Cât am fost copil sau adolescent legăturile mele cu bibliotecile au fost foarte clare. La Biblioteca Județeană de la Vaslui, ne-au dus cu clasa și acolo am rămas o perioadă. Era ca și cum intrai în casa cu comori. Și cea mai mare spaimă era să nu aduc cartea la timp. Știu că o dată s-a și petrecut și a trebuit să merg cu maică-mea.
La liceu, la bibliotecă se găseau toate cărțile de care aveam nevoie. Gândiți-vă că în anii 90 la Vaslui, a face rost de o anumită carte, de Marin Sorescu să zicem, nu era cel mai ușor lucru. Și la finalul orei alergai la bibliotecă ca să prinzi tu unul din cele cinci exemplare rufoase. Ce mi se părea o curiozitate atunci era că la clasele de filo exista chiar un curs căruia îi zicea biblioteconomie și că se făceau ore chiar la sediul Bibliotecii Județene.
Iar la facultate, chiar trebuia să treci măcar pe la Drept, ca să nu zic că, pentru eroi era și BCU, dar în mai rare situații. În fine, apogeul vieții la bibliotecă mi l-a adus soacră-mea care a lucra vreme îndelungată la cel mai mare liceu din Huși, ca bibliotecară. Iar acolo, în anii de după revoluție, o fată a venit agitată și a cerut “o Enigma Otiliei”, dar să fie ”așa, la vreo sută de pagini, că nu mai are timp să o citească.”
S-au schimbat vremurile, iar accesul la bibliotecă era din ce în ce mai vag și aproape mai nenecesar. Fie că azi cumpărăm sau mai avem în casă, fie că ascultăm, dar mai ales fie că nu ne mai interesează. Pentru că lumea e diferită. Dar în foarte multe situații nici pentru că nu ai cine să te inspire. Sau poate pentru că nu mai există deloc.
Câte biblioteci am închis până acum
În România ultimilor ani, 30 ca să fim preciși, s-au închis jumătate dintre biblioteci. Au scăzut de la peste 16 mii până la undeva, cam opt mii. De la peste șase milioane de oameni care împrumutau o carte în 1990, astăzi sunt în jur de două milioane. Și așa îmi pare mult, dar cred că e vorba de populație școlară care trebuie să meargă la bibliotecă. Ne împuținăm, dar nici dragostea de carte nu este mai mare. Dar dacă la oraș mai rezistăm, la țară cred că este și mai greu.
Șase școli din zece de la țară nu mai au biblioteci. Există 1877 de biblioteci comunale, dar cred că, în realitate numărul lor este mai mic din cauză că nu au spații funcționale sau pentru că cărțile sunt vechi, în pragul distrugerii. Pereți căzuți, file lipsă, absența bibliotecarilor, o lume care se distruge.
Poate mai puțin într-un loc, despre care o să vă povestesc un pic mai jos.
Mai mult, în România, media zilnică de citit este de 5 minute pe zi, iar rata anlafabetismului funcțional trece de 40 de procente. 390 de mii de tineri nu au mai ajuns la Bacalaureat, iar rata celor doar cu opt clase, deși au între 18 și 24 de ani, a ajuns la 15 procente. Bibliotecile din România par să fi ajuns cele ale unei nații în război. Nu citim, nu avem decât brațe de muncă, nu avem cărți fizice sau spații fizice. Dar avem oameni care mai cred.
Or asta primim și noi acum înapoi. Prin oameni care se implică.
La 30 de ani de Dedeman, compania a hotărât că cel mai bun mod de a reda comunității sprijinul este acela de a reface biblioteci. Prin donații de carte. 5 școli MERITO și 25 din întreaga Românie, câte una pentru fiecare an de Dedeman au intrat în program. S-au alăturat inițiativei organizațiile SOS Satele Copiilor România, Asociația Culturală ”Cărțile pe față” și Humanitas. Școlile alese sunt din localitățile cu cele mai mici posibilități. Cum s-ar zice azi, în comunități defavorizate. De fapt, acolo unde viața de azi nu i-a mai lăsat pe oameni să se preocupe și de carte.
Mii de cărți au plecat către aceste biblioteci, puse pe clase și categorii. De la clasa a I-a, până la liceu azi, orice puștan poate alege. Fie că este vorba de extraordinara carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Povestea bufniței sau de fabulele lui Jardin sau, de ce nu, de Micul Prinț, ori de Poveștile lui Shakespeare, de Angela McAllister, ai de unde alege.
Iar mie îmi place foarte tare că programul acesta repară o nedreptate a programei noastre școlare. Scriitorii români de după anii 80 se întorc la copii. Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu au locul lor pe raft. Inclusiv spectaculoșii Alexandru Stermin și Cristian Presură.
E acesta un fel de a reconstrui România. Încet, nevăzut, temeinic. A dărui o carte chiar este rai. Iar dacă avem nevoie de un program care să ne învețe să ne spunem povestea altfel, atunci a reînvăța să citim, ca persoane și ca nație, e absolut necesar.
Și ca să-l vezi mai bine trebuie să mergi acolo, în România pe care am uitat-o.
Salva este o localitate din Năsăud care stă la intersecția drumurilor care duc la Sighet și cel care duce la Cluj. ai sunt vreo patru mii de locuitori și din ce în ce mai puțini copii. Școala din sat e și școală, dar și școală profesională. Iar biblioteca demult nu mai era ce trebuie. Pentru că și copiilor le plac cărțile noi care să arate bine, îmi spune Vasilica Găzdac. Ea e fiică a satului, cum se spune pe la noi. A făcut facultate la Suceava și la Cluj și apoi s-a întors acasă pentru că era nevoie de ea.
E o profesoară umblată și care și-a făcut a doua meseria din a scrie și înțelege proiecte europene. Așa că a văzut Europa și a învățat de la ea.
„Știți cum ar trebui să fie la noi? Ca în Anglia, acolo unde sunt spații de liniștire într-o școală. Unde copiii să poată sta și să simtă cartea. Să simtă cartea, spun? Da ca să-ți placă, cartea trebuie să fie atinsă, mângâiată, să poți să stai pe ea lângă ea.”
Vasilica Găzdac
De asta spațiile de citit de la Salva sunt și cu perne, fotolii scaune. Dacă vrei,poți să stai și pe burtă ca să citești. Și mai are o idee doamna profesoară. Vara, biblioteca trebuie să stea deschisă tot timpul. De la 7 la trei. Și nu e musai să vină bibliotecar că și părinții pot ajuta. Iar cartea e un pic de muncă să știți. Copilul trebuie să-l mai vadă și pe părinte să înțeleagă că cititul e bun. Iar când au venit Humanitas și Dedeman, atunci s-a îngrijit să vină și cărți pentru cei mari. Ca să citească și părinții toți să iasă din boala telefoanelor.
La Salva și în alte zeci de locuri din țara asta se reconstruiește. Micile insule ale României cresc și la o moment dat o să facă o mare bibliotecă. Și o nație ceva mai deșteaptă,.
Las aici cea mai bună încheiere. Două vorbe spuse de Gabriel Liiceanu:
“Repetăm la nesfârșit că viitorul unei țări depinde de educație. Dar nu facem nimic. Și povestea se reia cu fiecare generație. Dedeman s-a hotărât, la 30 de ani de la înființare, să miște lucrurile din loc dăruind cărți. Humanitas s-a născut crezând că „aurul cenușiu” este bogăția cea mai de seamă a unei țări. Ce bucurie pentru noi să fim parteneri ai acestei campanii care mută lucrurile dintr-un viitor vag într-un gest de certitudine!”
“Știi cum e? Îți bagă un ac acolo, pe gaura aia și apoi merge cu el în jos și-l învârte. Și scoate ce e acolo cu un fel de pensetă. Am crezut că mor. Cred că m-au legat de scaun ca să nu fug. Dar am auzit de unii care au leșinat. Asta este ce mai îngrozitoare durere cu putință…”
“Scosul” nervului de la măsea sau “omorârea” nervului era aproape apogeul mersului la dentist în anii ‘80-’90. Și o dovadă a curajului între băieții de la bloc sau de la facultate. Un bărbat adevărat trebuie să fi trecut prin această durere și, de fapt, prin acest ritual care te ducea la maturitate. De fiecare dată când îl auzeam pe câte unul cu povestea asta, mi se ridica părul din cap.
Spun aproape apogeul pentru că exista și o culme a curajului: extracția. Din când în când apărea un cetățean, umflat la față, abia vorbind și care anunța că a rămas fără o măsea. “N-a prins anestezia…Știi cum a fost…pe viu mi-a scos-o.” Existau povești ale căror detalii te îngenuncheau pe loc. „A sărit puroiul pe doctor, știi cum… „Și, inevitabilul: “avea niște rădăcini, a pus doctorul piciorul pe scaun ca să poată trage”.
Nu mi-a fost clar atunci de ce se face, când se face, care e procedura, dar știam că atunci când văd un om venind dărâmat de la dentist, i s-a întâmplat una din astea două. Pe măsură ce anii au trecut și tehnologia de top a venit și în România, mi s-a mai completat povestea în minte. Mai ales că cei din jurul meu au ajuns să vorbească des despre implant. Fiori am avut de fiecare dată când i-am auzit, dar am început să cred că ceva s-a schimbat. Pentru că lumea nu mai povestea ca despre o mare nenorocire. Parcă nu mai era așa un act de curaj. Și parcă scosul măselei, la nevoie, și înlocuitul au devenit o procedură obișnuită, care face parte din normalul vieții.
Ce știi despre implantul dentar, în mod obișnuit
Am un coleg care “a șurubăit” în gură vreme de jumătate de an. A avut tot felul de intervenții complicate care au presupus burghie, găuri în maxilar, uneori vorbit mai puțin, dar care mi-a zâmbit apoi cu dantură perfectă. “Implanturi!”, mi-a spus zâmbind. Un amic ne-a anunțat că nu poate veni la o petrecere pentru că-și face opt implanturi. Opt? Prima dată m-am gândit că o să moară de durere, că-l găsim în chinuri, că este cel mai mare act de curaj de pe lumea asta. Dar e bine, sănătos și râde. Imediat o să vă arăt că opt implanturi nu e mare lucru. Se poate și mai mult. Deodată.
Și apoi am văzut-o pe Alina, soția mea, care privea fenomenul mai curând cu curiozitate. Era fascinată de dispozitivul din titan și zirconiu și mai ales de faptul că doctorița sa refuzase să-l pună pe primul pentru că venise o mică zgârietură. “Or, un lucru care te va însoți toată viața nu trebuie să aibă greșeli.”
În ce mă privește, am avut parte de o “omorâre de nerv”, dar în niciun caz de experiența terifiantă din mintea mea. Ce țin minte clar e o ustensilă pe canal, dar și faptul că nu durea cum m-aș fi așteptat. Explicația cred că e binevenită.
De fapt, azi, dacă intri într-o clinică modernă, îți dai seama cât de mult a avansat această știință. Și că stomatologia poate fi făcută fără durere și fără spaimele din trecut.
Cine are experiență mare în implantul dentar?
Dentalmed este una dintre cele mai mari clinici de specialitate de la noi. Și are o experiență uriașă în arta implantului.
În ultimele săptămâni am stat de vorbă cu doi chirurgi importanți despre această procedură medicală, SF acum câțiva ani, dar care în ziua de azi este, de fapt, o chestiune banală.
Dentalmed este o clinică stomatologică de top, în București, care are un avantaj excepțional. Medicii care lucrează aici au specializări și hiper specializări, adică știu să facă la milimetru, poate chiar la micron, un anumit tip de tratament, împărțindu-și sarcinile. De asemenea, Dentalmed este o clinică cu o tehnologie de excepție, în care se face de la tomografie 3D până la chirurgie pediatrică. Și totul in-house, cum s-ar spune, adică ești diagnosticat și vindecat în aceeași clădire, de aceeași echipă. Iar sintagma Luxury Dental Clinic care apare pe pagina sa de internet, nu se referă la modul în care arată clinicile companiei, ci de fapt la un tip de investiție în modul în care ești tratat de către personal și medici.
Clinica Dentalmed
Tehnica și tehnologia de implant dentar au ajuns la un nivel comparabil cu orice clinică din lumea mare. Dacă te uiți pe pagina Dentalmed, o să găsești o sumedenie de tehnici și o mulțime de tipuri de implanturi. De la prețuri și materiale accesibile până la cele mai noi invenții și aliaje ale mileniului nostru. În fapt, îndrăznesc să cred că e o mică dificultate în a alege tipul de implant pe care să-l folosești.
Îmi dau seama de asta din convorbirile mele cu dentiștii Dentalmed, dar și din mulțimea de căutări pe care pacienții le fac pe Google. Așa că am ales cele mai frecvente întrebări de pe Google și le-am adresat unor stomatologi Dentalmed pentru a obține răspunsuri clare și utile, dincolo de paginile de internet. Așadar, chirurgii dr. Mihnea Velisarato și dr. Dragoș Popescu au răspuns la întrebările voastre.
Ce este, de fapt, un implant dentar?
La carte scrie că implantul este un șurub, din titan, cel mai adesea, care înlocuiește rădăcina dintelui lipsă. Sau după cum spune chirurgul dr. Mihnea Velisarato de la Dentalmed: ”Cea mai comodă și mai prietenoasă variantă de înlocuire a unui dinte”. Dr. Dragoș Popescu adaugă: “Ce încercăm noi să facem este să oferim cel mai apropiat lucru de ceea ce a făcut natura. Cel mai confortabil care poate fi făcut de om”.
Tehnic, un dinte pe implant este alcătuit din trei părți. Este vorba de șurubul care se introduce în os (implantul propriu-zis), un bont protetic și o coroană dentară, care va fi elementul vizibil în gură al viitorului dinte. Operațiunea se realizează cu ajutorul unor freze sau burghie care dau gaură în os. După curățarea locului și introducerea șurubului, zona se lasă la vindecat câteva luni și apoi este instalat dintele nou. Esența este ca noul dinte să aibă un sistem de prindere în os, așa cum au fost rădăcinile celui natural. În timp, osul se solidifică în jurul implantului.
Sau, după cum mi-a spus dr. Dragoș Popescu este primul pas spre sănătate. “O sumedenie de boli digestive încep de la dinți. Digestia începe în cavitatea bucală. Totul se reduce la calitatea vieții. Implanturile acestea te feresc de boală și-ți dau o calitate a vieții mai bună și o sănătate mai bună.”
Când îmi trebuie implant dentar?
Când un dinte nu mai este viabil. Atunci când nu mai poate fi salvat, nici măcar prin omorârea nervului, introducerea unui pivot și reconstruirea sa. De fapt, fiecare pacient hotărăște cu ajutorul medicului acest moment, dar și modul în care procedura medicală îl va ajuta.
Există și alte soluții?
Acestea se analizează de la caz la caz alături de un medic. Niciun medic serios nu-ți va propune un implant dacă acesta nu este sută la sută necesar. Există și alte metode care să-ți redea confortul și calitatea dinților din trecut.
Și aici există un tabel cu prețuri pentru implanturi dentare și metode. Alegerea soluției nu este, însă, una comercială. Alegerea soluției este dată de tipul de probleme cu care te confrunți, structura oaselor tale, sănătatea gingiei, numărul intervențiilor necesare și, nu în ultimul rând, abordarea medicului. Inclusiv modul în care este obișnuit să lucreze cu anumite tipuri de implanturi.
Un preț al implantului dentar mai mare înseamnă că e mai bun?
Există prețuri mai mari și într-adevăr implanturile acelea sunt, poate mai bune sau mai evoluate. Dar aceasta este medicină. Tu impreuna cu medicul implantolog veti alege implantul cel mai potrivit cazului tau. Chirurgul dr. Mihnea Velisarato spune că alegerea “va fi făcută în funcție de oferta osoasă a pacientului. Adică de cât os cantitativ si calitativ are pacientul în zona respectivă.”
Dr. Mihnea Velisarato
Și asta se face cu ajutorul unui indicator Bone to Implant Contact. Acesta măsoară microscopic cât din implantul pus are contact cu suprafața osoasă. Și cu cât implantul este mai bun, contactul depășește 90 la sută. Doar că acest tip de implant se recomandă atunci când cantitatea de os este limitată, precară. Mai pe șleau, nu ai nevoie de cel mai scump implant, dacă ai destul os sănătos. “Brandurile renumite au un coeficient BIC de peste 90 la sută.” Adică va rezista mai mult în gură, dar pe care medicul îl recomandă când oferta osoasă este mică. Un implant din acesta cu peste 90 la sută poate echivala cu unul cu un coeficient mai mic, dar care este mai lung și se instalează într-o zonă cu mai mult os. Deci este și ceva subiectiv aici. Mai ține de și de experiența medicului și de implanturile cu care a lucrat anterior.
Chirurgul dr. Dragoș Popescu spune că “Teoretic, cu cât e mai scump, poate fi mai bun. Dar noi ne uităm prima dată la numărul de ani de studii din spate. Pot apărea companii care oferă implanturi noi, senzaționale, dar întotdeauna trebuie dublate de studii aprofundate de lungime mare.”
Implant din titan sau zirconiu?
Una dintre cele mai des rostite întrebări pe Google. De obicei, un implant dentar este din titan sau din aliaj titan-zirconiu. Zirconiul este un material mai nou care încă nu este studiat la fel de mult. Implanturile din titan sunt urmărite de peste 30 de ani. Zirconiul este un material nou excepțional, dar despre care știm mai puțin. Chirurgii consideră că titaniul este un material mai versatil care poate fi adaptat mai bine unor unghiuri dificile.
În schimb, se practică des ca ca bontul protetic si coroana pe implant să fie făcute din zirconiu. Acesta seamănă la agregare cu un porțelan. Are și capacitățile acestuia. Fiind însă alb, valoarea sa estetică este mult mai mare. Așadar, de obicei, șurub de titan sau aliaj de titan – zirconiu și bont protetic de zirconiu plus clasica coroană de porțelan pe suport zirconiu sau chiar în totalitate din zirconiu.
Dr. Dragoș Popescu spune: “Știți unde se vede cel mai bine diferența dintre zirconiu și titan? Într-un club unde este lumină violetă. Zirconiul are avantajul că are o aparență naturală. 90 la sută sunt titan plus zirconiu. Iar zirconiul este biocompatibil total.”
Dr. Mihnea Velisarato: “Titaniul este foarte studiat. De 30 de ani. Vine cu multe studii clinice în spate. Știi la ce să te aștepți. La zirconiu, nu.”
Implant dentar secțiune. Foto: Pexels
Implantul dentar doare?
Știința modernă a stomatologie împiedică durerea. Se lucrează cu anestezie locală, ba, mai mult, în cele mai multe cazuri, la Dentalmed se lucrează cu anestezie venoasă și cu anestezist prezent la operație. Nu e vorba de o anestezie generală, ci de proceduri de reducere a anxietății si a durerii, intraoperator si pe termen mai lung. Durerea postoperatorie și edemul sunt întâlnite, firesc, dar de la DentalMed pacientul pleacă cu toate medicamentele pregătite de stafful clinicii, care să atenueze eventualele probleme.
Dr. Mihnea Velisarato: “Sunt multe cazuri în care, pe lângă o anestezie locală, este necesară și o anestezie pe venă. Sunt niște substanțe care controlează anxietatea, pulsul, e vorba si de antibiotice. Sunt substanțe care sunt utile și post operator. Cu alte cuvinte, în timpul operației nu există nicio durere.”
Câte implanturi dentare poți face deodată?
Când am auzit unul dintre prietenii mei că a făcut nu mai puțin de opt în câteva zile, am spus că este un erou. După care, vorbind cu dr. Mihnea Velisarato și dr. Dragoș Popescu, i-am mai tăiat din vitejie. Adevărul este că se pot face și peste zece implanturi deodată, iar operația durează cam două – trei ore. Domnul Velisarato i-a pus zece implanturi deodată tatălui său, care avea vârsta de 90 de ani. Așadar, limita ține de puterea pacientului și limita chirugului.
Dr. Mihnea Velisarato: “Nu există un număr de implanturi care se pot pune deodată. Totul ține de nevoile pacientului, de îndemânarea medicului, de cantitatea de anestezic. Și atunci astea dictează câte poți pune. Eu am pus și 14 odată, dar cu o procedură mai complicată, și a durat spre trei ore. Dar acesta este un timp scurt. De multe ori, poți extrage dintele și insera implantul, în aceeași sedință.”
Poți mânca dupa ce ti s-a inserat un implant dentar?
Postoperator, o perioadă este indicat sa consumi mâncăruri lichide sau pasate, fara extreme de temperatură (prea fierbinți sau prea reci).
Implantul dentar se poate face într-o zi?
Știu că sună ciudat, dar e o întrebare adresată frecvent. Multă lume își dorește să termine treaba repede. Dar nu uitați că este o procedură medicală. Criteriul vitezei, oricât de plăcut ar fi pentru noi, nu este cel mai important. Răspunsul este că se poate face într-o zi, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile medicale. Respectiv se poate face incizia, curățarea locului și introducerea șurubului. Dar partea de vindecare și de îmbogățire a osului, trebuie așteptată.
Dr. Dragoș Popescu spune că “Până la urmă este o procedură agresivă. Nu poți să o grăbești. O faci și în funcție de puterea pacientului. Dacă trebuie să aștepți patru luni, vei aștepta patru luni și dacă ești Bill Gates. Pe de altă parte, abordăm diferit și în funcție de vârsta pacientului. La 80 de ani, îți trebuie calitatea vieții cât mai repede. Nu mai ai timp să aștepți. Un an e mult. La 30 de ani, poți aștepta câteva luni. „
Dr. Dragoș Popescu
Toate operațiunile legate de implant se pot face la Dentalmed?
Da. Inclusiv evaluarea se face la această clinică, cu tot cu examenul tomograf. După care urmează analizele și tot ce este necesar ca operația să fie o reușită. La Dentalmed e plăcut și pentru că de la intrare ești preluat de un ghid care are grijă de dosarul tău de la cap la coadă. Primești nu numai îngrijirea preoperatorie, dar mai ales post-operatorie, când ești ghidat de la cap la coadă.
Osteoporoza afectează mai mult oasele membrelor și mai puțin cele ale maxilarului. Este, însă, o problemă, da. Pentru că osul se regenerează mai greu. Iar dacă ai și tratament, trebuie să-l oprești ca implantul să aibă loc. De obicei se fac teste ca să se vadă riscul osteonecrozei. După acestea se pot face implanturi și nu este aceasta o contraindicație. Iar, mai nou, marile companii au produs implanturi într-un mediu lichid. Dr. Mihnea Velisarato: “Implantul acesta (Straumann SLActive) este folosit pentru pacienții cu osteoporoză sau alte boli, cum ar fi la diabet.”
Implantul dentar este pe viață?
Implantul este considerat de succes dacă se mai află în gură după 10 ani. Studiile medicale urmăresc această procedură în ultimii 30 de ani. Ce știm foarte clar că un implant este gândit pe viață, dar că trebuie îngrijit ca să rămână acolo vreme îndelungată. Respectiv zona trebuie igienizată de mai multe ori pe an, iar placa bacteriană trebuie îndepărtată. Cu cât aceste operațiuni se fac ca la carte, reușita va fi mai mare.
Dr. Dragoș Popescu: “Starea de sănătate a unui om nu poate fi estimată mai mult de 10 ani. Șurubul, da, este garantat pe viață, dar legătura sa cu osul, ce se întâmplă în corpul nostru nu poate primi o garanție pe viață.”
Dr. Mihnea Velisarato: “Problemele la un moment dat apar. Și fiziologic ni se reduc oasele. Dar pot apărea infecții, poate apărea diabetul. Studiile merg până la 20 de ani, dar noi considerăm succes dacă implantul este peste 10 ani în gură. Nu știm cât va dura în realitate. E ca și cum un ginecolog îi va spune unei mame, copilul dvs. nu va purta ochelari.”
Este demontabil implantul dentar?
Doar dacă este nevoie. De ce ai scoate un astfel de dispozitiv din gură? Sunt două motive: apariția unei boli și îmbătrânirea. Dacă apare o boală, atunci se pot produce infecții sau apărea probleme care să afecteze osul. Și atunci se fac ajustări. Și nu uitați că îmbătrânim și că oasele noastre se micșorează. Asta înseamnă că este posibil ca, o dată în viață, să trebuiască să umblăm la aceste implanturi.
Știu că multă lumea se va uita la vârstă. După studiile Dentalmed, vârsta medie a pacienților este de 48 de ani. Asta arată ceva, spune dr. Dragoș Popescu: “Ține de educație și de presiune socială. Nimeni nu se uită în gură să te trimită la doctor. Iar dacă nu facem educația necesară ca oamenii să se îngrijească, ajungem aici.”
Asta înseamnă că nu e obligatoriu să ajungeți la implant. S-ar putea să nu fie necesar. Dar dacă este, atunci sper să fi răspuns la curiozitățile voastre cumva și ca acest articol să fie de folos. Mult mai multe date sunt pe site-ul Dentalmed, iar recomandarea mea este să stați de vorbă măcar o dată cu medicii de acolo. E o discuție, iar modul în care veți fi primiți chiar o să însemne mult pentru voi.
Prieteni, a doua călătorie, din provocările propuse de cafeaua Fortuna Rendez-vous, e ceva mai grea. Va lua o zi întreagă și presupune și un picuț de curaj. Așadar, Călător în România merge de data asta în județul Argeș.
Plecați și voi un pic mai de dimineață și dublați doza de cafea Fortuna. Beți fără zahăr, cum mereu vă sfătuiesc. Nu, cafeaua fără zahăr nu e mai tare, cum se zice. Doar că o să-i simți gustul mai bine. Și nici nu e amară. Cu timpul o să afli că are diverse note, ba o să fie chiar și dulce. Fortuna Rendez-vous are un gust al ei, dar o să-ți explic un pic mai încolo.
Important e să știi, dacă pleci din București, că trebuie să mergi pe A1. Până la Câmpulung Muscel vei face o oră și jumătate. Dacă vii din alte părți ale țării, atunci trebuie să-ți calculezi timpii cu ședere peste noapte, dar ai zeci de variante.
De la Muscel, ia drumul Brașovului, dar înainte de a ieși din localitate, faci stânga spre Lerești. Cauți barajul de la Lerești. Treci înainte prin comună și, crede-mă, trebuie să ai vreme de casele muscelene. La jumătate satului este una mare, albă cu o curte imensă în spate și-n față. Trebuie să o vezi și să admiri cum știu acești oameni să construiască.
Barajul o să-ți apară în față ca un zid imens care păzește valea. E ca un munte și te sperie cantitatea de apă care se află în spatele său. Mașina trece un viaduct pe lângă care curg mici cascade. Chiar pe dig poți parca. Stai în bătaia vântului, iar dacă ai avut inspirația să aduci un zmeu cu tine, o să te joci nemaipomenit. Dar nu aici vrei să bei cafeaua. Vrei să mergi la coada lacului. Vara, când toată pădurea e verde, și lacul e verde. Dar odată cu anotimpurile el fură și alte culori din jur.
La coada lacului, la capăt de povârniș, o să găsești oricând o măsuță pentru cafea. O s-o faci dintr-un bolovan. Acesta este locul pe care-l cauți.
Cafeaua Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la început. O aciditate ca de citrice. Este Arabica 100 la sută. Apoi se deschide către note dulci fructate și florale. De fapt, ultimul gust pe care o să-l ai în gură este dulce. De asta este echilibrată. Dacă ai răbdare, o să dai de nota de pudră de cacao, care mie-mi place mult.
După pauza de 10 minute, plecăm. Mai mult nu te las, avem treabă. O să ajungi în dreptul cabanei Voina. De ți-e foame sau vrei să stai cu lumea pe malul apei, e o idee bună. Dar dacă vrei mai mult? E vară și putem merge la Cuca. Dacă te grăbești, o poți face și cu un SUV. Dacă vrei ca doar asta să fie ziua ta, ia-o pe jos.
Sunt câțiva kilometri buni, dar pădurea cu poienile sale este mirifică. Dacă prinzi și brândușele care acum apar de două ori pe an, ești fericit. Fă-le poze, bucură-te de ele, stai și admiră-le. Ca și toate sculpturile pe care cursul de apă le-a făcut pe drum.
Mai repede sau mai târziu vei ajunge la cabana Cuca. Și aici, prieteni, chiar te poți rupe de lume. Telefoanele nu mai merg, nu mai este semnal. Poți fi doar tu cu tine și ai tăi. Așa o să vezi dacă suferi de boală grea sau nu cu telefonul. Chiar puteți pune pariuri între voi să vedeți care se atinge primul de obiectul inutil.
Dacă ai apucat să vorbești din timp cu cabanierul, poți să și dormi peste noapte la Cuca. Aici începe drumul spre vârful Păpușa, de care te mai despart trei ore și jumătate. Dacă nu, ai vreme de o cafea și să te bucuri de locul acesta superb din România. Și poate să vezi că în apropiere, vântul a sculptat un pianist într-un copac.
Călător în România nu vine întâmplător de la Cafeaua Fortuna Rendez-vous. Fortuna este o afacere sută la sută românească. Sunt oameni care au învățat aici ce au de făcut și o fac cu foarte mare succes. Chiar dacă, aparent, noi nu avem o tradiție în cafea, adevărul este că deja avem zeci de ani de când Fortuna a învățat să facă un produs care ni se adresează cel mai bine.
Dacă v-ați hotărât că la Cuca e vreme doar de o cafea, înapoi repejor. Mai e ceva de văzut. Coborâți la Lerești, traversați Muscelul, dar mergeți spre Curtea de Argeș. Drumul acesta din Subcarpați vi se va lipi de inimă. Mai ales dacă mergeți într-o primăvară, când toți copacii din livezi sunt înfloriți. Mii de petale o să plouă peste mașini.
Când ajungeți la jumătate, luați-o spre Nucșoara. Dar nu acolo e ținta voastră. O să vă dați seama devreme că în partea dreaptă se ridică o stâncă. Acolo este mănăstirea săpată în piatră de la Corbii de Piatră. Unul dintre cele mai vechi așezăminte religioase de la noi. Un loc de sihăstrie, dar și de apărare când vremurile mai proaste veneau peste noi.
La 200 de metri de biserică, vă așteaptă o minune: cea mai frumoasă casă albastră din România. Și o cascadă în curtea ei. Cu apă care se prăvălește de pe stâncă, spre a face un fir de râu chiar acolo. În casă, stăpânii au păstrat ca într-un muzeu, țesături și meșteșuguri de la țară. Bucură-te de tot ce vezi și fă-ți timp ca să bei cafeaua în poiana de sub cascadă.
Aici nu te mai grăbi. Ai ajuns unde trebuie. Toate momentele sunt ale tale. Ia cafeaua Fortuna Rendez-vous, gust-o, fă-ți timp și liniște pentru tine și pentru ai tăi. Azi nu ești într-o competiție, ești aici doar pentru tine. Graba nu mai e importantă. Doar liniștea și gustul. Și aici ai de toate.
Ziua e spre sfârșite, dar poate ar merita să vezi apusul chiar de la mănăstirea din Curtea de Argeș. E un popas firesc spre casă. Stai un pic, chiar dacă simți că nu mai ai timp. Merită. Și bucură-te apoi de drum!
Anul acesta nu am plecat nicăieri. Nu am avut liniște să stau o săptămână sau zile adunate într-un loc unde nu controlez lucrurile. Îmi place, însă, să umblu, să caut locuri noi, să mă bucur de drum. Să plec din casă o zi și să respir. Să caut un loc unde să stau zece minute. Să mă bucur de aer, apă, liniște.
Zilele astea am primit și o provocare de la cafeaua Fortuna Rendez-vous, care mi-a spus c-aș putea să fiu #calatorinromania. Dacă tot e anul acesta așa cum e, cum ar fi să avem posibilitatea de a găsi liniște aici, la noi, dar fără să trecem prin aglomerația locurilor clasice? Fortuna nu face asta întâmplător. Deși boabele de cafea vin de peste mări și țări, aceasta este o afacere românească. Ei prăjesc și realizează aici rețeta cafelei din soiuri nobile de Arabica 100 la sută și chiar știu ce fac.
Sincer, sâmbătă dimineață eram hotărâți să mergem spre Prahova. Văzusem acolo ceva, dar în mașină, pe centura Capitalei, mi-am adus aminte ce mi-a povestit prietenul Boți de plaja de la Gostinu. Faci o oră până acolo și e o plajă de nisip la Dunăre. Ne-am făcut calculele de timp și ieșeam ceva mai bine. Ba, chiar ne-am dat seama că putem face mai mult.
Așa c-am hotărât să bem prima cafea a zilei în mijlocul Bucureștiului, dar la liniște. Și să-i arătăm lui Vladimir un loc pe care sigur nu-l știe. În spate la parcul Carol este strada Xenofon, singura stradă cu scări din București. Sau din scări. E foarte aproape de Filaret, iar dacă te duci spre capul scărilor, găsești un loc minunat, la umbră. E fix ce trebuie dacă stai acolo, sub inscripții. În zece minute au trecut o doamnă care ne-a spus “bună ziua” și un cățel de-ai locului care s-a bucurat să ne vadă. Nu-ți trebuie mult, dacă te ascunzi și dacă ai cafea fierbinte.
Eu nu beau cu zahăr de ani buni. Îmi place să-mi rămână gustul îndelung în gură. Și nu beau nici apă după. Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la inceput, specific soiurilor fine Arabica si e mătăsoasă. Apoi, aciditatea de citrice se duce în cacao. Un pic de răbdare și o să vă spun cât ține postgustul.
Am plecat din mijlocul Bucureștiului și mi-am dat seama, spre rușinea noastră, că nu am ajuns niciodată la Comana, în Delta Neajlovului. Sâmbăta e aglomerat, oamenii vin la Parcul Aventura sau la observatorul ornitologic. Dar dacă ești un pic curajos, chiar cum ai intrat în rezervație, coboară pe malul apei. E un ochi de apă acolo, care a cucerit locul unor copaci tăiați. Cineva a lăsat o barcă la marginea apei. Stufărișul ocupă totul în jur, dar lasă loc de libelule care te înconjoară. Asta e la zece metri de drum, dar lumea care merge către Fântâna cu Nuc nu bănuiește că are o oază mică alături. Am făcut pauza acolo, chiar în barcă, și am stat în liniștea amiezii. Soarele, cel mai sus, ne-a ferit de țânțari. Liniștea și tihna sunt sparte doar de câte o broască.
Se face vreme de cafea. Post gustul de Fortuna Rendez-vous e mai curând floral-fructat. Am calculat. Îți stă în spatele limbii cam 30 de minute și eu mă bucur de fiecare dată când se întâmplă asta.
Nu plecați de la Comana spre Giurgiu pe drumul cunoscut. Mergeți prin Mihai Bravu. Șoseaua este impecabilă. Bucurați-vă de lanurile de porumb și floarea-soarelui de-a stânga și de-a dreapta. Drumul e gol, sunteți singuri. Nu departe e șoseaua principală. Și cam 20 de minute mai târziu, o să faci stânga spre Oinacu și apoi Gostinu.
Și aici e partea de drum care mi-a umplut sufletul. Șoseaua se așterne între plopi cu lanuri de porumb de-o parte și de alta. Drumu-i strâns între curbe și te silește să o lași mai ușor. Acum ne grăbim un pic că vrem să prindem soare la Gostinu.
Comuna, zici că-i din America. Nu are nume de străzi. Acestea sunt numerotate. De pe Strada 7 te duci către Dunăre. Te sui pe dig și sper că-ți place aventura. Și praful. Aici nu e beton. Mergi încet că iei tot praful din lume. Sau, nu fi leneș! Lasă mașina chiar pe tăpșan, lângă remorcher și mergi un kilometru. Ia-o pe marginea lizierei și a Dunării învolburate, mai aruncă câte o piatră în apă, bucură-te de norii mari și negri, fii încrezător că nu o să plouă și chiar nu plouă și apoi ajungi în cel mai neașteptat loc de plajă cu putință.
E nisip alb din cel mai fin, e pădurea în spatele tău, Dunărea se umflă în față, dar totuși e loc de scăldat. Și multă lume în apă până la gât. Locul e mărginit de stuf în câteva părți și este evident că atunci când e Dunărea mai mare, apa vine până aproape de buza pădurii.
În față este un braț mic de apă pe care trebuie să-l treci cu piciorul. Câțiva curajoși au trecut cu corturile către o plajă mare și care pare că acum le aparține. Sunt singuri pe un teritoriu uriaș izolat și departe de lume.
Noi am ajuns într-o sâmbătă. E lume multă, dar cine stă peste săptămână, cu siguranță se bucură de o aventură. Vino într-o miercuri și cred că vei fi stăpânul plajei, al păsărilor și o să iei tot soarele din lume.
Am timp să-mi înmoi picioarele în apă și să mă bucur de remorcherul și docul care par cam părăsite. Îmi place locul pentru prima vizită. Bănuiala mea este c-aș putea veni aici cu un grup de prieteni pentru o zi întreagă, dar acum o să strâng. Vreau ceva neapărat.
La 6 kilometri de Gostinu, am văzut că un drum de țară se aruncă între două lanuri de porumb. Ca și cum ar fi un tunel. O cultură de alături a fost rasă și câmpul arat din nou. Acolo vreau să opresc. A bătut vântul uscat de două săptămâni încoace și porumbul e galben ars. Praful ni se ridică în cap, dar îmi place. E liniște, cea mai mare liniște. Pun cafeaua Fortuna Rendez-vous pe botul mașinii și ies afară să mă bucur de tihna asta. Dacă ai cafeaua la tine, nu mai trebuie să stai la benzinărie.
Fortuna Rendez-vous este printre puținele cafele, la un preț accesibil, care oferă Arabica 100 la sută. Este un echilibru între aciditatea citrică de la început și finalul care e dulce. Dacă beți ca mine cafeaua, fără zahăr, aceasta e cea mai potrivită pentru ca e foarte fină, iar finalul are nuanțe florale și fructate.
Știu că pare un pic ciudat, dar cele 10 minute, la margine lanului, cu cafeaua lângă mine, au fost cele mai bune din ziua asta. Încercați, o să vă placă!
Fotografiile sunt ale Alinkăi pe care o găsiți aici.
Tatăl celui mai bun prieten al meu a fost învățător de țară. Toată viața. Mânat de pasiune. A predat în sate din apropierea Vasluiului și, deși odată cu anii a avut ocazia, a refuzat să vină la o școală din oraș. Născut și crescut la țară a înțeles că nu are o corvoadă în față, ci mai curând o menire. Nu l-au speriat noroaiele, mersul pe jos sau sărăcia. Și a predat unor copii săraci până la pensie.
El a fost primul om care mi-a spus că programul „Cornul și laptele” era o binefacere. L-am privit cu ochii mari atunci. Mi-a descris o lume pe care nu o vezi din goana mașinii.
„Știi că au venit copiii înapoi la școală de când s-au băgat cornul și laptele? Cu asta-i atrag”.
Pentru mulți dintre ei cornul acela era magic. Și uneori principala masă din zi. Unii ar fi făcut orice, iar alții se întrebau dacă nu pot primi mai mult ca să ducă și fraților de acasă.
Știu că pentru noi pare greu de înțeles. Mai ales că în clasele de la oraș, cum a fost și cea a lui fiu-meu, uneori, cornurile deveneau proiectile cu care copiii se băteau. La 300 de kilometri, cornurile alea aruncate pe jos ar fi făcut diferența între a merge la școală și a sta acasă. Două Românii, două chipuri.
Când vezi cifrele, România are două chipuri
Poate pare straniu sau exagerat ce vă povestesc eu aici, dar am câteva date care o să vă lumineze. De la întâmplările pe care vi le povestesc au trecut mai bine de zece ani. Datele îmi spun însă că în multe părți din România treburile stau la fel.
Recent, organizația neguvernamentală Ambasada Sustenabilității, alături de Lidl, a lansat studiul România cu un singur chip. Acesta este o sinteză a mai multor date statistice care arată uriașul decalaj dintre România urbană și cea rurală. Mai pe șleau, faptul că de ani buni mergem cu două viteze. Și că, cel mai adesea, cei lăsați în urmă sunt copiii. Copiii de la țară sunt primele victime ale dezvoltării inegale și inechității din România.
Fie că vorbim de economie, educație, sănătate, tehnologie, locuri de muncă sau orice alt domeniu, toate datele oficiale din România arată că se trăiește prost și foarte prost. Iată o listă.
Există 1 medic pentru fiecare 191 de persoane din mediul urban și 1 medic pentru fiecare 1.581 de persoane din mediul rural.
Există 14.426 de medici stomatologi în mediul urban (1 medic pentru fiecare 728 de locuitori) și 2.031 de medici stomatologi în mediul rural (1 medic pentru fiecare 4.445 de locuitori).
Din totalul copiilor născuți de mame minore, 32,26% s-au născut în mediul urban, iar 63,74% s-au născut în mediul rural.
2,51% din totalul copiilor născuți în mediul urban și 6,40% din totalul copiilor născuți în mediul rural au mame minore.
2,15% din populația rurală și 0,70% din populația urbană este analfabetă.
35,26% din elevii din mediul rural nu au promovat examenul de evaluare națională, conform informatiilor statistice din perioada in care s-a desfasurat studiul România cu un singur chip (septembrie 2019 – ianuarie 2020).
Cifrele confirmă o realitate pe care învățătorul de țară, de care vă zic, o vedea deseori la clasă: nu-i ajungeau la ore toți copiii. În unii ani lucra cu toate clasele deodată. De la clasa I-a la a IV-a, erau cu toții înghesuiți într-o sală în care iarna făceau focul cu lemne.
„Unde-i frate-tău”, întreba. „Azi e rândul lui să meargă cu vacile”
, se auzea o voce mai mare sau mică, după caz. Prin rotație, mai trebuie să faci ceva pe lângă casă. De asta nu trebuie să vă mire cifrele de mai jos.
Uitați-vă cum se micșorează cifrele venite dinspre școala primară către facultate. Știți de fapt ce reprezintă cei patru la sută care ajung la facultate? Copiii intelectualilor satului și ai unor oameni de afaceri locali, care sunt singurii care primesc o șansă. Pe restul trebuie să-i căutăm în rândurile celor care pleacă din România.
Să nu înțelegeți analiza mea în mod greșit. Este evident că nu toată lumea va face facultate, dar șansele dintre oraș și școală trebuie să se egalizeze. Acum, un copil de țară pleacă în cursa asta având un handicap de două ture de stadion.
De ce spun asta? Fiți atenți un pic la datele de mai jos! De fapt un sfert dintre copiii de la țară nici nu merg la școală. Un sfert nu merg la școală!
Iar dintre aceștia, dacă nu ați reținut, mulți nici nu mai iau Evaluarea Națională.
Asta se întâmplă și la oraș și este firesc să fie așa. Școala înseamnă și resurse, dar și dedicare. Doar că trebuie să ne înțelegem asupra unui lucru. Aici vorbim de examene medii pe care majoritatea ar trebui să le treacă. Ce observăm, însă? Că, la noi, locul unde te-ai născut îți influențează automat șansele la succes. Am rămas în același algoritm de acum o sută de ani când copiii născuți la țară erau pregătiți să facă muncă fizică. Că asta era agricultura. Doar că acum îți trebuie școală și ca să conduci un tractor.
Și cum să te duci la școală, dacă nici măcar ea nu face diferența în materie de civilizație? Nici acasă, nici la școală copiii aceștia nu au apă la baie. Sau ambele băi sunt afară. Păi, dacă și școala, adică o cale către succes, te trimite afară la latrină, tu de ce ai merge pe calea ei?
Prieteni, aș putea să înșir aici toate statisticile din studiul lansat de Ambasada Sustenabilității. Datele sunt strânse între 2019 și 2020. Și nu uitați că România este acum la un maxim al dezvoltării sale.
Pentru copii, e nevoie de România cu un singur chip
Problema este în altă parte. România are două chipuri, iar unul dintre obiectivele noastre importante este ca ea să devină România cu un singur chip. Aceste decalaje trebuie să înceapă să se micșoreze. Adică să avem și la țară stradă și școală. Despre spital nu îndrăznesc să cred. Dar ar trebui ca toți copiii care se nasc la țară să poată merge pe asfalt, într-o școală care arată ca a fiului meu, și să aibă drag de ce se întâmplă acolo. Și, da, și unii și alții ar trebui să aibă la prânz o masă gratuită nu să se bată pe sau cu un corn cu lapte.
Datele pe care vi le-am arătat eu nu sunt întâmplătoare. Ele au un sens. Sunt decalajele cele mai mari între oraș și țară, la noi. Pe hârtie, România are un angajament față de Națiunile Unite să reducă aceste decalaje până în 2030, prin adoptarea Agendei pentru Dezvoltare Durabilă.
Se poate întâmpla? Măcar avem un instrument la îndemână ca statul să știe unde să aloce resursele. Și ce putem face noi este să adăugăm un tip de presiune publică.
Mai putem face ceva. Și aici am exemplul Lidl care a sprijinit realizarea acestui studiu, logistic și financiar.
Ce poți face în mod concret, alături de Lidl
Când o să intrați la Lidl, o să găsiți la fiecare casă câte o cutie pentru donații. Banii ajung la World Vision Romania, unul dintre ONG-urile care au o soluție eficientă ca să reducă din sărăcie. Nu, nu dau banii direct la copii. Dar vor face altceva.
Banii noștri și banii celor de la Lidl vor fi folosiți la reamenjarea școlilor din satele sărace de la țară. Adică, pentru fiecare leu pe care-l donăm noi, Lidl mai pune unul. Dublează fondurile obținute din donații. Asta înseamnă că pas cu pas, școlile ar putea să arate precum cele de la oraș.
Pentru noi nu contează foarte mult 5 lei sau 10 lei. Dar puși la un loc, ei ar putea face diferența. Și nu ar lăsa o nouă generație să fie doar una bună de muncă cu brațele.
Și poate va ajunge să se împlinească visul unui profesor de țară: să-i intre pe ușă copii pe care părinții să-i vrea la facultate.
(P) Săptămâna trecută a trebuit să fac câteva modificări la o firmă. Dap, știu, timpul cel mai potrivit să o faci, adică în timpul unei pandemii. Doar că treaba era urgentă, așa c-am avut nevoie de ceva servicii avocățeșți. Și urmează să dau acum ochii cu statul român prin intermediul serviciilor online. Dar asta e altă poveste.
Cu ocazia asta, am întâlnit un tip de consultanță de la avocat la care nu mă gândisem. Tehnic, am găsit un Uber de avocați. De avocați virtuali. Mă rog, în sensul că te întâlnești cu ei virtual, deși există în carne și oase. Avocatura.com este un hub de avocați care oferă consultanță prin intermediul unui serviciu video online. Dar nu e numai o întâlnire video, ci una în care poți să trimiți documente, să te documentezi și să alegi avocatul, să faci plata în mod direct și să contorizezi timpul pe care ți l-a alocat.
Serviciul e perfect pe vremea asta când nu ai de ce și nu ai voie să ieși din casă. Îți alegi avocatul, vezi în ce domeniu excelează și faci totul online. Cred că e la fel de util într-un oraș mare și când nu ai chef de mers până acolo. Adică te scutește de cele. două ore de drum. Și cred că mai are și o utilitate, dacă ești român și trăiești în afară.
Vă las mai jos un interviu cu antreprenorul care a dezvoltat acest fel de serviciu și care o să vă explice mai bine facilitățile sale. Și, da, răspunde și la întrebarea legată de încredere. Cum știi dacă avocatul respectă termenii contractului. În afară de a te baza pe bunul său renume, aici există și câteva modalități practice. Iar una este că după fiecare consultanță, clienții trebuie să le scrie un review care rămâne public. Și le mai dau și note. Filmul e mai jos.
(P) Treaba noastră în după-amiaza aia era să facem niște poze peste un gard de sârmă ghimpată. Eram trei și asudam generos în căldura Amazonului. Să fi fost prin Santarem, orașul care știe cel mai bine pe lume ce înseamnă defrișarea Amazonului. Fotografiam ceea ce părea un depozit ilegal de lemn valoros, aflat oarecum la vedere pe una dintre străzile mărginașe ale orașului.
Ne grăbeam un pic pentru că lumina cădea și nu era nici cea mai prietenoasă zonă. La doi pași de acolo începea o favelă pe care o vizitasem cu câteva zile mai devreme. Furatul de mașini era o obișnuință prin zonă și nici localnicii nu dădeau pe afară de prietenie, dacă te vedeau cu aparatele foto la gât. Eram exact atât de imprudenți cât trebuia să fim în Brazilia.
Am înghețat pe loc când am auzit un Hello în spatele nostru. Nici faptul că era o voce de femeie nu ne liniștea prea tare. ”Care-i treaba cu voi pe aici?” Prima întrebare a venit în portugheză.
Fie că ne întreba în portugheză, fie în chineză, pentru mine ar fi fost același lucru. Știam că lucrurile sunt încurcate, că nu aveam ce face acolo și că era greșit până la capăt. Trei guri au încercat să-i răspundă în engleză. Nu prea aveau, însă, ce cuvinte să iasă, așa că în loc de scuze, explicații și altele de genul acesta mie mi-a ieșit un imens zâmbet de încântare. Sincer aveam și la ce. Fata era înaltă, mlădioasă și era acoperită cu bronzul acela roșcat pe care ți-l dă Amazonul. Brazilia e spectaculoasă atunci când vrea ea.
Mi-a răspuns cu cei mai perfecți și mai albi dinți existenți în toată pădurea amazoniană. Mi-a scăpat deodată un ”ola” și un ”obrigado”, deși și limba și mulțumirea erau greșite. Mi-a rămas clar în minte că ”aveți două minute să o ștergeți de aici.” Ceea ce-am și făcut, fără a ne lămuri dacă râsul din spatele nostru de europeni tremurând e mai degrabă o farsă sau o ironie. Nu o să știu dacă era paznic, un binevoitor sau doar o persoană care voia să râdă de niște rătăciți în cartier.
Știu, însă, c-am câștigat-o la primul zâmbet. Am testat asta de mai multe ori, ca ziarist. Am testat la Londra, în fața a doi cetățeni care asigurau securitatea unei clădiri și au vrut să știe de ce sun la toate ușile și mă zgâiesc la toate cutiile poștale. Ce căutam eu era adresa unei firme fantomă care lucra în România, dar pentru ei a rezultat că sunt un bezmetic care zâmbește mult, bate palma cu ei și e complet rătăcit în City. Am verificat și cu câțiva paznici militari din Libia când nu aveam ce face la marginea unui perimetru de securitate al armatei.
Și-am făcut-o și în afara muncii, la Liverpool, când un taximetrist, chel și uriaș, mă ducea către Anfield, încercând să poarte un dialog cu mine. Vorbesc engleza, dar în niciun caz ce se vorbește la Liverpool. Iar drumul de jumătate de oră, într-un oraș întunecat, aproape gol, la ceas de noiembrie, seara, nu a făcut decât să mă sperie. Am zâmbit, însă, tot drumul și am aprobat tot ce-a spus. Pentru că zâmbetul este expresia celui mai cald și curat sentiment pe care-l putem avea când întâlnim un străin.
Chiar și atunci când știm că ne curățăm unii pe alții de bani. De fiecare dată așa se întâmplă când termini o negociere în China sau India. Zâmbești, te îmbrățișezi și te pupi cu niște oameni care știu că ei câștigă o mică avere din urma ta, iar tu ești convins că cei câțiva dolari pe care-i dai în plus nu sunt o nenorocire.
Iar zâmbetul în fața unui străin îl am pus în minte și-n fire de acum fix 30 de ani când m-am întâlnit prima oară cu oameni care nu vorbeau românește. Copii și ei, din același amărât bloc comunist.
Ne-am întâlnit la Sovata, într-un cantonament de handbal. Ei erau maghiari, noi eram români. Și știam despre maghiari fix cât știa un copil din România socialistă care învățase la istorie că românii și maghiarii au avut drept unică legătură împărțirea Transilvaniei.
Iar acum nu numai că jucam unii contra altora, dar trebuia să locuim împreună în aceeași baza sportivă. Pune niște puști la un loc, însă, și se va întâmpla un lucru minunat, mai ales când sunt rupți de oboseală și de foame, după lungi antrenamente. Întâi se vor lăuda unii la alții cu adidașii, apoi cu mingile și apoi cu treningurile. Vor face schimb de gumă de mestecat, de bomboane și, dacă se găsește, ciocolată.
Vă dați seama, însă că schimburile mergeau într-o singură direcție. De la ei spre noi. Nu aveam nici de unele, așa că, până la urmă, unul dintre profesorii maghiari ne-a oferit și un tub de pastă de dinți. Una cum nu mai văzusem: o pastă de dinți de culoare roz.
Cu un zâmbet larg a scos tubul dintr-o cutie colorată pe care scria un cuvânt complicat și uriaș de care nu auzisem niciodată: parodontax. Maximul nostru în pastă de dinți era atunci ceva din China despre care știam ”că-ți crește dinții la loc,” dar și asta era albă. Pasta roz era însă unică și avea altă textură. Și un gust teribil care ne-a înlemnit întâia dată. Și apoi ne-a dat gemete de durere. Acru și amar de plante, înțepături grămadă și o gură amorțită. Nu, nu, așa ceva era insuportabil. Doar că pe măsură ce dădeai mai departe, amorțeala lăsa locul răcorii și amarul unui amestec unic și plăcut pe care nu l-am uitat niciodată. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu o pastă de dinți adevărată. Niciunul dintre noi nu avea habar că e specializată.
A fost singura dată în viața noastră de adolescenți când ne-am spălat pe dinți după fiecare masă doar pentru că ne plăcea. Am fi fost în stare să facem asta toată ziua. Ceea ce cred c-am și făcut.
Mai târziu aveam să aflu și ce face parodontax, de ce e bun pentru gingii, în câte forme vine și de ce adultul de azi chiar are nevoie de pasta asta. Cumva în mintea mea, pasta de dinți este legată mereu de zâmbetele acelea din copilărie. Și-mi pare că noi nu zâmbim destul de mult în țara asta. Iar zâmbetul trebuie încurajat.
Mi-ar plăcea cumva ca România să găsească plăcerea spălatului pe dinți pe care o aveam noi în acele zile de copilărie. Și să zâmbească de fiecare dată când face asta. De 20 de ani, parodontax îndeamnă românii să zâmbească cu încredere. Poate nu ar trebui să mai ignori când mai curge sânge la periaj. Nu esti ”sensibil”, cum se spune pe la noi. Ai doar o mică problemă, la care poţi găsi ca ajutor pasta de dinți potrivită, folosită zilnic. Fie ea roz, albă sau colorată. Și dacă nu mă crezi, mergi la un stomatolog de două ori pe an ca să-ți confirme.
Și, crede-mă, un zâmbet bun, în fața unui străin, te va răsplăti! Nu numai să scapi din încurcături, dar să și primești un cadou nesperat. Mi s-a întâmplat mie, înapoi în Amazon, în mijloc de noapte și-n mijloc de fluviu. Pe malul apei, un vas ne face semne. E un pasager rămas fără motorină. Cei doi căpitani au abordat, al nostru a donat câteva sute de litri de motorină, iar în schimb, zece băieți și fete de pe pasager, o trupă de dansuri populare, ne-au făcut pe loc cel mai mare carnaval pe care l-am putut vedea vreodată. Și cu cele mai largi zâmbete cu putință. (P)
(P) La noi, în Moldova, e o mare mândrie să ai vinul tău. Și bănuiesc că nu numai la noi, ci în toată țara. Și nu doar să ai vinul tău, ci să fie și mult. Dacă ajungi într-un an să ai o performanță de 1000 de litri, ca socru-meu, chiar ești un expert. Socru-meu are via lui, dar tata și acum aleargă după struguri în diverse locuri și face ”un vin ex-cep-țio-nal.”
De altfel mai toată lumea din zonă are vinuri excepționale. Și eu eram obișnuit de mic să gust și să beau câte ceva din vinurile astea. Recunosc, la noi și cantitatea contează într-o anumită măsură. Nu rareori auzi de un grup de bărbați grupați în jurul unei găleți de vin scoasă din beci. Mai nou, nu mai e cu găleata, e cu pet-urile acelea de cinci litri. Și nu cred că e tânăr de la oraș care să nu plece cu câte o sticlă de asta de plastic de acasă, de la părinți.
Toată treaba e că ani de zile, habar nu am avut ce beau. De ce e vinul bun, când e bun cum e făcut. Spunea cineva că e un vin excepțional și trebuia luat ca atare. Căpșunici, frăguțe, nohanuri și nobile se amestecau, dar fără să fie clar care și cum încotro. Și mai era un indicator. ”Să nu te doară capul e o chestiune esențială la vinurile astea.” Dar nu mi-e clar de ce ar fi trebui să te doară capul de la două pahare de vin.
Până la urmă e o chestiune de educație. Auto-educație. Ca fiecare dintre noi am făcut pasul de la vinurile de acasă, la cele cu etichetă de la magazin, de la două-trei pahare la doar unul și acela băut odată pe săptămână. Cum să alegi, însă?
Pe mine m-a însoțit norocul și curiozitatea. Mă rog, ambele au forme concrete. Curiozitatea te face să pui mâna pe o carte, să citești, să afli de la ații mai buni ce vrei de la un vin. Sau să cumperi un documentar cu un expert în vinuri care îți explică pe ce drum te afli. Ce trebuie să găsești în aromă, în culoare sau în pahar.
Norocul e o personificare umană. La unul dintre târgurile de vin l-am cunoscut pe Andrei Avieriței, un tânăr somelier. După nume, v-ați prins e moldovean de-ai mei. ”Noi moldovenii nu scuipăm” îmi spune mai în glumă mai în serios la un moment dat la una intre întâlniri. Știți că vinurile de la degustări nu se beau. Se trec prin gură și apoi se scuipă. Am ignorat la primul târg la care am fost. După două ore, recunosc, am fost un personaj cât se poate de interesant. Să amesteci 40 de feluri de vin e o chestie.
Andrei a fost ca un lector pentru mine. A avut răbdare să-mi spună ce e și ce trebuie să fie în fiecare din pahare. Legătura moldovenească ne-a dat și o relație de sinceritate. Poți să spui direct ce-ți place și ce nu. Am testat cu Andrei zeci de vinuri, de la capătul lumii până aici.
După mai multe târguri, ne-am întânit într-o formulă nouă. Andrei m-a introdus în lumea de la Domeniul Bogdan. ”Vino aici că am cel mai bun Chardonnay din tot târgul.” Știi cum e, toată lumea își laudă marfa. Dar nu, vinul acesta e cu totul altceva. Nu vreau să mă fac de rușine aici în fața celor care știu vin. Dar pot să spun că m-a uimit culoarea dată de butoaiele de stejar, dar și gustul lung de vanilie de la final. Știu că mulți o să ridice o sprânceană, dar e un joc foarte interesant. Dacă poți să numești gusturile și aromele pe care le întâlnești într-un vin, plăcerea parcă sporește. Nu te mai concentra doar pe alcool, ci pe ce are de spus.
Domeniul Bogdan mi-a devenit oarecum prieten în povestea asta. E una dintre podgoriile sudice al României. E în zona Murfatlar și are peste 150 de hectare de vie care amestecă viță mai tânără cu una mai bătrână. Sunt oameni care cred că și noi putem bea altfel. Au și un crez. Vinul lor este bio. Adică se dezvoltă așa cum și-a dorit natura și nu-l strunesc ca să-l aducă lângă plăcerile noastre. E mai curând un pariu că noi o să înțelegem că ce e bun e natural.
Ne-am mai întâlnit e de câte ori, mai ales cu Chardonnay-ul cel de chihlimbar. Ne-am văzut la câteva petreceri și a fost un bun însoțitor. E chiar ce-ți dorești pe un pat de gheață și la un preț decent. Dar mai era un secret.
Chardonnay-ul face parte din gama Primordial de la Domeniul Bogdan. Are și o soră, Feteasca Neagră. În primăvară m-am întâlnit cu acest vin cu adevărat excepțional la unul dintre târguri, adus într-o sticlă fără etichetă. Încă nu era destinat publicului. Dar mi-a părut genial. Am vrut să-l cumpăr pe loc. Nu s-a putut. De abia azi ajunge în magazine.
Secretul este chiar un act de curaj. Pentru a face aceste două vinuri, Domeniul Bogdan a apelat la unul dintre cei mai mari experți ai lumii în vinuri, Philippe Cambie. Acesta este realizatorul a nu mai puțin de 15 vinuri care au 100 de puncte Parker. Adică sunt cele mai bune din lume. Nu vreau să fiu o enciclopedie de vin. Dar ca să înțelegeți exact ce vreau să spun, este ca atunci când un club de fotbal românesc ar fi antrenat de Guardiola. Cambie chiar așa se numește pe sine. Un antrenor de viticultori. Le arată ce să facă pe drumul pe care merg, dar fără a le schimba direcția. În 2010, Cambie a fost numit enologul anului de către Robert Parker. Și cam toată suflarea mondială de specialitate îl vede ca omul cel mai important din spatele unui vin esențial, Chateuneuf-du-Pape.
Vinurile românești au tot ce le trebuie pentru a juca în Liga Campionilor, crede Cambie, un susținător al soiurilor locale. Nu întâmplător cel mai cunoscut francez al vinului a acceptat să lucreze în România. Tehnica sa filigranată, pasiunea sa imensă, arta gustului , îi dau dreptul de a lucra doar cu cei mai buni. Ca să fii acceptat în clubul lui Cambie chiar trebuie să fii o podgorie bună. Ce le trebuie vinurilor noastre este tehnologia și marketingul. Tehnica a venit acum cu Cambie. Philippe este singurul care știe cum s-au alcătuit aceste vinuri. Doar el știe proporțiile vinului baricat pe termen scurt cu cel pe termen lung. El știe cât și ce s-a pus în fiecare recipient, ce proces de fabricație.
Și nu s-a înșelat. Cel puțin pe mine m-a nimerit. Că așa e la vinuri. Există reguli și clasamente, dar există și acel gust pe care doar tu îl simți și-l aștepți. Eu unul știu c-am avut nevoie de un drum și de experiențe ca să ajung în preajma unui om celebru care a ales să lucreze cu românii în domeniul său. Sunt într-un fel recunoscător c-am ales să merg pe drumul acesta. Vinurile astea sunt o bucurie pentru mine. Iar astăzi îți ofer un reper. Aici poți merge la sigur. Un singur lucru vreau să adaug. Că într-un singur pahar de vin bun o să găsești o lume întreagă. Și că nu ai nevoie de mai mult.
(P) E timpul să purtăm o discuție serioasă despre nobila artă a momentului când ești doar tu cu tine. Știi tu, când și regele e singur. Momentul când meditezi, citești etichetele la detergent, instrucțiunile de la vopseaua de păr a nevestei sau numeri câte dale de gresie sunt pe peretele din stânga și pe cel din dreapta. 64 în cazul meu.
Așadar, să vorbim deschis, dar și cu un scop, despre treaba ta, despre #treabamea și ce treabă utilă am putea face din asta.
Când eram copil, tata nu-mi dădea voie să stau mult în baie. ”Îți faci treaba, te speli și pleci! E doar o chestie fiziologică nu trebuie să pierzi timpul pe acolo.” Mi-a explicat în fel și chip că, dacă ești sănătos, faci lucrurile repede și decisiv. Nu ai de ce sta acolo, ca alții. Sfatul lui obligatoriu s-a lipit repede de mine. Doar că pe măsură ce au trecut anii, intrând în tot felul de medii băiețești, am văzut și am avut parte de tot felul de experiențe.
Știu oameni care stau o oră la #treabalor. Beau acolo cafeaua, fumează o țigară și citesc romane. Am văzut conversații despre maniheism, urlate prin ușa crăpată și chiar am făcut schimb de informații la examene, când eram în facultate. Știu și un top al manualelor care merită citite acolo.
Nu știu în ce fel și cum mai procedează lumea azi, dar recent am văzut o memă cu un cetățean care ținea în brațe o pisică. Iar pe o grămadă dintre alții îi văd intrând cu telefonul în baie. Mi se pare că lumea are teribil de mult timp în baie. Și aici intervine #treabamea.
Dacă tot stați atât de mult la baie, pot să vă îndemn să faceți ceva util pentru sănătatea voastră. Vă ofer prin acest articol 3000 de teste gratuite pentru depistarea precoce a cancerului de colon sau rect. Adică le oferă PONDERAS ACADEMIC HOSPITAL pentru toți cei care vor să știe din timp dacă au probleme de sănătate.
Testul îl puteți obține gratuit, la fel, analiza este gratuită, iar dacă, Doamne ferește, acesta este pozitiv, atunci și colonoscopia este gratuită. Înainte, însă, câteva informații de care trebuie să fiți conștienți.
Știți că în ultimul an am făcut zeci de interviuri la radio cu medici din România, din rețeaua Regina Maria. Am avut și o campanie dedicată cancerului. Pentru mine concluziile sunt uimitoare, mai ales în privința lipsei noastre de educație și a pasivității statului. Tehnic, la noi nu există nici un program de screening care să te ajute să depistezi cancerul din timp. Totul ține doar de noi.
În România, apar anual 80 de mii de cancere noi. Dintre acestea, peste 11 mii sunt la colon. Anual, șase mii de oameni mor în România de cancer colorectal. Cancerul colorectal este a doua cauză de mortalitate din rândul cancerelor. Cu toate acestea, nimeni nu o să te împingă să mergi la colonoscopie din timp. Plus că aceasta are și darul să te sperie. Un furtun în fund nu e pasiunea nimănui.
Cancerul colorectal vine pe nesimțite. Poate să aibă cauze ereditare, dar cel mai probabil este ca suferința să fie dată de alimentația modernă. Se poate întâmpla, dar azi nu mai este o dramă. Și nu trebuie să se transforme în tragedie. Dacă sunt depistate la timp, peste 90% din cancerele de colon sunt vindecabile. Dacă le găsești târziu, doar 8%.
Iar azi nici nu mai e nevoie de colonoscopie ca să le găsești pe majoritatea dintre ele. Este de ajuns acest test care este similar unei coproculturi clasice. Se numește testul imunochimic fecal FIT și este o metodă de screening non-invazivă importantă și eficientă. Testul îți arată dacă există sângerări pe care nu le vezi în scaun și-ți indică din timp starea de sănătate a colonului tău. El îți poate spune dacă există anumite probleme intestinale cum ar fi ulcere, polipi benigni sau cancer colorectal. E un gest teribil de simplu și care te poate scăpa de bătăi de cap.
Ca să intri în program trebuie să ai peste 45 de ani. Poți, deci, să le dai testul și părinților tăi. Dacă ești mai tânăr și ai pe cineva în familie cu cancer de colon si atunci primești testul gratuit.
2. Completează formularul și vei fi contactat de un reprezentant al Ponderas Academic Hospital.
3. Intră în posesia testului FIT. Poți să ți-l iei și singur de la recepția Ponderas Academic Hospital .
4. Recoltează un pic din treaba ta, conform instrucțiunilor pe care le vei primi.
5. Du testul înapoi la Ponderas Academic Hospital.
6. Primești rezultatele online și, dacă testul este negativ, ți-ai luat de grijă pentru un an.
7. Dacă testul este pozitiv, este recomandat sa faci o colonoscopie, si ea gratuită, la maxim o lună după ce ai primit rezultatul. Adică nu plătești nimic din procedură.
8. Dacă lucrurile sunt rele, atunci vestea bună este că ai șanse foarte mari sa le rezolvi din timp. Echipa de specialiști din Centrul de Excelență în Chirurgia Colorectală a Ponderas Academic Hospital îți stă la dispoziție pentru un traseu de diagnostic și tratament.
Mai bun îndemn de atât eu nu pot să vă dau. Sunteți cele mai importante persoane din viața voastră. Dați-vă o șansă să aflați că totul este bine! Nu vă costă nimic! (P)
Mici scene casnice. Dar le bănuiesc trase la indigo în toate casele lumii. În definitiv, noi, bărbații, suntem lăsați de o mamă pe lume.
Pe al meu, cel mic, îl găsesc băgat în frigider. ”Ce faci, mă?” ”Nimic, mă uitam și eu. ” E în mână cu un baton de salam sau cu o folie din aceea cu semipreparate din care stă să muște. ”Nu vrei să aștepți să mănânci?” ”A, nu, că nu mi-e foame.”
