dă la început, circulă din bancă în bancă, o ia și trece absențele în cancelarie.

3. Lucrări de control anunțate din vreme, inclusiv materia din care se dă. Se împart în clasă fără a se striga notele in gura mare. Elevul are obligația de a veni cu ea semnată de părinți. Scoala are obligația de a trimite notele părinților de 1-2 ori pe semestru. Fără ascultare. Poate o tema de casă/proiect de grup cu sustinere orală. (se poate și cu site, cu username de elev și parola pentru părinte.)

4. Anunțarea de la început a felului cum se promovează. (25% lucrări dacă sunt 3 sau 40% dacă sunt 2, 20% nota de la proiect colectiv și diferenta prezenta la ore) sau ceva de genul.

5. Fără ședințe cu părinții cu toată clasa, ci minim 1 sau mai multe unde e cazul (să vii mâine cu tac-tu tuns!!) 1-la 1 plus elevul.

6. Stabilit ce trebuie să știe minimum un elev pentru a fi promovat, de la clasa I la liceu. Pe materii sau grup de materii.

Prin legi și alte reorganizări: ușurarea programei. Plus programe specifice pe profile.

Prin 1990-1991 in revista Tribuna Școlii (revista pentru cadrele didactice -tata a fost învățător si o știu) am citit un articol in 2 numere consecutive care descria Bacalaureatul în Franța. Cu un an special dedicat, cu consultarea părinților și îndrumare, cu apreciere si consultare elev, etc… Plus ca un bacalaureat în științe puteai să mergi la un anumit gen de facultate, după cum un bacalaureat în chimie și fizică nu te lăsa să mergi la facultatea de matematică.

Generatia copilului meu e net diferită de a mea. Sunt responsabili, dar un eșec nu e tragedie pentru ei. Își dau demisia nu ca dau de greu, ci fiindcă nu acceptă cele 3 legi ale șefului. Cer de la învățământ chestii practice, legat de viata sau unde e necesara acea formula. Sunt gata să recunoască că au greșit, dar, mai ales, să învețe din greșeli. Apropos, aici au drept de munca de la 14 ani (un cuțit cu 2 tăișuri, dar mânuit atent, dă rezultate bune.) Mai toți încep să muncească în magazine (pun marfa pe rafturi) sau casieri. Cu orar flexibil.

Ce pui în loc?

Eu știu ce a pus România în loc și a făcut-o prost sau ce n-a pus, deși la alții este și merge.

1.În locul examenelor de admitere la liceu a pus examenul de capacitate și repartiția după medii. Au cam dispărut copiii de 5-6 și au apărut extrem de mulți de la 9 în sus. Fără a fi și adevărat. În loc sa lasi liceele să-și aleagă copiii pe baza de dosar, interviu, eseu, examen, faci repartitie electronică fără ca părinților să li se explice ce și cum. Culmea e ca cineva cunoscut mi-a explicat în amănunt cum e cu repartiția asta și am inteles-o mai bine și cred ca nu e un lucru greu.

2. În locul examenelor de admitere la facultate a pus admiterea pe baza de dosar, ca în vest, dar fără criteriile din vest. Plus examenul de bacalaureat copiat…

3. A generalizat învățământul superior cu sutele de universități private. A generalizat învățământul superior la distanță inexistent aici în Canada. Ca să țină târla de cadre universitare a mărit numărul de locuri la master si doctorat, modificând anumite regulamente cum că nu poți practica o meserie fără master. A permis explozia de cadre universitare fără criteriul valorii. A permis mii și mii de școli doctorale cu teze fără nici o valoare.

4 Există posibilitatea de a fi rectori pe viață, fără sa ai ca obiectiv să sui în mandatul tău măcar 15-20 de locuri în clasamentul Shanghai.

5. Încă în universitate se joacă la impuse, si nu la alegere, ceea ce face viața grea studenților și părinților. Un orar flexibil permite și un job la timp partial. Un an școlar mai scurt (octombrie-mai) permite studentilor sa aibă joburi de vară și să economisească bani.

6. Nu s-a pus un sistem de burse si împrumut pentru studenți, ce ar ușura sarcina părinților.

7. Nu aveți un sistem de economii făcute de părinți de la naștere cu bonus din partea statului, dar și cu scutire de impozit. Nu este un sistem de alocatii pentru copii pe baza venitului din anul trecut și cu limită de la un venit net al familiei de….

De-as fi primar într-un oraș cu 3-4 școli si 1-2 licee, m-aș zbate să ofer burse unor elevi care să meargă la școlile pedagogice pentru a deveni învățători, cu obligația de a reveni în oraș minimum 10 ani. Idem pentru profesori, medici, în așa fel încât să am astfel de cadre suficiente în oraș. Decât ajutoare sociale, mai bine burse să pot avea în viitor cadre, pe măsura nevoilor.

Ce așteptări am eu de la profesori după grevă

20 iunie 2023 Cătălin Striblea 1 comentariu

În câteva zile greva profesorilor va fi uitată și pomenită convenabil de fiecare atunci când are nevoie. De părinți și politicieni când va fi vorba de performanța profesorilor și de profesori în răspuns, mai ales că revendicările lor nu au fost împlinite în totalitate.

Așa că trebuie să cădem de acord asupra unor lucruri, în mod echilibrat. Profesorii au câștigat două lucruri.

O serie de avantaje financiare care sunt un plus, deși mic. Este vorba de o mărire a salariului de bază și de o primă, care împreună le-ar putea duce la un plus de 25 la sută. Poate, de-a lungul timpului, încadrarea debutanților la salariul mediu net ar putea fi cea mai bună investiție.

În al doilea rând, profesorii au câștigat ceva la fel de important. O doză de respect și o conștientizare a societății că meseria lor este fundamentală. Cum se spune, a fost o și o grevă societală. Una care le-a spus oamenilor că, fără această breaslă, România este pe un drum greșit. Și sentimentul meu este că în majoritate au fost susținuți.

Iar acestea trebuie să le marcăm ca plusuri, în limitele societății noastre. Fără o reformă profundă a altor sectoare, un trai mai bun nu va fi posibil.

Dincolo de asta, profesorii sunt la rândul lor datori cu câteva chestiuni față de societate. Unele care pot fi realizate separate de salarizare. Dar care arată calitatea corpului profesional.

Așadar, ce mi-aș dori eu de la profesorii din România

Să-și declare la Fisc meditațiile, acolo unde este cazul. Nu poți să lupți pentru drepturi mai mari, dacă nu-ți respecți obligațiile față de societate. Este o incomptabilitate aici. Efortul trebuie să vină din breaslă, să fie o conștientizare. Iar părinții trebuie să spună presiune aici.

Corpul profesional al profesorilor trebuie să arate onoare și demnitate. Sindicatele nu sunt bune doar la mărirea salariilor. Acestea trebuie să lupte pentru curățenia demersului didactic. Vreau să-i aud protestând față de plagiate, imposturi și politizare masivă. Pot sprijini oameni coerenți unde este cazul și pot protesta față de managementul exclusiv politic. Au arătat că sunt o forță, o pot folosi pentru curățenie.

Să ceară standarde de performanță internă. Sunt primii care trebuie să pună în discuție în organismele interne școlile care nu dau performanță. Mă refer la cele ale căror copii nu reușesc să treacă in corpore Bacalaureatul. Ei trebuie să pună primii în discuție existența acelor școli.

Și poate una de visător. Aș vrea să știe că datoria lor nu este doar față de vârfuri. Acestea se vor descurca negreșit, prin meditații, efortul părinților și posibilitățile pe care ți le dă accesul la clasa mijlocie. Esența lor profesională este să nu lase niciun copil în urmă. De fapt să scoată la final un corp mediu școlar capabil să opereze cu conceptele materiei lor.

Nu cred că toate acestea pot fi realizate deodată și nici pe termen scurt. Dar cred că sunt deziderate obligatorii ca să putem progresa împreună.

Out of the Box #10. Poate un analfabet să conducă mașina? De ce nu?

29 noiembrie 2022 Cătălin Striblea 00:11:15 0 comentarii

Discuția asta va înfierbânta multă lume și este pornită de la un caz real în care Poliția a dovedit că o persoană analfabetă are un carnet de conducere. Dar ce faci cu această populație? O scoți în afara societății. Cătălin Striblea și Lorand Balint au discutat despre asta și au ajuns la concluzii surprinzătoare.

Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.

Cum poți să salvezi o bibliotecă

25 septembrie 2022 Cătălin Striblea 0 comentarii

Cât am fost copil sau adolescent legăturile mele cu bibliotecile au fost foarte clare. La Biblioteca Județeană de la Vaslui, ne-au dus cu clasa și acolo am rămas o perioadă. Era ca și cum intrai în casa cu comori. Și cea mai mare spaimă era să nu aduc cartea la timp. Știu că o dată s-a și petrecut și a trebuit să merg cu maică-mea.

La liceu, la bibliotecă se găseau toate cărțile de care aveam nevoie. Gândiți-vă că în anii 90 la Vaslui, a face rost de o anumită carte, de Marin Sorescu să zicem, nu era cel mai ușor lucru. Și la finalul orei alergai la bibliotecă ca să prinzi tu unul din cele cinci exemplare rufoase. Ce mi se părea o curiozitate atunci era că la clasele de filo exista chiar un curs căruia îi zicea biblioteconomie și că se făceau ore chiar la sediul Bibliotecii Județene.

Iar la facultate, chiar trebuia să treci măcar pe la Drept, ca să nu zic că, pentru eroi era și BCU, dar în mai rare situații. În fine, apogeul vieții la bibliotecă mi l-a adus soacră-mea care a lucra vreme îndelungată la cel mai mare liceu din Huși, ca bibliotecară. Iar acolo, în anii de după revoluție, o fată a venit agitată și a cerut “o Enigma Otiliei”, dar să fie ”așa, la vreo sută de pagini, că nu mai are timp să o citească.”

S-au schimbat vremurile, iar accesul la bibliotecă era din ce în ce mai vag și aproape mai nenecesar. Fie că azi cumpărăm sau mai avem în casă, fie că ascultăm, dar mai ales fie că nu ne mai interesează. Pentru că lumea e diferită. Dar în foarte multe situații nici pentru că nu ai cine să te inspire. Sau poate pentru că nu mai există deloc.

Câte biblioteci am închis până acum

În România ultimilor ani, 30 ca să fim preciși, s-au închis jumătate dintre biblioteci. Au scăzut de la peste 16 mii până la undeva, cam opt mii. De la peste șase milioane de oameni care împrumutau o carte în 1990, astăzi sunt în jur de două milioane. Și așa îmi pare mult, dar cred că e vorba de populație școlară care trebuie să meargă la bibliotecă. Ne împuținăm, dar nici dragostea de carte nu este mai mare. Dar dacă la oraș mai rezistăm, la țară cred că este și mai greu.

Șase școli din zece de la țară nu mai au biblioteci. Există 1877 de biblioteci comunale, dar cred că, în realitate numărul lor este mai mic din cauză că nu au spații funcționale sau pentru că cărțile sunt vechi, în pragul distrugerii. Pereți căzuți, file lipsă, absența bibliotecarilor, o lume care se distruge.

Poate mai puțin într-un loc, despre care o să vă povestesc un pic mai jos.

Mai mult, în România, media zilnică de citit este de 5 minute pe zi, iar rata anlafabetismului funcțional trece de 40 de procente. 390 de mii de tineri nu au mai ajuns la Bacalaureat, iar rata celor doar cu opt clase, deși au între 18 și 24 de ani, a ajuns la 15 procente. Bibliotecile din România par să fi ajuns cele ale unei nații în război. Nu citim, nu avem decât brațe de muncă, nu avem cărți fizice sau spații fizice. Dar avem oameni care mai cred.

Recent am citit povestea unor tineri care au refăcut o bibliotecă, în Siria, într-un oraș crunt lovit de bombe, în Darayya. Tinerii de acolo au adunat cărți din toate ruinele și le-au pus într-un raft care s-a mărit zi de zi. Apoi, ca într-o istorie magică, oamenii au început să se adune în jurul lor. Căci cărțile înseamnă demnitate și speranță.

Or asta primim și noi acum înapoi. Prin oameni care se implică.

La 30 de ani de Dedeman, compania a hotărât că cel mai bun mod de a reda comunității sprijinul este acela de a reface biblioteci. Prin donații de carte. 5 școli MERITO și 25 din întreaga Românie, câte una pentru fiecare an de Dedeman au intrat în program. S-au alăturat inițiativei organizațiile SOS Satele Copiilor România, Asociația Culturală ”Cărțile pe față” și Humanitas. Școlile alese sunt din localitățile cu cele mai mici posibilități. Cum s-ar zice azi, în comunități defavorizate. De fapt, acolo unde viața de azi nu i-a mai lăsat pe oameni să se preocupe și de carte.

Mii de cărți au plecat către aceste biblioteci, puse pe clase și categorii. De la clasa a I-a, până la liceu azi, orice puștan poate alege. Fie că este vorba de extraordinara carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Povestea bufniței sau de fabulele lui Jardin sau, de ce nu, de Micul Prinț, ori de Poveștile lui Shakespeare, de Angela McAllister, ai de unde alege.

Iar mie îmi place foarte tare că programul acesta repară o nedreptate a programei noastre școlare. Scriitorii români de după anii 80 se întorc la copii. Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu au locul lor pe raft. Inclusiv spectaculoșii Alexandru Stermin și Cristian Presură.

E acesta un fel de a reconstrui România. Încet, nevăzut, temeinic. A dărui o carte chiar este rai. Iar dacă avem nevoie de un program care să ne învețe să ne spunem povestea altfel, atunci a reînvăța să citim, ca persoane și ca nație, e absolut necesar.

Și ca să-l vezi mai bine trebuie să mergi acolo, în România pe care am uitat-o.

Salva este o localitate din Năsăud care stă la intersecția drumurilor care duc la Sighet și cel care duce la Cluj. ai sunt vreo patru mii de locuitori și din ce în ce mai puțini copii. Școala din sat e și școală, dar și școală profesională. Iar biblioteca demult nu mai era ce trebuie. Pentru că și copiilor le plac cărțile noi care să arate bine, îmi spune Vasilica Găzdac. Ea e fiică a satului, cum se spune pe la noi. A făcut facultate la Suceava și la Cluj și apoi s-a întors acasă pentru că era nevoie de ea.

E o profesoară umblată și care și-a făcut a doua meseria din a scrie și înțelege proiecte europene. Așa că a văzut Europa și a învățat de la ea.

„Știți cum ar trebui să fie la noi? Ca în Anglia, acolo unde sunt spații de liniștire într-o școală. Unde copiii să poată sta și să simtă cartea. Să simtă cartea, spun? Da ca să-ți placă, cartea trebuie să fie atinsă, mângâiată, să poți să stai pe ea lângă ea.”
Vasilica Găzdac

De asta spațiile de citit de la Salva sunt și cu perne, fotolii scaune. Dacă vrei,poți să stai și pe burtă ca să citești. Și mai are o idee doamna profesoară. Vara, biblioteca trebuie să stea deschisă tot timpul. De la 7 la trei. Și nu e musai să vină bibliotecar că și părinții pot ajuta. Iar cartea e un pic de muncă să știți. Copilul trebuie să-l mai vadă și pe părinte să înțeleagă că cititul e bun. Iar când au venit Humanitas și Dedeman, atunci s-a îngrijit să vină și cărți pentru cei mari. Ca să citească și părinții toți să iasă din boala telefoanelor.

La Salva și în alte zeci de locuri din țara asta se reconstruiește. Micile insule ale României cresc și la o moment dat o să facă o mare bibliotecă. Și o nație ceva mai deșteaptă,.

Las aici cea mai bună încheiere. Două vorbe spuse de Gabriel Liiceanu:

“Repetăm la nesfârșit că viitorul unei țări depinde de educație. Dar nu facem nimic. Și povestea se reia cu fiecare generație. Dedeman s-a hotărât, la 30 de ani de la înființare, să miște lucrurile din loc dăruind cărți. Humanitas s-a născut crezând că „aurul cenușiu” este bogăția cea mai de seamă a unei țări. Ce bucurie pentru noi să fim parteneri ai acestei campanii care mută lucrurile dintr-un viitor vag într-un gest de certitudine!”
Gabriel Liiceanu

Acest text este susținut de Dedeman

Out of the Box #2. De ce vor copiii scutiri la sport?

18 septembrie 2022 Cătălin Striblea 00:11:16 0 comentarii

Stau de vorbă cu Lorand Balint în al doilea episod din Out of the box, în Lumea Europa FM. Rubrica este menită să pună idei la încercare și să schimbe mituri din societatea românească. În acest episod discutăm despre scutirile la sport. De ce nu vor copiii să facă sport? E vorba de doar de apropierea de calculator? Sunt leneși sau sunt încurajați greșit de părinți. Un studiu prezentat de Lorand Balint arată că, de fapt, motivele sunt cu totul altele și multe țin de organizarea școlară.

Încă un pas pentru privatizarea școlii.

31 iulie 2022 Cătălin Striblea 1 comentariu

Nu mă miră nicio secundă că în modificările la Legea Educației există posibilitatea ca la Colegiile Naționale să se dea admitere separată. Este, de fapt, corolarul unei situații care se perpetuează de ani buni: privatizarea de facto a învățământului public.

Ea a funcționat și în vremea socialismului. Și ține de natura umană. Părinții vor ce este mai bun pentru copii. De asta investesc în meditații, cursuri separate, clase mai curate și mai frumoase. Și în buletine la alte adrese.

Cum să privatizezi școala publică

Ca orice sistem, și acesta are o ierarhie naturală. Colegiile Naționale atrag cei mai buni profesori și, probabil, cei mai buni copii. Sistemul de excelență arată ca o piramidă, iar aceste colegii sunt vârful. Singurul lucru care mai dă acces și unor „muritori de rând” este egalitatea mediilor școlare. Dar, odată acest criteriu îndepărtat, ierarhia ar fi conformă cu modul de funcționare a societății.

Sigur, ar fi fost mai bine ca privatizarea să fi fost una reală și polurile de excelență să fie la licee cu adevărat private, nu pe bani publici. Dar sărăcia, comunismul și neîncrederea ne-au adus în această situație. Există școli private cu rezultate extraordinare, dar, în orânduirea românească, școala publică dă rezultate mai sigure pentru viitorul copilului.

Profesorul Mihai Maci are o bună și amplă explicație pentru treaba asta, în Contributors.

El spune că este o întoarcere la socialism, eu spun că este capitalism primitiv, care, în realitate, a funcționat și în trecut. Ba, mai mult, este același model de castă românesc, prezent în mai toate domeniile. Construirea unei elite publice care beneficiază de toate avantajele acestui sistem.

De ce această propunere acum?

Nu cred că inițiatorii proiectului de lege au venit cu această idee de capul lor. Ea există acolo în mediile academice, chiar dacă nu a fost exprimată în gura mare. Ba, mai mult, din ce-am văzut, directorii de colegii evită elegant această chestiune. Sunt convins, însă, că școlile de elită și-ar dori o rafinare a admiterii.

Și nu vă gândiți neapărat la corupție. Este primul reflex să spunem că o să se îmbogățească din meditații sau o să dea subiectele la copiii cu care lucrează. Bani din meditații se fac și acum, profesori la pușcărie s-au mai văzut, dacă au vândut subiecte. Ba, mai mult, cred că oamenii chiar vor să păstreze statutul de elită al școlii, fără a-l popula cu copii care nu fac față. Asta aduce un prestigiu mai mare.

În fapt, prin această măsură s-ar consfinți ceea ce știm deja: că școala publică românească este una cu două viteze. Avem o școală pentru bogați și una pentru săraci. Și ne ferim ca dracu’ de tămâie să recunoaștem acest lucru.

Este pentru prima oară când cineva o pune într-un document, doar că eu nu cred că această măsura va fi aplicată.

De ce nu va fi aplicat sistemul

În primul rând, susținerea sa nu a făcut masă critică. Nu există un grup de persoane, lideri, profesori de elită sau personalități publice care să se bată pentru ea.

De asemenea, are dezavantaje de natură logistică. E greu chiar și pentru marile licee să organizeze concursuri de admitere complicate. E nevoie de bani, resurse, publicitate. Nu este atât de ușor pe cât am crede.

Și nu în ultimul rând, chiar și un stat șleampăt ca al nostru are o dificultate în a recunoaște că are două categorii de elevi. De altfel, o astfel de decizie este cea care ar arăta că statul își trădează proprii elevi. Căci scopul să este să ridice cât mai mult piața ideilor și a cunoștințelor. Să aibă o populație generală mai bine pregătită, nu doar vârfuri. Or dacă era nevoie de ceva, nu de consolidarea vârfului duceam lipsă, ci de scoaterea la lumină a celor rămași în urmă.

Altfel, indignarea de Facebook trebuie luată cu un pic de sare. Propun să ne indignăm când nu o să mai auzim de mutații în buletine. Că nu poți să vrei și egalitate, dar și școală mai bună doar pentru copilul tău.

Dialoguri cu Paul Olteanu II #13. De ce “hoțul neprins este negustor cinstit”?

10 aprilie 2022 Cătălin Striblea 00:10:46 0 comentarii

Continuăm dialogul cu Paul Olteanu printre expresiile și zicătorile românești. Iar în această ediție analizăm spiritul nostru tranzacțional și orientat spre rezultat. Celebrul “scopul scuză mijloacele” găsește multe interpretări în România, dar asta este de natură să reducă încrederea în societate. Dar poate , mai important

Sezonul doi al podcastului Mind Architect powered by Europa FM analizează zicători și proverbe românești și modul în care acestea ne mai reprezintă.

Paul Olteanu este realizatorul podcastului Mind Architect, cel mai ascultat podcast din România. El este cunoscut trainer și coach, certificat în Process Communication Model o teorie de personalitate premiată, folosită la NASA în selecția și pregătirea echipelor și în trainingul comunicațional al președinților americani. De-a lungul ultimilor ani a pregătit zeci de mii de angajați ai unor companii din România pentru o mai bună relaționare în cadrul echipelor lor de lucru.

Testarea elevilor. Sau cum arată lipsa de asumare și fuga de răspundere

18 noiembrie 2021 Cătălin Striblea 0 comentarii

Testarea elevilor pentru depistarea coronavirusului s-a terminat așa cum a început: fără cap și fără coadă. Lucrurile au fost lăsate la latitudinea nimănui și a tuturor, căci nimeni nu a vrut să-și asume o decizie.

Așadar, hotărârea finală spune că ”școala va decide” dacă are sau nu condiții de testare și dacă acest lucru va fi făcut de cadre medicale, profesori sau părinți. Acesta este anunțul ministrului Cîmpeanu, după câteva zile de haos.

Aici este declarația ministrului, pe larg.

Și un pic de recapitulare. Cu o întârziere de un an, Ministerul Educației a hotărât că se va face testare în școli. Ca să nu mai întâmpine opoziția părinților, ministerul a hotărât ca testele să fie salivare, adică neinvazive.

Hotărârea a stârnit protestele unor profesori care au spus că nu au calitatea și priceperea de a face ei testele. Și că acest lucru trebuie făcut de părinți. Sindicatele au anunțat susținut acest lucru și au spus, pe drept, că nu sunt destule cadre medicale.

La rându-le o parte dintre părinți au spus că testele sunt inutile. Sau că nu va exista verificare pentru rezultate și că nu te poți bizui pe buna credință decât dacă este verificată.

Ministerul Educației a trimis pisica la Ministerul Sănătății, solicitându-i să elaboreze o procedură. Acesta a trimis-o înapoi spunând că nu e treaba lui. Drept urmare, două ministere, profesori, părinți și autorități locale nu au putut să ia o decizie.

Așa că ministerul a dat hotărârea către școli și le-a spus să se spele pe cap cu ea. Fiecare va face după puteri.

Momentul i-a prilejuit o declarație memorabilă lui Cseke Atilla, ministrul interimar al Sănătății, care cred că ne descrie minunat.

Noi, societatea, avem acest sport de fugă de răspundere. Lansăm niște idei, punem presiune, vrem să facem ceva, vrem ca statul să vină să ne rezolve niște lucruri, chestiuni care unele dintre ele sunt legitime, dar atunci când trebuie să pun și eu munca mea, puțină, o jumătate de oră, 5 minute, atunci, nu. Atunci unii nu spun tot, unii fug de această răspundere.
Cseke Atilla

Merită să citiți întreaga declarație

Lipsa de asumare și fuga de răspundere și mai ales refuzul colaborării sunt cele mai puternice rădăcini ale societății românești. Într-o sumedenie de domenii, nu e treaba noastră și așteptăm răspunsuri doar de la stat. Acesta știe să se acopere minunat de hârtii și a făcut o artă din a nu lua o hotărâre, ci din a se face că face ceva.

Când e de făcut curat, de renunțat la mașină, de a nu mai arunca gunoaie sau orice alt gest care implică un serviciu comunitar și o cale mai bună împreună, dăm bir cu fugiții. Le clamăm, dar nu ne suflecăm mânecile. Le cerem sus și tare, dar dacă este nevoie de noi, nu suntem acolo. Ar fi bine să fie statul, părinții, profesorii, doctorii, dar nu noi.

Mi-aduce aminte de refuzul unei învățătoare, auzit la România în Direct, care mi-a spus că nu e treaba ei să facă curat în clasă. Și vorbesc aici de acea minimă curățenie, obligatorie pentru fiecare la biroul său.

Criza pe care o trecem are o particularitate. În ciuda tuturor măsurilor pe care le va lua orice autoritate, boala nu va trece. Nu va trece până când personal nu ne luăm niște măsuri.

De aceea, refuzul ministerului de a da o decizie va duce către un loc din care nu mai ai cum să fugi. Profesori și părinți, consilii de administrație, primari și medici locali se vor uita unii la alții și vor spune: acum ce facem?

Și sunt doar două căi. Se vor certa până vor obosi sau vor hotărî să facă ceva pentru copiii lor. Vor găsi o cale. Căci bănuiesc că bolnavi nu-i vor. Sau?

Asociația Psihologilor: „Educația sexuală este un factor de protecție împotriva bolilor”

23 august 2021 Cătălin Striblea 0 comentarii

Asociația Psihologilor din România a publicat o clarificare științifică referitoare la educația sexuală, homosexualitate și masturbare, în relație cu educația școlară. Este prima clarificare de acest tip, venită de la o instituție științifică și de asta o semnalez aici.

Asociația Psihologilor din România este una dintre cele mai vechi structuri profesionale din România. Este înființată în 1964 și are menirea de a asigura baza științifică a profesiei. APR realizează ghidurile metodologice și de bune practici. Există și un Colegiu al Psihologilor, cel care dă dreptul de liberă practică. Dar Asociația este cea care dă direcția științifică. APR este condusă actualmente de profesorul Daniel David, rectorul Universității din Cluj.

Reiau pe scurt concluziile clarificării care a venit de la APR, pe capitole, așa cum a fost prezentată.

Despre educația sexuală

În baza cercetărilor empirice publicate în jurnalele științifice de specialitate, analizate inclusiv în ghidurile internaționale de referință, concluzionăm că educația sexuală în școli:

nu crește activitatea sexuală și nici comportamentele sexuale riscante, ba chiar contribuie la amânarea începerii vieții sexuale și la responsabilizare;
nu crește rata de infectare cu boli cu transmitere sexuală;
reduce frecvența sarcinilor nedorite;
crește frecvența utilizării mijloacelor contraceptive (e.g., prezervative); − dezvoltă cunoștințele copiilor, adolescenților și tinerilor despre sexualitate, relații, emoții și sănătate;
este mai eficientă decât programele care promovează abstinența;
în timp, poate reduce rata violenței de gen și contribuie la reducerea ratei de abuz sexual.

Despre homosexualitate:

„Consensul științific internațional, reflectat atât prin manualele de diagnoză, cât și prin pozițiile asociațiilor internaționale de psihologie, este că atracția sexuală față de persoane de același sex nu reprezintă o boală sau o tulburare mintală. O tulburare mintală, prin definiție (conform DSM-5 și ICD-11), constă într-o serie de modificări care produc în sine suferință ori afectarea funcționării în viața de zi cu zi (calitatea vieții, relațiile sociale și/sau performanța academică ori la locul de muncă), ceea ce nu se întâmplă în cazul persoanelor atrase de același sex, decât în măsura în care sunt hărțuite, umilite, sau discriminate.

Despre masturbare

„Comportamentele de auto-stimulare (masturbarea) sunt obișnuite și apar natural în dezvoltarea copilului, încă de la vârste timpurii, din etapa de explorare. În sine, acestea nu sunt periculoase și nu conduc la dezvoltarea unor tulburări pe termen lung. Dimpotrivă, se pare că pedepsirea acestor comportamente, înjosirea/umilirea copilului și rușinea asociată cu pedeapsa pot conduce, mai degrabă, la probleme în dezvoltarea acestuia. Este recomandată o atitudine deschisă, normalizatoare din partea părintelui, completată de instrucțiuni comportamentale cu privire la momentele și situațiile în care aceste comportamente sunt adecvate (de ex., nu într-un cadru social).”

Concluzia APR sună cam așa

Literatura de specialitate evidențiază o serie de beneficii importante ca urmare a implementării programelor de educație sexuală în școli. Astfel, accesul copiilor la informații relevante privind sexualitatea umană, adaptate pentru specificul vârstei, promovează pe termen scurt, mediu și lung sănătatea fizică și mentală a copiilor și a adolescenților. Educația sexuală în școli constituie un factor de protecție împotriva bolilor cu transmitere sexuală, a sarcinilor nedorite, precum și împotriva formelor de abuz sexual și a violenței bazate pe gen

Iar recomandare este cât se poate de clară

Îi încurajăm pe psihologi, profesori, guvernanți, parlamentari și alți decidenți să urmeze recomandările ghidurilor internaționale de bune practici în materie de educație sexuală, fiind conștienți de concluziile derivate din cercetarea științifică, expuse mai sus.

Concluzia mea

Acum știți ce se va întâmpla. Oamenii aceștia și-au pus respectabilitatea profesională la bătaie pentru ca România să fie un pic mai mult educată. Nu cu forța, ci cu echilibru, știință și atenție către generațiile viitoare. În schimbul acestei opinii profesionale, vor fi suiți pe gardurile FB-ului într-o atitudine deloc plăcută. Și care le va pune la îndoială nu numai capacitățile profesionale, dar și buna credința. Eu am, însă, încredere că știința este mai puternică. Ce lipsește este decizia politică.

Așadar, dacă există vreun guvern care ar putea fi de acord să predea noțiuni de educație sanitară sau sexuală la școală, ar trebui să știe că din punct de vedere științific, acestea nu cum să le facă rău receptorilor. Aceasta este poziția oficială a celor care se ocupă de sănătatea minții în această țară.

Sigur că există multe nuanțe, lucruri de luat în considerare, dar subiectul educație sexuală nu ar trebui să fie tabu, iar un politician responsabil ar trebui să se bată pentru asta. Restul este retorică.

Photo by cottonbro from Pexels

Paul Olteanu, Mind Architect: „Școala din România ne învață să-i desființăm pe ceilalți”

17 mai 2021 Cătălin Striblea 00:51:14 5 comentarii

Pe scurt, Paul Olteanu este realizatorul podcastului Mind Architect, cel mai ascultat din Româna și, probabil, cel mai cunoscut trainer în neuroștiință și psihologie de la noi. Paul este cunoscut pentru efortul său public de a ne ajuta să înțelegem mecanismele creierului, dar și al relațiilor dintre noi. El a pregătit și a ținut cursuri cu peste zece mii de angajați și lucrători din companii și instituții românești.

Aici este pagina unde găsiți cam tot ce trebuie să știți despre Mindarchitect.

Cu ajutorul lui Paul eu am deslușit câteva dintre mecanismele care ne fac rău și pe care am putea să învățăm să le stăpânim. De exemplu, înregistrarea cu el am realizat-o într-o zi de duminică, de acasă și asta ne-a dat prilejul să vorbim despre noul nostru fel de a munci.

Iar asta înseamnă că „uneori nu mai putem face diferența dintre muncă și casă.” Pentru unii dintre noi, asta înseamnă că o să ne îngrășăm. Pentru că vom vrea s ă trecem de stres mâncând. Și l-am rugat pe Paul să-mi dea un pont despre cum să nu mai fac asta.

Dar, pentru mine, ideea de bază a acestor interviuri este să încercăm să trecem de la problemele individuale la cele ale societății. Iar aici, trăim o dramă, spune Paul Olteanu. ” Cel mai important lucru care ține de bunăstarea noastră mintală este calitatea relațiilor personale. Or, aici, pandemia, a lovit în însăși esența noastră.”

Câteva recomandări

Dacă am zis mâncare, trebuie să citiți și aici

Și, desigur, nu uitați de Vorbitorincii