Am văzut filmul cu procurorul Horodniceanu, publicat de jurnalist.ro. Zic așa.
Domnul procuror nu are nicio scuză pentru ce spune. Chiar dacă te simți nevinovat și oprit pe nedrept, tot ce trebuie să faci este să fii politicos. Cu atât mai mult cu cât ai o funcție respectabilă.
Poți să pui întrebări, să ceri respectarea drepturilor, să-ți spui punctul de vedere, dar așezat și cumpătat.
„Tu știi cine sunt eu” și „îți sun șeful” sunt apucături pe care niciun om civilizat nu le mai practică.
Comportamentul său este de anii ’90. Dar cred că încă este relevant pentru o mare parte din România.
Mai este un lucru aici: imaginile arată disprețul pe care mulți procurori îl poartă polițiștilor cu care lucrează, dar și altor colegi care-i ajută profesional.
Domnul procuror spune că regretă, dar nu-și cere scuze. Pentru mine, asta spune ceva mai mult decât episodul în sine.
Aștept o reacție și din partea CSM
În fine, Ministerul de Interne ar trebui să ne lămurească ce aparatură de înregistrare pot purta angajații săi și în ce condiții. Sunt înregistrările de pe body-cam sau un dispozitiv privat? În ce condiții pot fi înregistrat? Pot ajunge imagini cu mine în spațiul public, doar prin voința polițiștilor.
Știrea că Florinel Coman, fotbalistul FCSB-ului are un permis de conducere dubios, din Ucraina, a fost o surpriză într-un singur sens. Permise nașpa se pot lua și din România. Adică de la Suceava, de la Argeș. De ce din Ucraina. Probabil pentru că este ieftin și vine repede, chiar și din Donbas.
Totuși cât de ușor este să obții un permis nelegal în România?
Asta fost întrebarea de la România în Direct, iar ediția integrală o găsiți mai jos. O să încep cu o afirmație la care te-ai gândi mai puțin. Și anume că un specialist din sistem poate vedea de la distanță unde se iau șpăgi sau nu. Asta se vede după numărul de examinați. Când la un județ se testează de două ori mai mulți candidați decât în altul, cu aceeași oameni, atunci sunt suspiciuni. Asta ne-a povestit un fost șef de Direcție.
Apoi, am aflat că există un sistem creat de examinatori care să pună piedici cursanților și să-i aducă în situația de a lua șpagă. Cu o frână de la dublă manșă, cu o atingere de volan, totul e permis. După ce cazi o dată sau de două ori, mai dai și șpagă.
Sau cumperi permisul cu totul
Asta mi-a povestit un tânăr care lucrează în străinătate. După ce a picat o dată, a trimis apoi bani acasă, 1200 de euro, cu care tatăl lui a cumpărat permisul. Se simte vinovat? Nu. Pentru că toată lumea face la fel. Și pentru că el a fost pus în situația de a da șpagă chiar de autorități.
Știe să manevreze utilajul pe care-l conduce? Nicio problemă. Și oricum nu ar fi știut după cele 30 de școală pe care le-ar face. Așadar, calificare la locul de muncă. Și e cu sufletul împăcat, să fiu fără grijă. Ar face la fel cu copilul lui? Probabil că da, pentru că asta e România.
Ascultați și vedeți modul în care granițele dintre bine și rău devin neclare în acest interviu.
Iar la final, poate ne gândim cum ar putea să fie rezolvată această problemă. Dinspre Poliție care crede că 5500 de lei pe lună nu e un salariu motivat sau dinspre popor care vrea să facă repede și fără dureri de cap orice. Mai ales când ai șpăgari în față. Știu, imposibil.
Cristina Joia de la Pro TV, designer în emisiunea Visuri la Cheie, i-a spus unei femei să nu mai lase mașina pe trecerea de pietoni. Apoi și-a văzut de treaba ei. Persona a urmărit-o și a lovit-o în magazin cu asemenea ferocitate că a băgat-o în spital. Agresoarea a fost reținută.
Știți ce mă miră pe mine? Că până la această oră autoritatea publică și demnitarii din România nu au o reacție mai apăsată. Pe măsura sălbăticiei atacului. Pentru că acest atac este un pumn în fața întregii societăți. O invitație la tăcere pentru toți cei care au curaj să spună ceva. Acesta nu este un fapt banal, o altercație între doi cetățeni care au să-și dispute ceva. Aceasta este o lovitură dată tuturor oamenilor onești și buni din România care vor reguli. Muțenia noastră, a demnitarilor noștri nu face decât să le dea apă la moară celor care vor să ne țină la pământ cu frica. Frica este armă prin care vor să răstoarne traiul bun și corect al nostru și al celor care vor lege în țara asta. Iar dacă tăcem dăm semn că suntem intimidați.
O societatea nu poate trăi sub presiunea impostorilor, nemernicilor de tot felul. Nu e de ajuns că suntem zilnic conduși de cetățeni care fură, care nu se pricep, care nu știu să ne conducă. Ani de zile ni s-a spus că trebuie să fie cum vor ei, au modificat legea, au adus infractorii la masa celor onești. Nu trebuie ca azi să acceptăm să fim loviți când cerem respectare legii.
Priviți ce se întâmplă astăzi. Avem nevoie de reguli ca să trecem de această perioadă dificilă. Orice om cu scaun la cap încearcă să respecte aceste reguli cât mai bine pentru el și familia lui. Dar în fiecare zi suntem supuși unei presiuni de natură inversă. Alții aleg pentru noi. Să nu poarte mască, să intre în aglomerație, să se vânzolească, să fie nepăsători la viața mea și a voastră. Ați încercat vreodată să le atrageți atenția celor care nu poartă mască să vedeți ce se întâmplă? Ați văzut că vă uitați după mărimea celui cu care stați de vorbă? C-au reușit să ne inoculeze sentimentul acesta de frică. Ai început să te gândești de două ori dacă să-i spui ceva. Te uiți și nu știi ce să faci. Gestul de a nu respecta regula te lovește în față, dar știi că dacă spui ceva poți să o pățești.
Statul te-a părăsit, cei de lângă tine nu au curaj, lumea pe care am construit-o spune că trebuie să-ți vezi de treaba ta. Ei bine, Cristina Joia s-a comportat normal ca într-o lume civilizată și a spus ce crede. Ori dacă azi nu vorbim pentru ea, o lăsăm singură. Și mai e ceva. Noi pierdem o luptă care o să ducă la multe necazuri. Dacă nu respectăm regula, oameni o să moară, cel puțin azi în epidemie. Prieteni, aici nu este estul sălbatic. Aici e o țară cu cetățeni.
M-am uitat de la distanță la povestea asta cu clanurile din București. Și am văzut că se trage de ea în fel și chip. De la politică la tot felul de reglări de conturi în Poliție.
Așadar, ce știm? Că un lider al unui clan a fost ucis într-o încăierare cu alt clan. Au urmat momente tensionate, un ritual de înmormântare foarte lung și o prezență masivă a Poliției în stradă. Și o posibilă vizită a șefilor Poliției la familia celui ucis. Apoi, rețineri ai unor membri ai clanului.
De aici avem o serie de declarații mai mult sau mai puțin populiste. Ba, că polițiștii sunt la dispoziția infractorilor, ba că Poliția nu trebuie să se roage de infractori, ba că perchezițiile sunt doar pentru a se găsi înregistrări cu șefii Poliției.
Și ca de fiecare dată când nu stăpânim datele foarte bine, când se lucrează cu surse și întâmplări misterioase, trebuie să ne întoarcem la interesul public. Să vedem ce funcționează sau nu pentru societate.
Din punctul meu de vedere prezența masivă în stradă a Poliției era necesară. Nu ca să-i apere pe membrii clanurilor. Sau nu pe ei în primul rând. Ci să apere liniștea și ordinea publică într-o situație cu potențial periculos. Era mai bine să lase nesupravegheată o situație care putea duce la moartea unor oameni sau stricăciuni fără număr în oraș?
Înțeleg dintr-o declarație de la un sindicat că unor polițiști le e rușine c-au făcut treaba asta. Să nu le fie, pentru că liniștea era scopul pe moment. După asta mai vedem.
De asta nu mă deranjează nici că unii șefi din Poliție s-au dus să vorbească cu infractorii. Cred că știu mai bine la ce s-ar fi putut ajunge. Câtă vreme Bucureștiul nu a fost trecut prin foc și sabie, e în regulă. Așa trebuie să socotim lucrurile. Și să ne îngrijorăm de lucrurile cu adevărat importante.
Ultimii ani au fost o demonstrație de forță a clanurilor care au reușit să impună modificări legislative și o atitudine față de lege. În culise se spune destul de clar că mulți dintre ei au politicieni locali drept interfață. Și sunt semne că în timpul guvernărilor Dragnea și-au negociat avantaje legislative. Nu uitați că liderul PSD a apărut la Înalta Curtea însoțit de niște personaje dubioase. Și acela a fost un semnal către societate. De altfel, întreaga atitudine a unor lideri PSD părea o negociere pentru clanuri.
Întrucât am înțeles să continuăm aceste activități cu toate untitățile de parchet, din interior s-au declanșat anumite presiuni, cercetări prealabile, analize de climat organizațional, controale inopinate din partea conducerii, aspecte care au îngreunat activitatea. Mai mult decât atât, o treime din cadrul colectivului a părăsit structura căutând alte locuri de muncă.
Reporter: S-au oprit unele anchete pentru că nu ați mai putut colabora cu DIICOT și ancheta fapte mai grave?
Comisar-șef Andrei Marius: Așa este, unele anchete au fost oprite de pe o zi pe alta.
Andrei Marius interviu Digi 24
Cred că acest interviu e un bun punct de plecare pentru ce avem de făcut mai departe și pentru a înțelege situația actuală. Există mesaje politice de la cel mai înalt nivel că s-a atins un punct critic. Iar pașii următori ar fi curățarea Poliției de cârtițele interlopilor. Dar mai ales a politicii. Restul sunt perdele de fum.
Trebuie să discutăm despre acest eșec major al statului român, care i-a dat voie unui criminal în serie să incendieze un copil de 17 ani. Eu o să vă dau câteva indicii despre vinovați.
Înainte de a merge mai departe, vă rog să o ascultați pe Mariana, ascultătoare noastră de la România în Direct. Mesajul ei este important.
”Voi presa ați discutat o săptămână despre trabucul lui Ludovic Orban. Despre acest caz ar trebui să discutați o lună. Fata asta nu va mai fi om în vecii vecilor. Nu numnai că cictatricile fizice îi vor rămâne acolo, dar sufletul ei va fi măcelărit. Cine are drept de viață asupra ei? Un criminal? Un criminal care a mai omorât patru oameni. Ce sistem este ăsta? Ce sistem hrănește Poliția care a zis nu ne interesează, dăm pagina și o trimitem la centrul de recuperare? Și acolo ce-i facem? O dăm în grija unei bătrâne de 82 de ani. Luați-o ca o problemă de matematic și disecați-o ca să înțelegem toate dimensiunile ei. Nu suntem într-o republică arabă unde o femeie este egală cu o capră. Întrebarea me astăzi este: câte copile trebuie să mai moară ca statul acest asă facă ceva, iar polițiștii să-și facă treaba?”
Mariana, încerc să-ți răspund ție și tuturor românilor îngroziți de ce s-a întâmplat. Eliberarea condiționată este o procedură legală pentru toți deținuții din România, care au executat o două treimi din pedeapsă. Sunt mai multe condiții cumulatorii, iar în cazul acestui criminal, Comisia de eliberare condiționată a stabilit că toate sunt îndeplinite.
Această comisie este alcătuită din comandantul penitenciarului, din ofițerul de probațiune, dintr-un medic și un psiholog. Toți cei de la Drobeta Turnu Severin au căzut de acord că Turnagiu s-a îndreptat. De cinci ani ieșise la muncă, deși se afla acolo de 26. De asemenea, purtarea sa fusese bună în penitenciar, primind câteva zeci de recompense de-a lungul anilor. Doar în șapte ocazii în 26 de ani a încălcat normele penitenciare.
Probabil că Turnagiu era văzut ca un deținut bun de către cei de acolo. Dar sigur mai este și un alt motiv.
Un raport Apador-CH despre penitenciarul din Drobeta arată un grad uriaș de supraaglomerare, cel puțin în anul 2013. Astfel deținuții aveau la dispoziție fiecare sub 2 metri pătrați. Sunt convins că toate penitenciarele fac eforturi să scape de astfel de deținuți. Turnagiu chiar are un proces împotriva statului român în care cere despăgubiri pentru condiții.
Această cerere a ajuns la Judecătorie, care a refuzat eliberarea, dar apoi a mers la Tribunal. Acolo, potrivit Libertății, a fost eliberat de același judecător care a mai eliberat recent un deținut pe viață, cu omoruri. Purtătorul de cuvânt al Tribunalului spune că așa e legea.
Corect. Așa e. Doar că judecătorul poate și nu e obligat să elibereze. Nu e clar cum și-a format convingerea. La fel cum nu e clar în ce măsură elementele probațiunii au fost respectate. Nimeni din poliție nu a răspuns până acum de ce, după plângerea fetei, un recidivist periculos nu a fost anchetat mai mult de poliție.
În fine, să ajungem și la Direcția de Protecție Socială. Fata a fost audiată în prezența funcționarilor, plângerea ei a fost infirmată, bunica a venit și-a luat-o acasă și asta a fost tot.
O ascultătoare România în Direct, angajată la o astfel de direcție mi-a spus că, pe hârtie, totul a fost minunat. Dar că multe cazuri pe care le știe se rezolvă doar pe hârtie. Și apoi mi-am adus aminte de un alt infractor celebru care stă la închisoare pentru că două angajate de la Protecția copilului lucrau la PSD și nu acolo unde ar fi trebuit să salveze copii.
Și aș pune mâna în foc că toți funcționarii pe care i-am enumerat, pe hârtie, sunt de neatins. Dincolo de asta, o copilă a căzut pradă unui nemernic, deși toate hârtiile sunt în regulă.
Am stat să socotesc în câte feluri este vinovat statul român și societatea noastră, de-a dreptul, pentru ce i s-a întâmplat copilei incendiate din Mehedinți. Nu cred că mai e cineva care să nu știe povestea, dar pentru cine nu o știe, o să repet câteva date.
Un criminal în serie este eliberat anul trecut după ce a petrecut în închisoare 16 ani. Îl cheamă Ion Turnagiu, iar în 1993 a omorât cinci persoane între care o femei însărcinată. Deși are un total de 90 de ani de închisoare, omul este eliberat la a 11-a cerere.
Iată cum arată lista sa
Martie 1993: Prima victimă, o femeie
Octombrie 1993: Triplă crimă – Soț și soție, femeia era însărcinată în 7 luni
Noiembrie 1993: A treia crimă – O victimă, omor deosebit de grav, cu premeditare
Stabilit la Dârvari, în Mehedinți, după ce-a ieșit din închisoare, omul stabilește o relație de prietenie cu tatăl fetei. Este o prietenie pasageră de vreme ce acesta era mai mult plecat în străinătate, la muncă. Fata sa de 17 ani și fratele mai mare erau în grija unei bunici de 82 de ani. Nu știm cum, dar criminalul s-a apropiat de fată. C-au avut o relație, că era doar imaginația agresorului, că o hărțuia, e greu de spus. Cert este că ea s-a simțit amenințată.
O tot suna pe fată. El a avut două conturi de Facebook și o suna pe fată. Mă suna fata: „Băi, tati, ce fac cu ăsta că uite, mă sună să mă duc la el și nu știu ce”
Nu e clar de ce, dar lucrurile nu au putut fi oprite de familie acolo. Copilul acesta nu a avut protecție nici de la părinți, nici de la bunici, nici de la stat. Ceva grav s-a petrecut în săptămâna dinaintea atacului, care a determinat-o să se ducă la poliție. Au văzut situația fetei și au dus într-un centru de asistență socială,de unde a fost scoasă de bunică. A doua zi, ea a fost incendiată și acum nu știm dacă o să mai trăiască.
Concluzia mea este că acest copil nu a avut parte de nicio protecție din partea nimănui și că viața i-a fost furată de această țară căreia nu-i pasă de nimic și de nimeni și-n care statul e o sculă în mâna diverșilor să șefi, dar nu face nimic pentru oameni obișnuiți.
Primul lucru la care trebuie să ne uităm este cum a ieșit acest om din pușcărie, deși ar fi trebuit să stea pe viață. Legea îi dă dreptul în anumite condiții la eliberare condiționată. Adăugați că a beneficiat și de recurs compensatoriu, ceea ce i-a dat posibilitatea să ajungă mai devreme în fața unor judecători. Ce-au spus judecătorii, care, potrivit publicației justnews.ro, sunt șefa Secției Penale de la Tribunalul Mehedinți, Mihaela Popescu și judecătorul Romică Uliu.
… Analizând contestația formulată prin prisma dispozițiilor sus evocate și în raport de actele depuse la dosarul cauzei rezultă că persoana condamnată T_______ I__ a executat fracția minimă prevăzută de lege , pe timpul executării pedepsei a fost sancționat disciplinar, însă aceste sancțiuni au fost ridicate ulterior, a fost recompensat de 7 ori cu ridicarea măsurii disciplinare aplicate și de 24 de ori cu suplimentarea drepturilor. În perioada analizată, nu a fost sancționat disciplinar, a fost recompensat de 8 ori cu suplimentarea drepturilor. A îndeplinit recomandările de participare la programele și activitățile de reintegrare socială și a participat la activități lucrative, obținând 215 zile câștig. În cauza de față, în raport de cerințele prev. de art. 59 C .p., se reține că judecătorul fondului nu a apreciat în mod corect, raportat la actele și lucrările dosarului, că la acest moment nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege și nu se impune liberarea condiționată a condamnatului.
Vă aduc aminte, judecătorii s-au pronunțat diferit față de colegii lor de la judecătorie. Procurorul a interpretat tocmai pe dos față de judecători. Iată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea contestației ca nefondată, arătând că
persoana condamnată nu a dat dovezi temeinice de îndreptare, i-au fost aplicate 7 sancțiuni disciplinare, a câștigat 215 zile ca urmare a muncii prestate, însă dintr-un total de 7305 zile pe care le-ar fi putut câștiga astfel, ținând cont și de natura și gravitatea infracțiunii comise, respectiv omorul deosebit de grav.
Dacă stai să te uiți pe tot dosarul, vei vedea că Turnagiu a început să dea dovezile de îndreptare doar în ultimii 5 ani înainte de eliberare când a început să iasă la muncă. Și că din zilele de muncă a câștigat doar a treizecea parte pe care ar fi putut-o avea. Cred că e firesc ca de-a lungul anilor să ai diverse încălcări ale normelor penitenciare, iar cele șapte încălcări pot fi trecute cu vederea, dacă apar în anii trecuți din dosar. Mai ales că propunerea de eliberare era făcută în unanimitate de membri comisiei, iar Turnagiu executa pedeapsa în regim deschis.
Doar că realitatea spune că Turnagiu devenise băiat bun în ultimii 5 ani. Și că nu petrecuse nici 26 în pușcărie. Dacă la cinci crime, nu faci nici 30 de ani, cam care e starea justiției? Și cât de mare e presiunea pe judecători să scoată oameni din pușcărie și-n aceste condiții? Știți bine că de la vârful statului român s-a pornit o campanie de golire a pușcăriilor cu orice preț.
Mai departe, însă. Turnagiu a ieșit condiționat din pușcărie. Adică la orice greșeală se întoarce. Există niște condiții în care are loc această verificare. Cum s-a întâmplat vreme de un an ca un criminal periculos să fie verificat de poliție? Cetățenii care lucrează în poliția locului ar fi trebuit să știe totul despre el, zi de zi. E o formă de protecție a comunității. Mai ales când e una mică. Sunt curios cum s-a întâmplat asta.
Cumva, dând dovadă de curaj, fata aceasta a ajuns la poliție unde a reclamat un viol împotriva unui criminal în serie. Poliția a dus-o la un centru de asistență socială. Corect până aici. Cel mai probabil este că l-au și luat la întrebări pe cetățean pentru că aceasta a incendiat-o ca să se răzbune. Deci știa că este reclamat.
Nu au fost găsite dovezi împotriva lui? Pentru că în acest moment nu știm de ce omul nu a fost reținut pe loc. Cum a decurs interogatoriul? A fost unul? Ce s-a întâmplat acolo? Nu a existat niciun motiv ca acest om să rămână la Secție? Nu ai nicio îndoială ca polițist că există un pericol?
Ce s-a întâmplat apoi la centrul de asistență socială. Deși copila s-a plâns familiei că e agresată, apoi a mers la poliție, totuși, bunica de 82 de ani, care era și reprezentant legal, o scoate de acolo. Controlul de medicină legală spune că nu a existat un viol. Nu s-a întâmplat însă nimic de nicio natură. Era doar speriată, a mințit? Și-a pus problema cineva, o secundă că acest copil este realmente în pericol?
Răspunsul este mai curând nu. Nici măcar familia nu a luat-o în seamă. Adevărul este că avem de-a face cu o fată curajoasă care a fost abandonată de toată lumea. Cumva, ea a procedat corect, dacă a fost agresată și a avut curaj să meargă la Poliție. Nu uitați că aici asta este încă o rușine, darămite în România rurală.
Mesajul este că orice ai face, nimeni nu are cum să te ajute în aceste situații în România. Spre deosebire de alte cazuri, Poliția ajutat-o, i-a oferit o formă de protecție. E un pas înainte față de zilele când nu te băga nimeni în seamă. Dar nu e de ajuns să-ți salveze viața.
Ca de obicei, statul nu are nicio formă de protecție pentru cei mai slabi dintre ai săi. El rămâne o sculă în mâinile celor care conduc țara și una aflată la dispoziția lor. Totul se pune în funcțiune când se face presiune de sus sau când apare presiune publică. Pe mai departe, și după moartea Alexandrei din Caracal, o femeie nu câștigă mare lucru atunci când se duce la Poliție.
În 30 de ani reforme succesive, Poliția nu reprezintă mare lucru în ochii populației, ci un instrument de dat amenzi. Mai ales după pandemie. Ce știi sigur este că atunci când soliciți apărare ești în realitate singur împotriva tuturor.
Este timpul să vorbim astăzi despre șmecherie ca sistem de valori. Căci ceea ați văzut în ultimele ore la tv și pe rețele sociale, aici trebuie încadrat. Are treaba asta vreun răspuns?
Toată lumea știe că de Paște am avut o serie de incidente spectaculoase în mai multe zone din țară: Hunedoara, București, Ploiești, Galați, Săcele, Fetești. Toate sunt legate de nerespectarea măsurilor de carantină, arme albe, furci, topoare și apoi o reacție contondentă a autorităților.
Mai e ceva care le leagă: toate au avut loc în cartiere sărace, ghetouri de adevăratelea și cu implicare activă a unor membri ai comunității rome. E vorba de zone unde legea ajunge greu și rar, iar civilizația și educația cu atât mai puțin.
Să nu ne amăgim, oameni buni, aici nu e o discuție despre integrarea comunității rrome sau despre cum Poliția trebuie să bată mai repede și mai bine. Aici este vorba despre sărăcie și inegalitate, despre eșecul statului și înlocuirea lui cu un sistem de valori care se numește șmecherie și care răspunde la cu totul alt set de comandamente decât cele cunoscute de noi.
Statul român e plin de programe pe hârtie, de instituții și tot felul de inițiative pentru cele aproape 700 de mii de romi, cât numără statisticile. Doar că în cartierele cu pricina nu stau doar romi, ci o grămadă de oameni care trăiesc în sărăcie lucie. De asta, Uniunea Europeană când acordă bani acestor comunități vorbește nu de bani acordați lor, ci oamenilor săraci. Tehnic, din 2014 până în 2020 UE a cheltuit 1,5 miliarde de euro în aceste comunități.
Ar fi trebuit ca oamenii să primească apă, condiții de trai mai bune, ceva școală, acces la resurse și așa mai departe. Cu ele ar fi trebuit să vină și respectarea legii. Unii le-au primit, alții nu. Cert este că în toți acești ani gradul de sărăcie a acestor comunități a rămas pe undeva la 95 la sută, iar jumătate dintre ei trăiesc în sărăcie extremă, față de 13 la sută dintre cetățenii obișnuiți. Doar unul din 10 lucrează.
Ba, mai mult, odată cu sporirea mișcărilor naționaliste, segregarea a fost și mai mare. Ghetouri de facto, zone închise, discurs public rasist prezent în multe părți ale Europei.
Firesc oamenii au ales ceea ce li s-a părut lor mai bine. În lumea foarte săracă de acolo, modelul succesului au fost familiile interlope. Cei care au mânuit mulți bani negri fără să fie prinși, cei care au făcut afaceri cu politicieni sau au stat la chermeze cu șeful poliției. Cei care s-au bucurat de toate înlesnirile la codul penal pe care le-au primit în perioada PSD. Nearestați, nederanjați, dar public prieteni cu mai marii zilei, ei au impus acest model întregii comunități.
Banii aruncați în aer, mașinile mari și casele nejustificate de venituri au devenit legea și modelul de urmat. Baronul interlop. Statul e bun pentru alocații, spitale, ajutoare sociale și un pic de școală. Pentru că asta e tot ce-a putut face în realitate. Cât despre muncă ca exemplu, ei toți știu că nu vor ieși din sărăcie muncind, ci făcând o combinație.
Acest model de viață, șmecheria, ne-a fost prezentat ca o alternativă viabilă și acceptabilă și mai ales necontrolabilă. Se simte bine și-n restul societății, dar cei mai săraci sunt mai vulnerabili.
Ce-ați văzut de Paște este o demonstrație de putere a acestor oameni. Cum o învingem? Păi atunci când toleranță zero va însemna atât cătușe și pistoale, dar și respingerea de către autorități, zi de zi, a acestui model. Ați putea începe să nu mai stați cu ei la masă.
Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens, de ridicător de greutăți, și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fiecare emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer.
Sunt convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit.
Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare.
Cartea. De ce era necesară?
Am debutat cu scrisul la această carte imediat după pronunțarea sentinței în prima instanță, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv după luna iunie a lui 2016. Undeva în primăvara anului 2017 am finalizat-o. Au fost perioade în care am lucrat mai intens și altele în care nu am putut din cauza trăirilor pe care am încercat să le descriu în carte. Nu aveam starea necesară pentru a le transpune în scris.
Apelul. Care este stadiul procesului său? Ce Rol au avut modificările adoptatea de Parlament la legile justiției.
Achitarea pentru toate faptele pentru care am fost trimis în judecată s-au dat pe faptul că nu există fapta, nu pe alt temei procedural. Nu fiindcă nu ar fi indicii sau probe, ci pur și simplu faptele pentru care am fost trimis în judecată nu există. Deși achitarea de către completul de trei judecători ai ICCJ a avut loc în iunie 2016, DIICOT-ul, cel care m-a trimis în judecată, au atacat și ei cu apel. Aveau obligația morală să motiveze apelul și să arate Înaltei Curți care sunt motivele de apel în 30 de zile. Au făcut-o într-un an. Din punctul meu de vedere este o tergiversare nejustificată. Ulterior judecarea apelului a început la completul de judecători. Au apărut apoi deciziile acelea alea CCR cu Completele de 5. A fost dat înapoi, s-a repartizat unui alt Complet de 5, a reînceput. Acum a venit ultima decizie a CCR cu Completele de 5 și așteptăm cu mare interes să vedem ce se întâmplă, respectiv motivarea pe care judecătorii CCR o să o facă la ultima decizie pe care au dat-o.
Încă mai e polițist?
În suflet sunt polițist. O să rămân polițist totdeauna. A fost meseria pe care am făcut-o cu dedicație și cu absolut totală implicare, însă nu mai sunt activ. În urmă cu un an de zile m-am pensionat fiindcă am împlinit stagiul necesar, aveam vechimea, vârsta.
Eu cred că România se desparte prea devreme de profesioniștii săi. Este un pensionar tânăr, de 25 de ani. Cum vede această problemă?
Din punctul meu de vedere polițiștii, cel puțin cei din sistemul operativ, și în mod deosebit cei din structurile de combatere a criminalității organizate, în cei 25 de ani de activitate, până la pensie, au parte de o uzură psihică, fizică, o uzură a sănătății deosebite. Părerea mea e că aceștia pot fi folosiți pentru experiența lor și ulterior celor 25 de ani. Măcar încă 5, 6, 7 ani în funcții neoperative. În mod deosebit în posturi în care pot să împărtășească din experiența lor polițiștilor care se află pe băncile instituțiilor școlare ale poliției sau vin imediat de pe băncile Academiei sau ale Școlilor de Agenți de Poliție.
Se iese și mai devreme la pensie. Acum nu se mai iese decât la împlinirea vârstei de 50 de ani. Ca să argumentez ce am spus mai devreme, în cursul anului 2004, în timp ce investigam o grupare infracțională care parțial este descrisă și în carte, în timp ce eram la serviciu, am suferit un infarct miocardic. Am fost luat cu ambulanța, dus la Spitalul Județean, dus apoi cu o altă ambulanță la Timișoara la Institutul Inimii. E o meserie care uzează forate mult. Infarctul a fost cauzat de oboseală, de stres, de alimentație necorespunzătoare, combinat cu consum de cafele în exces, de fumat… E o meserie care te uzează și îți creează mari problem
Ce crede despre pensiile speciale?
Nu există pensii speciale la poliție. Sunt pensii de serviciu care sunt reglementate legal. Cuantumul lor este mult sub ceea ce se vehiculează în spațiul public. Nu sunt pensii extraordinare. Sigur, din punctul meu de vedere, probabil că este nedrept ca pensia unui polițist care a lucrat în structurile operative, la judiciar sau la crimă organizată să fie la fel ca și pensia unuia care iese tot după 25 de ani de poliție, dar dintr-o structură neoperativă.
Eu am în jur de 7.000 de lei pensia, dar este una dintre pensiile mari pentru că am ocupat o funcție de comandă foarte importantă, adică am coordonat activitatea structurilor de combatere a crimei organizate pe județele Hunedoara, Alba și Sibiu.
L-am rugat să-mi explice ce se întâmplă în viața unui polițist de capătă dreptul să devină pensionar mai devreme.
E greu să vă descriu o zi din viața unui polițist pentru că activitățile noastre se întindeau pe perioade mult mai lungi de timp când investigam o grupare infracțională. Plecam dimineața la serviciu și s-a întâmplat de nenumărate ori să ne întoarcem după o săptămână, două, după o lună. Se termină o dată cu dovedirea activităților infracționale ale persoanelor sau a grupurilor de persoane investigate.
Eu eram șeful Brigăzii Alba care avea în componență mai multe servicii specializate: Antidrog, Cyber Crime, Criminalitatea Macroeconomico-financiară. La nivelul fiecăruia dintre aceste servicii se instrumentau dosare penale privitoare la grupuri de infractori care săvârșeau genul respectiv de infracțiune.
Acum traficul și consumul de droguri sunt infracțiunile preponderente. În momentul următor pot fi cele de criminalitate economico-financiară. La un moment ulterior poate să fie traficul de persoane și traficul de emigranți. Toate sunt importante, toate se comit.
Din ce am observat eu, infracționalitatea a escaladat în ultima perioadă. După percepția mea, e vorba despre ultimii 4, 5 ani. Cred că infracționalitatea a crescut foarte mult și că structurile de aplicare a legii au pierdut un pic de teren. Problemele acestea legislative, încercări de modificare a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală. Din punctul de vedere al poliției, dar și al Ministerului Public, al instanțelor, cred că toate aceste sisteme sunt subfinanțate. Nu există suficientă logistică pentru a-ți desfășura activitățile în bune condiții.
Modificările legislative din timpul perioadei Dragnea au împiedicat și activitatea Poliției. A simțit că lumea interlopă e bucură de ele?
Nu mi s-a întâmplat să-mi râdă (infractorii) în nas, dar am perceput reacții de genul ăsta în special în mass-media, din partea unor presupuși infractori, unii chiar dovediți infractori. Mă gândesc că dacă o instanță ca ICCJ te condamnă pentru săvârșirea unei infracțiuni, definitiv, o să fii numit infractor până la urmă.
Percepeam (modificările) ca pe niște piedici intenționate puse sistemului judiciar.
Probabil (scopul a fost) ca anumite infracțiuni aflate în cercetare să nu mai poate fi investigate și trimise în judecată, să urmeze dosarul calea firească și să se obțină soluții definitive. Au fost încercări de tergiversare a acestor dosare până la împlinirea unor termene de prescripție. De curând CCR a respins acele modificări care vizau reducerea termenelor de prescripție.
Legătura între politică și lumea interlopă
În cadrul dosarelor pe care le-am investigat am întâlnit și situații de legături nefirești între oameni politici și membri ai unei grupări infracționale, dar nu i-am tratat ca pe niște oameni politici. În cauzele respective i-am tratat ca pe membri ai grupării.
În momentul în care ești om politic, reprezentant al unei instituții importante a statului și afli că persoana X are probleme de natură penală, că există suspiciuni că săvârșește infracțiuni sau afli din mass-media că este investigat sau cercetat, iar tu nu încerci să te detașezi de omul ăla, ba din contră, cultivi în continuare relația cu el, deja din punctul meu de vedere, ca polițist sau ca cetățean, e o problemă. Au fost situații în care cauzele investigate ne-au rezultat astfel de legături, de apropieri.
Cred că lumea interlopă, traficanții de droguri, de persoane, persoane care comit infracțiuni cu violență, sunt de fapt cei care profită de aceste modificări sau încercări de modificări legislative, alături de cei pentru care ele sunt făcute. Politicienii și-au făcut niște găuri pentru ei, niște portițe de scăpare, de care beneficiază din păcate și această lume interlopă.
Intervenții din partea superiorilor. Cum arată și ce i s-a cerut
Au fost situații punctuale. Nu le infirm, dar nici nu aș vrea să mă refer la ele în momentul ăsta. Au fost două, trei situații de genul ăsta, în urmă cu mai mulți ani. Nu le-am dat curs și pe urmă nu am mai fost deranjați. Pur și simplu te sună și-ți spune, fără vreo legătură, fără să-ți ceară ceva, că X este un băiat bun, că își vede de treaba lui, că afacerile lui sunt legale. Îți sugerează că acea persoană e protejată sau că e în grațiile celui care intervine. Ironizam la telefon și mă lăsau în pace.
Au fost situații în care ca pârghii prin care poți să creeze presiune asupra ta, trimit echipe de control, corp de control. Îți verifică activitatea în cele mai mici amănunte, verifică și activitatea subordonaților tăi. Încearcă să găsească ceva care să-ți fie imputat ulterior și să poată să te sancționeze ca avertisment sau să te destituie din funcție.
Care este miza conducerii Poliției Române. De ce ar vrea un politician să controleze Poliția?
Am argumentat și în carte. Din percepția mea și ce a rezultat din activitățile efectuate la urmărirea penală și în cercetarea judecătorească a fost că s-a mers pe principiul: „Ori el, ori noi! Ori Berbeceanu, ori noi”. Persoanele respective au conștientizat că informațiile la care ajunsesem cu privire la presupusele activități nelegale comise de ei, ar fi putut să genereze dosare penale în care să fie cercetați și eventual judecați și condamnați. Ar fi putut să declanșeze cercetări disciplinare către structuri ale Ministerului Public sau către CSM. Eram pregătit și psihic și profesional și omenește, dar nu credeam că se va întâmpla.
Un moment cheie a fost arestarea sa. Cum a văzut familia ce s-a întâmplat atunci?
Fiul meu era foarte mic și au încercat soția, în mod deosebit, cât și bunicii, să facă cumva să nu afle adevărul, pentru că era destul de greu să-i explici unui copil de 5 ani jumătate ce înseamnă o înscenare judiciară. Fiul meu era obișnuit cu faptul că plecăm în misiuni prelungite, dar cu toate astea știa că trebuie să vorbim în fiecare seară. Nu exista misiune în care să plec și să nu vorbesc cu el seara înainte de culcare, să poată să doarmă liniștit. Atunci soția i-a spus că sunt plecat într-o misiune inițial. Celor de la locurile de detenție le-am spus că nu am nicio pretenție, decât să mi se permită să-mi sun de la telefonul public din arest fiul în fiecare seară. Ulterior soția i-a spus că lucrez sub acoperire și că sunt într-o închisoare ca să-i prind pe cei răi.
Pentru el a fost o perioadă traumatizantă și din păcate experiența asta tristă nu a lăsat cicatrici doar asupra mea, ci și asupra familiei, echipei. Fiul meu nu a mai avut copilărie. A trecut de la perioada aia candidă și lipsită de griji, s-a maturizat brusc din păcate.
Ne-a fost greu tuturor, dar am fost o familie puternică și am reușit să ne mobilizăm, să ne înarmăm cu răbdare, cu putere, cu foarte mult curaj și cu credința pe care ne-au oferit-o exemplele de-a lungul carierelor noastre, că adevărul nu poate fi cosmetizat și că totdeauna iese la iveală.
Arestul văzut de partea cealaltă
Arestul nu are cum să nu te afecteze. Cum descriam și în carte, în locuri de detenție fusesem de sute de ori până atunci, ca polițist. Brusc m-am trezit aruncat după gratii. Sentimentul este unul foarte puternic și negativ. Nu te dărâmă, dar este departe de a-ți face bine.
(Arestul e) cumplit. E un loc în care indiferent de vinovății sau nevinovaţii, nicio persoană nu ar trebui să stea. Condițiile sunt absolut improprii. De Evul Mediu.
Cum a fost întâlnirea cu ”clienții” săi în arest?
Vorbeam și în carte de faptul că atunci când am ajuns în arest mi-am dat seama că mitul acela potrivit căruia un polițist arestat este o victimă a tot felul de abuzuri și agresiuni în sistemul penitenciar nu există, pentru că persoanele de la locul de detenție urmăreau foarte intens cazul Berbeceanu de unde se aflau. Cunoșteau în amănunt ceea ce se întâmpla, iar când mă întâlneam cu ei la telefoane, la plimbător, la instanțele de judecată, mă încurajau, îmi cereau să nu mă las și să lupt până la capăt. Au avut un comportament absolut corect față de mine, pentru că și eu, ca polițist am avut un comportament absolut corect față de ei, chiar dacă la un moment dat, am propus măsuri preventive. Am făcut-o însă în mod corect.
Am vorbit despre schimbul de mesaje dintre polițiști și lumea interlopă în cazul Caracal. Colaborarea cu infractorii este corectă?
Am văzut în spațiul public tot felul de astfel de susțineri. Eu nu am perceput așa ceva. Nu cred că este firesc ca polițiștii să negocieze cu cei care se prezumă că încalcă legea. Cum să le spună polițiștii grupărilor infracționale: „Puteți să vă luptați între voi cât vreți, rupeți-vă oasele, omorâți-vă, dar nu agresați pe altcineva!”? Este posibil să fie situații izolate în țară. Nu exclud lucrul ăsta, dar în orice caz nu se întâmplă așa ceva la modul general. Poliția nu negociază cu grupările infracționale nimic.
Dacă e așa, nu e corect. Vreau să cred și să insist încă o dată că dacă e așa, e un caz izolat.
Nu e nimic nefiresc să îți obții informații de la persoane care la un moment dat au fost cercetate penal, trimise în judecată, condamnate, care și-au efectuat pedepsele sau care la un moment dat ar putea să comită astfel de infracțiuni. Informațiile serioase și adevărate, cu valoare operativă nu pot fi obținute de la bibliotecă sau cofetărie. Poți să iei informații de oriunde, cu condiția să le exploatezi în mod corect și onest, inclusiv din punct de vedere judiciar, cu condiția obligatorie de a nu-l proteja pe cel care ți-a dat informația, când la rândul său poate comite o altă infracțiune. El nu trebuie să primească nimic. Din experiență, infractorii au sentimentul că dacă îți oferă o informație bună urmăresc după lucruri clare. Dacă e o informație bună despre un grup rival sunt șanse mari ca acela să dispară, odată cu concurența. În al doilea rând, crede că îți câștigă ție bunăvoința, ceea ce nu ar trebui să fie deloc adevărat.
Au fost mediatizate doar situații negative. Probabil astea prind la public mai mult. În mod cert, trebuie mediatizate pentru a nu se repeta. Sunt absolut convins că sunt și exemple pozitive foarte multe care nu sunt mediatizate sau bine mediatizate. Probabil că aceste structuri suferă de un marketing prost făcut. Nu este însă deloc lipsit de importanță faptul că eu, ca om provenit din sistem, percep că activitatea poliției, cel puțin a celor din structurile de combatere a criminalității organizate, s-a mai estompat. Nu mai este atât de agresiv. Polițiștii nu mai au atât de multă determinare.
Poliția a atins cel mai de jos nivel cu putință ca imagine pentru public. Care este gradul de profesionalism din poliție?
Sunt în sistem polițiști foarte buni, foarte bine pregătiți profesional, dar am discutat cu ei. Cât am stat la București m-am întâlnit cu mulți colegi. E sentimentul că nu mai vor să riște, să-și pună pielea în băț. Îmi spuneau că nu mai e nicio siguranță. Îți faci meseria, vrei să-ți faci treaba și ajungi ca Berbeceanu. Foarte mulți colegi din țară cu care am discutat au percepția asta.
Numirile în poliție se fac și pe merit?
Numirile la vârful poliției au fost mereu politizate și vor fi mereu. Problema nu e că numești politic un șef de poliție, dar interesul tău ca partid de guvernământ e să numești un profesionist, ca să nu creeze deservicii. Nu aș vrea să mă refer la persoane, pentru că pe unii nu i-am cunoscut, deși dacă ar fi fost polițiști valoroși, cu rezultate notabile, în mod firesc ar fi trebuit să aud de ei. Pot să vă dau ca exemplu ultima numire a domnului chestor Vasilescu. Pe mine mă încântă. E un profesionist. A făcut parte din structurile de combatere a crimei organizate, din cele operative la direcții de operațiuni speciale. Îl știu dedicat și implicat. Cred că este un adevărat profesionist.
În timp ce vorbim ascultătorii îi propun funcția de Ministru de Interne
Nu m-am gândit la așa ceva. Le mulțumesc celor care se gândesc în locul meu la așa ceva și care m-ar vedea într-o asemenea postură. Personal, nu că îmi cunosc limitele, dar sunt sigur că nu m-aș regăsi într-o asemenea funcție pentru că știu ce implică.
Ce ați ascultat la 112 în cazul Alexandra nu este o întâmplare. Eu cred că, de fapt, așa se întâmplă îndeobște. Ori este ceva ce nu înțelegm noi din procedurile lor, ori pur și simplu oamenii nu au chef de lucru. Și nu mă refer la operatorii 112, ci la relația omului cu Poliția. De multe ori, de prea multe ori, Poliția nu ia în calcul sau nu se obosește să investigheze ceea ce reclamă oamenii.
Mai jos o să ascultați o înregistrare care o să vă arate reacția Poliției într-un caz de răpire al unei fete care era destinată prostituției. Daniela din Brașov ne-a sunat și ne-a povestit ce-a pățit fiica sa. Poliția a refuzat să o ajute. A fost nevoie ca ea să fie extrem de curajoasă ca să-și scoată fata de acolo. Ascultați!
Povestea a fost rezolvată cu ajutorul televiziunilor. Femeia a apelat la ele și după ce s-a creat o presiune publică, polițiștii s-au pus în mișcare. Am ascultat și azi dimineață alte mărturii ale ascultătorilor noștri. Refuzul de-a prelua cazul pare cea mai întâlnită practică a Poliției române. Iar ceea ce vedem azi este doar o ieșire la suprafață a acestei practici. Adevărul este că în lipsa presiunii șefilor, a pilei sau a opiniei publice lucrurile nu se mișcă.
Sunt câteva lucruri care nu-mi ies nicicum din cap. O să le enumăr:
1. Cazul acesta există public pentru că tatăl Alexandrei este văr cu Alexandru Cumpănașu. De mai bine de 15 ani, Cumpănașu conduce un ONG a cărui principală activitate a fost supravegherea profesionalismului din Poliție și a gradului de corupție diin aceasta. El a făcut parte din prima structură internă de supraveghere a Poliției, înființată în mandatul lui Ioan Rus. Cumpănașu știe pe de rost toată Poliția Română. El a sunat la șeful Poliției și la Procurorul General. Adică a pus pile și a făcut ce făcea în țara orice om sănătos la cap ca să salveze copilul. Dacă nu era el, nici acum nu știam nimic. Polițiștii și procurorii s-au pus pe treabă serioasă doar după ce-au fost sunați de la București. Așadar, statul român s-a pus pe salvat un copil doar pentru c-a avut o pilă. Dacă ea nu exista, se prăbușea în anonimat. Dar nici asta nu a fost deajuns.
2. O ceată de bărbați a stat toată noaptea în fața unei porți și nimic nu i-a determinat să intre înăuntru. Și acum mint separat și împreună cu nerușinare. Pentru mine acesta este cel mai curios fenomen social care s-a putut întâmpla în ultimii ani în România. Ce s-a întâmplat acolo? Ce-au gândit? Ce-au vrut să facă?De ce nu au intrat? Cât de căcănar să fii să stai în inacțiune? Și nu s-a găsit nimeni acolo mai bărbat?
3. Convorbirea de la 112. Sigur că șefii îl împachetează acum pe acarul Păun. Dar a nu reacționa cum trebuie la un astfel de apel, la orice apel, e un gest care nu are decât o singură explicație: nu mai ești om.
Și aici voiam să ajung. Eu credeam până acum că statul român este alcătuit în proporție mare din mediocri, din pile, amante sau numiți politic. Nu tot, dar acești oameni ajung în locuri cheie. Și că statul e slab pentru că structura sa intelectuală este cangrenată. Adevărul este că o parte din oamenii de acolo s-au dezumanizat. Storși de moleșeală, de căldura nesancționatoare a postului, de bănuții aruncați cât să te scoată binișor peste limita din sărăcie, de miserupisme și de sentimentul că pot rezolva ceva, oamenii de aici nu mai răspund la stimulii umani corecți. Nu le mai pasă, plutesc peste săraci și cei care nu sunt parte din sistem. Își încoredează mușchii la un telefon de la București și se uită cu dispreț la oricine altcineva.
Timorați, fricoși, lași, dar sătui și gata să sară la o nouă sinecură, pactizând cu stăpânii nu cu populația, ei sunt adevăratul sistem. Unul care a încetat să fie uman.
