Am spus în vlogul de la Sport Extra câteva lucruri despre derapajul rasist al lui Dorinel Munteanu. Antrenorul Oțelului a zis despre câțiva dintre suporterii Rapidului că sunt ”mai bronzați.” Munteanu a explicat ulterior că a fost o reacție la cald față de lipsa de civilizație a zece suporteri din spatele băncii, care l-au hărțuit și jignit tot meciul.
Antrenorul Oțelului nu și-a cerut scuze și nu consideră declarația ca fiind cu tentă rasistă. Răspunsul este necredibil, căci altfel nu-i venea pe limbă termenul de bronzat. Toată lumea știe despre ce vorbim.
Nu e deloc surprinzător că această poveste a împărțit lumea în două. Ni se întâmplă pentru că nu înțelegem rasismul. La filmul de pe Sport Extra cineva mă întreabă șmecherește dacă ”a fi țigan este o rușine.” Iar eu să-i explic simplu că nu este cazul să o facă pe prostul. Pentru că Dorinel nu identifica etnia unor suporteri, ci folosea un termen peiorativ la adresa lor.
Așadar cum este cu rasismul?
Când te adresezi cuiva peiorativ cu termenul de țigan încarci acel cuvânt cu toate prejudecățile care vin cu acest cuvânt. Adică hoț, leneș, sau alte lucruri adânc înrădăcinate în România. Noi avem și o vorbă care definește clar situația: ”țiganul nu este om nici în ziua de Paști.” La noi în România, copiii se sperie cu expresia ”te dau la țigani.” Sau spui, ”nici răchita nu e pom, dar nici țiganul om.” Și să nu uităm clasicul ”s-a înecat ca țiganul la mal”, care s-a pierdut atât de mult în vremuri că majoritatea nu știe că desemnează un mod de omorâre a țiganilor robi. Adică îi legau cu funie și le spuneau că, dacă reușesc să treacă un râu, sunt liberi. Funia îi trăgea mereu înapoi, chiar înainte de a ajunge la mal.
Lista cu expresii poate continua cu multe exemple, dar cred că șmecherul gălățean care m-a întrebat dacă e o rușine să fii țigan, știe foarte clar că aici nimeni nu a fost lăudat vreodată cu vorba ”ce țigan ești!” Deci, încă o dată: Dorinel nu-i vorbea de bine pe oamenii aceia, ci le atribuia eticheta de persoane inferioare.
Este posibil ca oamenii care l-au jignit pe Dorinel să fie huligani. Și aici se schimbă matricea. Dar era mult mai corectă categorisirea, pentru că vizează un comportament, nu culoarea pielii sau o moștenire care nu poate fi atribuită tuturor romilor din țara asta. De fapt, asta e problema, stimate gălățean, că se generalizează. Ca atunci când se spune că ”moldovenii sunt bețivi”. Vă este cunoscută afirmația? Dar că moldovenii sunt leneși? Sunteți unul dintre ei? Bănuiesc că nu.
Așa că nu-i luați apărarea inutil. Și nici nu spuneți că ceilalți sunt vinovați. Există vinovății diferite, pentru situații diferite. Puteți să folosiți ce-am spus aici ca să vă educați copii.
Eu cred că Dorinel trebuia să-și ceară scuze și să fie amendat și suspendat. În egală măsură, cer același lucru pentru cei zece suporteri ai Rapidului, dacă se confirmă comportamentul huliganic.
În fine, nu dau mari șanse acestor idei. Este mult până departe. Recent, un prieten maghiar mi-a povestit o trăire de la unul dintre meciurile pe care le-a văzut pe stadion. Tribunele au strigat ”Afară, afară cu ungurii din țară.” Omul i-a spus unui amic că nu se simte bine când aude asta. Că este neplăcut pentru el, că nu a greșit societății românești. Amicul i-a spus: ”Exagerezi. Ce mare lucru ți-au făcut?”
România în Direct din 5 februarie a fost inspirată de textul lui CTP de pe Facebook. Cel în care se întreabă dacă mai merită România să existe.
dl
Am rescris întrebarea. Am pus aceleași considerente și am întrebat dacă în atare condiții România merită apărată. Răspunsurile au fost jumătate și jumătate. Dar o emisiune de radio nu este un sondaj.
L-am rugat și pe domnul Popescu să răspundă la propria întrebare. Și mi-a spus tranșant: ”România nu este obligatoriu să existe. Oamenii, da. Dar țara în sine nu este obligatoriu. Poate să fie colonia cuiva. Românii au vocație de băștinași.” Răspunsul este mai lung și-l găsiți mai jos. Minutul 43.
În discuție, domnul Popescu m-a întrebat ce valori avem noi care să ne lege. N-am știut să răspund pe loc. Dar știu de ce mi-aș apăra țara. Dincolo de apărarea a ceea am muncit în ultimii 30 de ani. Dincolo de proprietate, de casă, de pământ, de familie.
Cred că este un lucru pe care îl putem lua în seamă. În ultimii ani am dobândit libertatea de a hotărî singuri. Fie că o facem bine sau prost. Dar negreșit, am ales și am votat în toate rândurile de unii singuri. Am construit o societate deschisă în care putem dezbate orice idei. Chiar dacă nu sunt cele mai mari salarii și nici cei mai buni politicieni. Dar o putem spune. Și de 30 de ani vorbim și hotărâm singuri. Și avem o democrație care funcționează. Iar asta am făcut-o noi. Dacă nici asta nu apărăm, atunci chiar nu ne rămâne mare lucru.
Un studiu realizat de Compania McCann arată rolul pe care cetățenii unor țări îl atribuie poporului lor în Europa. Cătălin Striblea și Lorand Balint descoperă fără surprindere că românii cred despre ei că sunt victime. Iar țările foste imperii se consideră lideri, deși nu este chiar așa. De ce se întâmplă asta?
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Update: De când am scris acest articol, Rusia a atacat Ucraina. Restul rândurilor sunt perfect valabile.
La ora la care scriu, televiziunile arată o coloană de tancuri care merge spre Donețk. Mai la prânz, una mergea către Mariupol. S-ar putea să fie începutul unei invazii de proporții. Sau poate doar o mișcare care să securizeze estul Ucrainei și să-l implice într-un război care să nu permită aderarea acesteia la NATO.
Cred că sunt oameni mult mai bine pregătiți ca mine care să vă explice acțiunile lui Putin și dorințele sale. Sunt școli de gândire diferite. Una vine dinspre intelligence, alta din zona analiștilor politici. Teoriile lor diferă, dar pentru mine un lucru este foarte clar și o să încerc să-l prezint aici.
Obiectivele lui Putin
Nu știu unde se va opri Putin cu armele, dar îmi este clar unde vrea să ajungă influența lui. Planul președintelui Rusiei este să reocupe zona din estul Europei, în care Rusia a avut un cuvânt de spus. Și nu mă refer numai la comunism. Acela a fost apogeul. Dar, istoric, Rusia a putut să-și manevreze interesele în tot ce înseamnă Polonia, România, Bulgaria. Cehia, Slovacia și Ungaria au fost cuceriri de rit nou. În mintea lui Putin, toată această zonă trebuie recuperată. Dacă nu cu arma, măcar cu partide și puteri care să-i dea raportul și să joace cum vrea el.
Al doilea obiectiv este demantelarea Uniunii Europene, care, prin comparație la toate capitolele cu Rusia, devine un imperiu al binelui. Orice rus sănătos la cap se va uita de la România până în Spania ca la un model de succes. Oricum ai întoarce-o, în linii mari, viața indivizilor de rând este mai bună în acest spațiu. De la case, la internet, la liberă exprimare și până la circulație. Câtă vreme va exista acest model de comparație, tot ce înseamnă putere în Rusia va opera cu un handicap în fața propriilor cetățeni.
În fine, dar asta e de la sine înțeles, deformarea NATO e o miză. Câtă vreme Rusia pune în mijlocul oricărei discuții și argumentul militar, o forță comparabilă este de neînchipuit. Unitatea blocului vestic va fi o problemă. Putin nu ne poate doborî pe toți laolaltă, dar individual poate.
Ce înseamnă pentru noi
Dacă alegem să trăim în țara asta, la marginea „imperiului european” sau la marginea NATO, toată generația noastră va fi obligată să ducă această luptă împotriva lui Putin și a Rusiei. Și nu doar pentru un an sau doi. Ci toată viața. Și nu numai viața noastră, ci și a copiilor noștri. Obiectivul nostru național va fi opoziția la ceea ce vrea să aducă Rusia aici.
Mai multă Rusia înseamnă mai puțină democrația, mai puțină libertate, mai puțină libertate de exprimare și mai multă sărăcie. Rusia este un exportator de crimă, mafie și inegalitate supremă. Laolaltă cu un dispreț față de viața oamenilor obișnuiți.
Este foarte probabil ca în viețile noastre să nu lăsăm cea mai bună țară. Și nici cea mai mare bogăție. Dar cu siguranță, dacă vom avea o moștenire comună, atunci va fi această bătălie comună. Nu e mult, dar e vital. Rusia ne-a adus cel mai mare dezastru din istorie. Și el nu trebuie repetat.
De 1 Decembrie, am primit o sarcină grea. Cea mai grea cu putință în țara asta și în mediul acesta virtual. Să spun ceva de bine despre România.
Și cum să faci asta? Suntem obișnuiți să folosim acest spațiu pentru critică, pentru a ne exprima frustrările, pentru a spune, în general, ca la noi la nimenea.
Și, în mod evident, sunt o sumedenie de lucruri care merg prost aici. Avem o răsturnare profundă a valorilor, nu ne respectăm, avem o clasă politică ticăloasă pe alocuri și preocupată doar de ea. Am făcut scenografie din democrație. Și cred că nu există domeniu pe care să nu-l putem deșira ca să-l arătăm în toată splendoarea mizeriei sale.
De la educație și educatori care ne-au trădat valorile, la spitale unde grija de oameni este prețuită material, la servicii de siguranță care apară doar elita și la parlamentari așezați la masă cu infractorii. Tabloul este sumbru. Dar oare este copleșitor? Și nu mai este nicio speranță?
Eu cred că lucrul cel mai important care-i lipsește României este înțelegerea și aprecierea. Nu apreciem ce este bun, nu lăudăm mai pe nimeni și nu acceptăm că mai și progresăm. Ce este bun ni se pare normalitate și spunem că-i firesc să fie așa, căci este de datoria fiecăruia să facă bine.
De asta nu apreciem profesorii care rescriu școala. Pe cei care fac ore și-n online și la clasă la fel de bine. Sau pe cei care predau istoria așa cum este ea. Sau diriginții care pun valori corecte în mințile copiilor.
Nu-i apreciem nici pe medicii care ne fac bine în fiecare zi. Sigur că este plin de nenorociri, dar nu toată lumea cere șpagă, nu toată lumea greșește operațiile sau vorbește urât. Dimpotrivă, cei mai mulți își fac treaba bine, în măsura posibilităților și a științei lor .
Și, da, sunt oameni în partide, indiferent de nivel, care au capacitatea de a învăța și de a face mai bine. Nu toți cei care nu ne plac sunt niște ticăloși. Ne despart idei, înțelegerea lumii, drumurile prin care ajungem la soluții, dar oare ne desparte mereu buna credință? Oare toți oamenii de partea cealaltă sunt greșiți în raport cu noi?
Tribalizarea și sectarismul sunt cele mai mari rele care i se pot întâmpla României. Câtă vreme vom continua să le considerăm principale valori și să o împărțim în ei și noi, progresul va fi și mai lent. Pentru că nu vom avea proiecte comune și le vom desființa repede pe ale celorlalți atunci când vom avea pârghiile necesare. De asta vom clădi pe termen scurt și mereu în van.
Aprecierea, empatia și nuanțele sunt lucrurile care ne lipsesc cel mai tare. Jurnalistul Radu Naum construia la un moment dat imaginea unei nații întinse ca o coloană pe 100 de ani. Unii sunt deja în 2021 cu bucuriile și problemele lor, alții sunt încă în anii 90 cu traiul lor, iar unii au rămas de tot în urmă din cauze care sunt imputabile tuturor. Traiul și gândirea celor din urmă sunt greu de înțeles din clădirile de oțel și sticlă ale Bucureștiului. Iar problemele de aici sunt complet aiuristice pentru cei rămași în urmă. Realitățile noastre sunt diferite.
Până când nu vedem imaginea asta nu ne dăm seama cât de mare este problema noastră. Rămânerea în urmă nu este semn de prostie sau de rea credință, ci de altă așezare. Și ca orice grup în situația asta, este nevoie de apreciere, explicații și gândire aplicată pentru a-l face să meargă mai departe.
Nicio clasă de elevi, niciun grup de sportivi sau un colectiv de lucrători nu poate progresa doar cu critici. Este nevoie de apreciere, sfaturi și impulsuri pozitive. Doar dacă le adăugăm pe ele criticii pe care o auzim acum mereu, putem progresa.
Așa că lucrul cel mai bun pe care-l pot spune despre România este că nu suntem atât de diferiți unii de alții, dar nici de cei din afară. Doar că ne trebuie să ne gândim și cu bună credință unii la alții.
Săptămâna trecută am făcut un drum care nu era necesar, dar care mie mi-a făcut mult bine. Știți senzația aceea pe care o trăiți la drum lung. Când vedeți atâta frumusețe în jurul vostru, când vedeți verde, când vedeți soare strălucitor și voi parcă ratați ceva?
Pentru că ne grăbim mereu, nu avem vreme să ne oprim. Și una dintre dorințele mele a fost să mă opresc pe drum, într-un loc în care să fie liniște. Să mă bucur de tot ce văd și să nu am treabă. Să nu mă grăbească nimeni și să n-aud nimic.
Vinerea trecută, în concediu fiind, am plecat de la Sighișoara spre Viscri. Cred că sunt cel mult 40 de kilometri care le despart. Nu mare lucru. Cu ce-am mai văzut pe drum, și o să revin la bisericile fortificate, pe la ora 15 eram la Viscri. Am petrecut două ore acolo, am vizitat, ne-am bucurat de case și de câmp.
Dar de ce să ne întoarcem pe unde am venit? Nu mai bine mergem spre Sighișoara prin Biertan? Știu, un ocol de mai bine de 100 de kilometri. Și numai pe drumuri secundare despre care nici nu știam mare lucru. Și erau bune în general, cu o excepție, în lucru.
Și s-a dovedit a fi o alegere minunată. Nu numai datorită soarelui arămiu care scădea spre apus. Dar și pentru că satele au case săsești din cele mai frumoase. Și totul era încă verde. Și câmpul lin și dealurile domoale. Și ne-am oprit de mai multe ori să ascultăm liniștea. Și nu am fost decât noi pe drum, iar asta a contat enorm. O să vă las să vă bucurați de fotografile Alinkăi. Și vă recomand cu încredere să faceți acest exercițiu. Să vă luați o zi întreagă și să o trăiți departe de toată lumea. Că mai e timp și pentru noi.
Doru Octavian Dumitru suferă de sinceritate. El o trece la calități. Și-ți spune degrabă ce părere are despre tine și mai ales de ce. Mie mi-a reproșat, cumva, că l-am întrebat de Canada. Deși trăiește acolo jumătate de timp din viață, pare o temă sensibilă. Are argumente puternice pentru plecare, dar mai degrabă îi place România. Nu-i place, însă, cum se muncește în România și starea noastră de văicăreală perpetuuă. E ceva ce-l deranjează profund.
Iar dacă reușești să treci de masca unui comediant feroce, o să afli un om profund care are timp și chef să mediteze la cum ni se așează viața pe aici. Dacă sunteți pregătiți, începem. Și nu e nimic de râs aici.
Cineva vă spunea regele comediei
Sunt un sclav al comediei, nu un rege. Atunci când comedia a avut nevoie m-a plasat, m-a pus la muncă. Bănuiesc că am inspirat comedie. În momentul când am ieșit, prima gură de aer a fost valul de comedie care a trecut la ora aia prin maternitate. Nu știu dacă s-a mai născut cineva la ora aia, că era două noaptea. Nu știu dacă mama a râs, dar eu cu siguranță am fost uimit fiindcă treceam de la amfibie la human. Cred că de acolo mi se trage. Clar m-am născut cu treaba asta. Niciodată nu am putut să scap de ea și niciodată nu am vrut să scap pentru că mă simt foarte bine, iar dacă mă simt foarte bine, e învelișul meu.
În 1992, adică acum 27 de ani. Atunci s-au hotărât one-man show-urile pe comedie. Eu făceam asta, dar aveam și o trupă de balet, pentru că trebuia să las lumea să asimileze. Nu puteau să înghită comedie două ore. Apoi încet, am trecut la one-man show, pentru că lumea venea pentru cel de pe afiș.
Mașina de râs este primul mare spectacol al unui comediant român. Au fost șase Săli ale Palatului pline
Nu am văzut lumea la coadă, dar știu că biletele erau 300 de lei, iar afară se vindeau cu 1500 de lei. I-am spus impresarului: „De ce nu ai pus 500 de la început?” și mi-a spus că era mult prea mult. Era un preț nou. Am făcut multe lucruri noi. Inclusiv gajurile le-am schimbat. Un artist primea foarte puțin și am început eu să cer mai mult, dar comparând cu lumea de afară. Colindând am văzut America, Canada. Am văzut multe, am intrat în contact cu oameni de valoare din comedie, impresari, comedieni, și mi s-a părut că ar trebui să fie altfel. În continuare showbiz nu există aici. Nu spre deosebire de America. Exact cum ai zice despre fotbal. Există o singură clasă de fotbal: „Viitorul”. E complicat să faci din 30.000 de fotbaliști cu școală o echipă. Dintr-o singură clasă însă…
Mi-a spus cineva acum câteva zile: „Naționala spune Îmi plac femeile, uaiiileu!” și toți știu că e gluma lui Gică.” Lui i-a plăcut foarte mult gluma asta de la Melody Bar. Am făcut un turneu cu Ștefan Hrușcă: „Lângă un copac cu flori îmi plac femeile, uaiiileu”. Am avut un spectacol superb cu care am fost prin toată țara. A fost și o solistă de la Galați, Georgeta Ignate, care era între numerele noastre. Eram eu în prima parte, apoi Georgeta și Ștefan, eu în partea a doua, Ștefan, Georgeta, ca să terminăm cu muzică. Lumea striga: „Doru, Doru!”, apoi „Hrușcă! Hrușcă!”. Se vedea clar că impresionam la fel, ceea ce e un lucru extraordinar. Întotdeauna mi-au plăcut profesioniștii. Să lucrezi cu ei e ceva extraordinar, un sentiment absolut special!
Melody Bar este de fapt începutul carierei sale. Acolo, în anii 80, apăreau adevăratele vedete
În ʼ88 m-a văzut Gică Hagi. Avea 18 ani atunci. Ca dovadă spunea mai multe. „Îmi plac femeile, uaiiileu!”. „Îmi plac femeile slabe, dar mai mult cele pline. De inele, de brățări, de bani”. Era un număr foarte frumos. În ʼ88 să ajungi la Melody Bar era ceva. Fusese înaintea mea Radu Gheorghe. Era Mache Perșa, care avea un program special de bar. Apariția mea acolo a fost… Pentru prima oară a fost lumea în picioare strigând numele celui de pe scenă. S-a schimbat!
Nu am dat probă. Mă văzuseră pe litoral. În 1986 am început cu Galațiul, cu teatrul Leonard. În ʼ87 am fost la Teatrul Fantasio, în 1988 încă eram acolo, iar în 1999 am avut premieră în ianuarie la Tănase. La un moment dat, când am ajuns la Galați, aveam un monolog de 6 minute dar eu stăteam 25. Ei spuneau: „Băi Doru, fă ceva!”. Mă simțeam atât de bine, în largul meu. Niciodată nu m-am uitat la timp. Eu am văzut că lumea râde și aia a fost, chiar dacă după mai era spectacol. După aceea mi-a luat timp să înțeleg spectacolul și tot am lungit. Până la urmă lumea gustă dacă râde sau e implicată.
Poante cu comuniști a spus puține. Când a început cu ele, Securitatea l-a căutat rapid.
Nu, dar am avut niște urmăriri prin ʼ84. Am dat și semnături. Mi-a spus acolo cineva o chestie foarte faină: „Auzi, știi ce? Eu sunt un admirator al tău, să știi. Norocul tău! Următorul nu o să mai fie un admirator al tău. Depinde de tine. Dacă vrei să te oprești aici, te oprești aici. Dacă nu, nu”. Aveam glume rele. Aveam un final de poantă în care spuneam că tata s-a uitat la mine și mi-a făcut cadou o curea de ceas și mi-a spus: „Asta e ca să ai cu ce să îți încingi pantalonii”. Erau perioadele acelea când s-au tăiat toate. Spuneam înainte de Paști: „UNT de duci tu mielule, UNT, te duci tu mielule”, până când m-au chemat.
Nu m-am speriat. Procedeul a fost aiurea. Aveam un grup care se chema Hilaris. I-a luat pe toți și i-a intervievat. I-a speriat. Mi-au lăsat bilețele în ușa: „Mănâncă *** doar pentru tine, lasă-ne pe noi în pace!”. Am rămas uimit, pentru că au avut o viață așa de frumoasă cu mine. Veneam din mediul studențesc, cu facultate, eram altceva! Eram ce nu mai văzuseră atunci, cu o forță mare. Aveam atâta energie încât țineam două spectacole și mai puteam ține alte două, pentru că nu mă puteam abține. Vorbeam într-una. Acum m-am liniștit.
În facultate a început partea serioasă, aplicată. Am făcut o brigadă. „O revistă” i-am spus. Apoi în 1980 am luat locul I la Festivalul Studențesc de Umor. Am avut atunci o competiție foarte strânsă și de acolo a pornit. Am început să merg la festivaluri, a început să-mi placă, lumea m-a văzut, au început să mă cheme să fac spectacol. Apoi m-a chemat Galațiul. Eu terminasem stagiatura, așa încât puteam să mă mișc. Am făcut Facultatea de Instalații. Bănuiesc că din Festivalurile Studențești ni se trage. Era o atmosferă specială acolo.
Când a realizat că va face profesie din comedie?
Mi-am dat seama după Festivalul de la Vaslui, în 1984, când la Sala Polivalentă din Vaslui m-au băgat între amatori și profesioniști. După mine intra Dem Rădulescu care era foarte agitat: „Ce face ăsta, mă?!”. Am avut bisuri. Nu mai plecam! Nu mă lăsau să plec. Eu plecam de pe scenă și ei strigau: „Doru, Doru, Doru!”. Era Octavian Ursulescu și nu avea ce să spună. Mă chema iar.
Ce a fost interesant e că după ani de zile, undeva în 2000 și ceva, după un spectacol, Dem îmi zice: „Gică, vrei să fii asistentul meu la catedră?”. Am rămas uimit. Eu am vrut să dau la teatru inițial și cineva mi-a zis: „Doru, dacă rămâi pe poziția asta poți să ajungi mai tare decât dacă dai la teatru, în sensul în care poți deveni mai cunoscut. Dacă dai la teatru o să te încartiruiască ei”. Ideea e că el mi-a zis să continui pentru că e un comic popular.
Pe vremea aia mă chema Doru Dumitru, apoi a mai apărut cineva Doru Dumitru undeva pe la Focșani, iar tata mi-a zis: „Bă, da numele tău e Doru Octavian Dumitru”. Altcineva mi-a zis: „Nu pune numele ăsta că e un nume lung. Nu vezi că lumea stă cu nume scurte: Jean, Nae, Stela, Arșinel. E un singur nume”. Am rămas uluit când am auzit lumea pe litoral spunând: „Merg să-l văd pe Doru Octavian Dumitru”. Era pentru prima oară când cineva folosea trei nume.
Băiatul său este născut în Canada. A locuit doar pentru o scurtă perioadă aici: „Tată, oamenii ăștia nu-și iubesc țara!”
Toată lumea era nepăsătoare. Praf, iarba netăiată, uscată. Cineva cu mașina a lovit un câine, a oprit mașina și a înjurat câinele. A rămas uimit. Nu s-a adaptat aici, dar e foarte greu. S-a născut în altă parte și îi place locul ăla. A făcut un an de liceu aici după ce l-am convins să stea cu mine acasă. A fost o experiență interesantă din care a și învățat foarte mult. E o experiență pe care nu cred că sunteți pregătiți să o ascultați pentru că e mai degrabă o discuție psihologică. E vorba de felul în care noi percepem. După părerea mea, poporul român e încă un popor tribal. Încă suntem înainte de Evul Mediu. Nu acceptăm ca cineva să vină de afară, nu acceptăm că lumea e formată din tot globul ăsta. Asta e lumea! Pământul ăsta e al tuturor, nu al nostru. Teritoriul da, trebuie să-l îngrijim, să facem infrastructură, spitale, școli.
Tribal înseamnă că poporul român are o gândire medievală. Nu acceptăm ceva care să vină de afară. E adevărat, nu suntem cotropitori, nu am fost niciodată, nu am mers să cucerim. Uite, englezii mai au puțin și ajung indieni, pentru că indienii emigrează atât de mult în Anglia… Dar vorbesc la perfecție engleza. Gândire tribală înseamnă să nu dorești să te deschizi spre lume. O să spuneți: „Da, dar nu există așa ceva!”. Eu pot să vă spun că există. Problema e cum argumentați că ne-am deschis. Cum? Nu există niciun fel de comunicare între noi și ei. Vine cineva din altă parte, iar dacă nu-ți convine: „Pleacă mă la tine în țară!”. Asta nu se spune! Sigur că România nu este o țară împănată cu imigranți și atunci totul se desfășoară local, dar într-o țară în care 80% sunt creştini ortodocşi, dar dacă îi întrebi de zilele de sărbătoare, cei mai sărbătoriți în România sunt sfinții, nu Iisus Dacă nu înțelegem asta, nu am înțeles nimic. Ce se sărbătorește de Crăciun? Învierea! Corect! Dacă asta spui…
Canada și România. Ce-l cheamă acolo, ce-l alungă de aici?
Sunt atent la tot ce se întâmplă în lume. În place și ce se întâmplă în Myanmar. Sunt curios. Cred că acolo, în Canada, e altă planetă. Au perceput altfel. Toată lumea care a plecat acolo a dorit să facă altceva. „Nu mai vreau să fie ca la mine” și atunci au făcut schimbările. Chiar nu e ca la ei în țară. Sunt din Bangladesh, din China, India. Pe toată lumea primesc la fel, dar se poartă din ce în ce mai frumos față de cum a fost când am ajuns eu inițial. Nu mai există ideea: „Pleacă la tine în țară!”. Dacă îl raportează pe ăla, poate să aibă probleme. Cum adică să pleci la tine în țară? Asta e țara! Nu te privesc ca pe un imigrant. Țara e formată din imigranți. Am lucrat în multe domenii pentru că în primul rând am vrut să văd ce înseamnă. După aceea am lucrat la o fabrică. Am vrut de curiozitate să văd ce înseamnă. Am stat 4 luni la acel loc de muncă. Am văzut lucrurile altfel, am înțeles lumea altfel. Lumea poate să fie foarte muncitoare dacă vrea. E adevărat, lucrurile se leagă de bani, iar banul e o mare problemă. E foarte greu să scapi de bani.
Vorbim despre ceva ce lumea nu știe deloc pentru că nu au emigrat. E un punct de vedere. La un spectacol mergea foarte bine. Urmam eu. Prezentatorul spune foarte entuziasmat: „Doamnelor și domnilor, proaspăt întors din Canada, Doru Octavian Dumitru”. A căzut sala. De ce? Pentru că nu era o informație pe care ei o așteptau. Sunt niște subtilități.
Eu mă simt foarte bine aici. M-am născut aici, mă simt bine aici. M-am simțit bine acolo pentru că a fost liniște și pentru că e liniște, foarte multă liniște.
Plecarea din țară, deși era celebru aici, este un subiect sensibil.
Problema nu e că am plecat în culmea celebrității. E un mare test să poți să mergi într-un loc în care lumea nu te salută. E un mare test să joci într-o sală goală și trebuie să joci, pentru că te-au plătit. E un mare test să joci la 10.000. Tot ce se întâmplă în viață sunt teste și încercări prin care trecem. După mai mulți ani în care am încercat să-mi explic de ce am plecat, în mintea mea a fost ideea că am plecat pentru a mă perfecționa în comedie. Doar că mi-a plăcut locul. Nu am avut de unde să știu. După aceea am realizat. Am crescut de mic cu niște diapozitive cu Canada. Îmi amintesc că erau Edmonton, Vancouver, Montreal, Toronto, Calgary. Le puneam și mă uitam aproape zilnic la ele. Când am ajuns prima oară în Toronto am văzut o clădire și m-am întrebat de unde știu clădirea asta. Mi-am amintit apoi de diapozitive. Undeva se leagă toate. La final, după ani de zile de explicat de ce vin, de ce plec, explicația e una singură. Dumnezeu știe! Atunci e destinul omului. Degeaba vreți să plecați. Dacă nu vă este în destin, nu plecați.
Dacă te-ai născut într-un loc, nu te poți rupe niciodată de locul ăla. E imposibil! Eu pot pleca oriunde în lume. Țara mea rămâne însă România, pentru că aici sunt strămoșii strămoșii strămoșilor, care au luptat, și-au dat viața pentru țara asta. Am exemple în familie de oameni care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie. Normal că și pe mine mă agită, dar undeva, așa a vrut Dumnezeu.
Cum se vede România după ce iei o pauză de la ea?
Nu e nimic de criticat. Există o singură vorbă: „Băi băieți, noi muncim sau ce facem?”. „Așteptăm!”. Să fiți sănătoși! Calitățile care sunt? Ați ieșit de aici și ați văzut muncă împrejur? Vă spun despre muncă pentru că am nivel de comparație. Asta e partea proastă. Pleci undeva și arată altfel. Ei nu se pregătesc pentru că vine cineva, ci pentru că așa sunt ei mereu. Sunt oameni care taie iarba zilnic. Așa au fost învățați toată viața. Noi bem cafea. Ei taie iarba. Mai beau și cafea, dar taie iarba.
Nu sunt eu dacă se muncește sau nu la noi, doar că ar putea să arate foarte foarte bine. La tot ce avem, munți, dealuri, râuri, mare… Și șosele sunt, dar n-au săpat să le descopere. Dacă te apuci să sapi găsești șoselele făcute de romani. Pe oriunde mergeți sunt șosele mari. Și în Irak! După război ei au șosele!
Politica îl interesează, dar nu până la capăt.
Nu ai cum să nu te uiți. Activitatea politică din România seamănă cu activitatea politică de oriunde din lume. Pe mine mă enervează că nu lași poporul să-și facă treaba. Am un personaj din istorie care îmi place tare mult. E vorba de Tudor Vladimirescu. Avea o vorbă: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor”. Mare adevăr. Pentru asta l-am iubit și îl iubesc. El a fost suflet de român adevărat. Cel care iubește poporul român, e român adevărat.
Guvernul Dăncilă cum i-a plăcut?
Habar nu am! Nimeni nu s-a uitat în acte. Noi vorbim despre vorbiri, nu despre ce s-a întâmplat. Mi s-a părut o femeie muncitoare, tot timpul serioasă. Acum, știți cum e. Mai țineți minte cum era cu Băsescu? Toți îl înjurau. Apoi au început să-l laude, le părea rău. Noi avem o mulțumire în nemulțumire.
Iohannis?
E ok. Îmi place că e profesionist. Îmi place de toți.
Calitățile lui Doru Octavian Dumitru. Ce l-a făcut mare în comedie
Sinceritatea. Mai departe, cu exuberanța n-am ce să fac, m-am născut cu ea. Ce simțeam spuneam în momentul ăla. Nu am folosit cuvinte dure. Comedia a evoluat după părerea mea, însă atunci când oamenii se uită la mine văd în trecut. „Îmi plăcea”. Făceam personaje, cu costume. Am rămas cu mimica, dar mi-am schimbat tematica pentru că sunt de părere că treaba mea e să particip la educație. Poate școala nu dă ce dau eu într-un spectacol. Au venit oameni care mi-au spus că vin să se educe. Am avut o perioadă în care am făcut spectacol pe spiritualitate. Două ore. Se râdea. Am avut și niște discursuri. La un moment dat cineva care mergea cu mine m-a întrebat dacă nu aș vrea să revin la cele vechi, că nu vom mai avea public. Plecau gândindu-se, nu râzând. Pe de altă parte, simți nevoia, ca profesionist să participi alături de societate. Profesionistul și artistul e cel care e în mijlocul societății. Cel care are rădăcinile cele mai înfipte în societate e cel care trebuie să dea mai mult societății, cel care dă mai mult oxigen, oxigen de care societatea are nevoie. De unde vine oxigenul? De la artist! Cum vine? Dacă ești sincer. Dacă ești sincer spui tot. Da, poți să te deconspiri. Asta e!
De ceva vreme difuzăm la Digi FM o scurtă serie despre marea Unire de la 1918. Seria este realizată de ”profu’ de centenar,” după cum îi spunem noi, Radu Jugureanu. Nu e profesor de istorie cum ați crede, ci de matematică. Pasionat de profesia sa, a coordonat loturile de olimpici ai României, a pregătit mii de elevi și a coordonat programele educaționale ale unor companii informatice. Bonus, în tinerețe s-a lipit de un domiciliu forțat în Vrancea, la țară. E parte din istoria familiei, bunicul și tatăl trecând prin anchetele și temnițele comuniste.
Pasiunea l-a împins pe Radu Jugureanu să construiască o aplicație despre și pentru Centenar.”Trăiesc cu impresia că nu suntem la înălțimea momentului. Nu văd emoția și pasiunea care ar putea fi generate de un asemenea moment. Mi se pare că nu lăsăm nimic în urmă.” Aplicația România 1918 este gândită ca cea mai ușoară formă de a accesa istoria. Text, multe imagini și jocuri pentru copii. Aplicația e disponibilă și pe Android și iOS.
Și nu e istoria ceea gomoasă din cărți. E istoria oamenilor simpli, a suferințelor și bucuriilor lor, dacă vor fi existat. Afli de aici povestea primului soldat mort în război, a privațiunilor prin care au trecut cei rămași sub ocupație, dar și istoria discursurilor care au înflăcărat națiunea. Mi-a rămas în cap o fotografie. Cea a unui soldat-țăran luând ultima masă pe frontul de la Dealul Porcului. ”Sunt adunate acolo toate grijile Pământului. Că nu o să-și mai vadă familia, că nu o să-și mai vadă copilul”, îmi spune Radu Jugureanu.
Ascultați fragmentul de interviu de mai jos. E important.
Enciclopedia lui Radu Jugureanu are un capitol special dedicat femeilor eroine din România. Știu că România le are trecute în cărțile de istorie pe Ecaterina Teodoroiu și Măriuca. Dar nu sunt singurele. Eroinele nu sunt doar pe front. În spatele lui, Aurelia Șipoș este prima femeie care a avut grijă de orfani. A luat mai mulți copii de pe stradă și i-a adus acasă unde le-a dat școală și mâncare. Activitatea ei a fost relatată de ziarele vremii și apoi preluată de mai multe familii
Două fete tinere din Argeș au fost călăuze pentru armata care trebuia să treacă zone muntoase. O fetiță de zece ani a condus o patrulă germană drept în brațele românilor. Mii de femei și-au însoțit soții, frații și tații pe front. Ele erau o întreagă armată de susținere care îi ajuta pe răniți, gătea sau spăla rufele militarilor. Una dintre fotografiile din Enciclopedie arată un șir nesfârșit de femei care cară mâncare pentru soldați. ”Un arc de cerc care unește două laturi ale frontului. Și un șir de femei care aduc ultima masă unor soldați.”
Pas cu pas. Enciclopedia lui Jugureanu descrie un amplu mecanism social născut în urmă cu 100 de ani și fără de care, astăzi, am fi fost o nație diferită. Sau cel puțin o țară diferită. Ascultația acest fragment de interviu.
Acum, cinstit, unde ați fi vrut să filmeze KFC o reclamă cu pui ca să strice imaginea României? Nu există loc mai bun decât Târgoviște, căci, cu ani în urmă, chiar șeful județului a fost condamnat la pușcărie pentru mită electorală acordată în câteva zeci de tone de pui.
Florin Popescu a fost primul membru marcant al PDL care a încurcat-o masiv și nici nu a înțeles de ce el când toată lumea făcea la fel. Baronul puilor a fost condamnt pentru că a distribuit 60 de tone de pui grill în județ, în timpul campaniei din 2012. Și acum priviți un pic la imagini.
Trenurile cu armament american au întârziat o zi la granița dintre România și Ungaria. Liniile CFR-ului nostru nu fac față la greutatea mașinăriilor de război americane. Sunt și mai înguste și tancurile nu încap în tunel. Nici vremea de Podul Înalt nu prea a fost de folos. Și mai ales, trenul american era prea lung. Sau locomotiva noastra prea mică.
Așa că au trebuit să-l rupă în mai multe bucăți și să vină pe rând la Constanța. Acum sunt convins că regizorul Cristian Nemescu, în talentul său uluitor, nu descria o scenă din anii 90, ci una care urma să vină.
