podcast

Florin Iaru: „E bine în România. Pentru că totul poate fi reparat.”

6 martie 2020 Cătălin Striblea Podcast, Ultima oră 00:43:52 0 comentarii

Pe Florin l-am cunoscut în toiul unor bătălii politice. E ca un vulcan. E liber și are curaj. E liberal până în măduva oaselor și crede în oameni. Și lumea, care trăiește prin televizor, crede că ăsta e el. Ba îi și pune câte o pecete politică. Și ca de obicei nu vedem decât un fragment din ce este el ca om. Sau ca profesionist. Pentru că Florin Iaru este unul dintre poeții mari  ai acestei țări. Și nu numai pentru că e în manualele de liceu, lucru care-l enervează la culme. Ci pentru că așa este recunoscut de breasla sa. Și pentru că la începutul anilor 80, a modificat lumea poeziei scoțând un volum unic la data aceea, dar și de mare succes. „Aer cu diamante” este un volum de succes cu poezii De Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian Coșovei și Ion Stratan 

N-a fost chiar așa. Toată lumea s-a supărat. Cei mai mulți s-au supărat. Au spus: „Ce e prostia asta? Voi scrieți poezie americană”. De unde poezie americană dacă noi trăiam în România?

Volumul, care poartă titlul unui poem de al meu, este „Aer cu diamante” după „Lucy in the sky with Diamonds” care era după Beatles. Puțină lume s-a prins. Am scăpat de cenzură și s-a publicat. Sigur că (s-a făcut scandal). Toți presupuneam că trebuie într-un fel să delirezi în această lume mică și închisă ca să poți ieși, să ai un pic de libertate. Trebuie să te droghezi, iar noi ne drogam cu literatură, cuvinte și prietenie.

Cum păstrați la începutul anilor 80 legătura cu lumea care trebui să vă inspire. Era zona cea mai neagră a comunismului. 

În primul rând erau posturile de radio străine. Pe urmă și sistemul comunist sau sistemul socialist românesc avea niște găuri. De exemplu toți aviatorii veneau din curse cu discuri sau cu casete audio. Alții, care ieșeau în străinătate, veneau cu cărți. Aceste discuri sau casete umblau peste tot, astfel că noi eram, într-un fel sau altul, la curent cu ce se întâmplă dincolo. Nu uita că era și un post de radio care emitea pentru România. Sigur, se auzea cu țiuituri că era pe unde scurte. E vorba de Radio Europa Liberă, unde ascultam „Metronomul” de sâmbătă seara a lui Voiculescu. În același timp, aveam o actualitate românească și o chestie de cultură făcută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ei ne prezentau ce se întâmplă la ora respectivă în Occident. Într-un fel eram, cum să spun… Dincolo de zidul pe care îl ridică Trump, noi eram mexicanii, dincolo erau americanii și noi ne imaginam că era dincolo. E clar că imaginația noastră nu avea cum să fie corectă, dar era fabulos.

În perioada comunistă era și mai zbuciumat. Cum era contactul cu autoritățile comuniste?

Eram zbuciumat, eram agitat. Nu vreau să mă laud cu nimic, dar nu am intrat decât o singură dată în conflict și nu din vina mea, ci din vina unui poet, care pe 16 septembrie 1982 a strigat „Ceaușescu al vostru e un tâmpit”. Ne-au umflat și ne-au anchetat până noaptea târziu. E vorba de poetul Virgil Mazilescu. A murit doi ani mai târziu. După cum mă știi, întotdeauna când aud un lucru sau când văd un lucru, o întâmplare, eu îmi pun problema: de ce sau cum este alcătuită, de ce s-a ajuns acolo? Niciodată nu mi-au plăcut explicațiile de-a gata, prefabricate. În România anilor `80, totul era prefabricat. Noi știam de la bun început că ce se afirmă e fals. Cine crede că va putea studia istoria citind ziarele nu va putea înțelege nimic. Nu aveau nici o legătură cu realitatea. În același timp eram un om singur, fără nici o apărare, nu făceam parte din nici o breaslă, nu mă ajuta nimeni, nu aveam prieteni sus-puși. Să știi că pe vremea aia existau în aparatul de partid sau în cenzură, indivizi luminați la cap, care făceau tot ce era omenește posibil să ajute scriitori. Este celebrul caz al lui Gogu Rădulescu care lua cina cu scriitorii, juca table sau șah cu ei. Soțul Violetei Andrei îi mai ajuta pe scriitori să obțină pașapoarte, să obțină facilități. La fel, o doamnă de la cenzură, doamna Doxănescu. „Îngerul cu ochi albaștri” i se spunea. Ajuta scriitorii să-și poată publica măcar părți din cărțile lor și lua asupra ei. Erau vremuri complicate pentru că toată lumea știa că e un sistem fals. Tot ce venea de sus era fals.

Eu făceam glume, vorbeam cu voce tare de fiecare dată când era o tâmpenie. Ca să îți dai seama cât de nebun eram, cât de inconștient eram, în 1971 s-a întors Ceaușescu din China și din Coreea. Aveam 17 ani. „Trecem la Revoluția Culturală!”. Și eu am vorbit în autobuz, nene: „Na că ne-a lovit Revoluția Culturală! Bine că…!”. Eram dus cu capul. La 17 ani nu înțelegi. La 20 și ceva de ani înțelegi. Am început să jucăm cu mingile adversarului. Le ridicăm la fileu, pentru că orice cuvânt sau frază absurdă poate fi dusă la ultima ei consecință, care este una devastatoare. Pentru un dosar de urmărire e menționat că pe 1 Decembrie 1989 eram la o masă cu niște prieteni și am spus, deși eu nu țin minte, dar așa scrie acolo, în raport: „Și la noi se va termina în curând”. Nu știam. Speram că spun un lucru. Eu nu credeam că voi scăpa din comunism, dar speram. Știam ce știam. Știam cu siguranță că urma să mor nepublicat într-o României închisă, că nu mă va mai citi nimeni, dar sperăm că voi fi scăpat într-o zi.

Dosarul de la CNSAS l-a văzut? A avut curiozitatea să vadă cine l-a turnat?

Nu știu (cine m-a turnat). E o problemă cu dosarul meu. Am găsit numai în dosarele altora. Dosarul meu nu l-am găsit. Mi-a scris CNSAS că nu am dosar. Am bănuieli, dar unele sunt atât de îngrozitoare că nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Au fost prieteni buni cu care am împărțit zile și nopți, foarte buni. Mulți dintre ei m-au învățat să scriu, mi-au vorbit. Într-un fel, îndoiala e mai bună decât evidența, în anumite momente. Stelian Tănase a aflat că era prietenul lui cel mai bun, cel cu care punea țara la cale. El nu a fost singurul.

Prietenul meu, Dorin Tudoran mi-a povestit că cel mai bun prieten a venit la el în casă și a zis: „Hai să mergem în baie, să dăm drumul la apă, să nu se audă ce o să spun”. Ce găsește Dorin Tudoran în acte? Exact convorbirea, redactată de omul care venise la el să-l tragă de limbă. Într-un fel vreau să aflu, că asta e meseria mea, de scriitor. Într-un fel nu vreau să aflu, pentru că asta-i meseria mea, de om!

România iubește poezia. Ce înseamnă să fii poet de mare succes pe aici?

 Nu sunt de mare succes. Nimeni nu e de mare succes în România, pentru că poeții se citesc între ei. Oameni în general nu știu poezie, iar când aud de poezie își pun mâinile cap: „Aoleu iar ne dau poezie, iar spune poetul ăla țicnit una și noi nu putem înțelege nimic”.

Mai mulți elevi din toată țara au luat legătura cu mine prin Facebook. Eu mă uit din când în când în spam și descopăr acolo că sunt oameni de 16, 17, 18 ani care mă întreabă ce am vrut să spun. Eu îi iau cu binișorul. „Păi ce am spus acolo?”. „Ați spus că v-ați întâlnit cu cutare, vă jucați”. „Ei, asta am vrut să spun, că mă jucam!”. „Numai asta ați vrut să spuneți, nu ați vrut să spuneți altceva?”. „Nu!”. Nu sunt (alte înțelesuri). Nu sunt de acord (nici cu modul în care se învață la școală). Toți avem în spate o iubire. Are vreo importanță?

Un lucru de care probabil ascultătorii tăi vor râde… Orice scriitor are buba la cap, are o păsărică, o lampă care îi filează. Altfel nu s-ar pune pe scris. Dacă ar fi nefericit, s-ar duce și s-ar îmbăta, dacă ar fi fericit, s-ar întâlni cu persoana iubită. Dacă ar fi bolnav s-ar duce la medic, ca toți oamenii. Scriitorilor și artiștilor le filează o lampa și e nevoie de un mecanism întreg ca această neliniște, această îndoială, această viziune, să ajungă la celălalt. O să râzi. Nu se așează nimeni să scrie: „Vai, cât de tare mă doare sufletul, sufletul meu care are ca niște aripi și cu niște păsări, și vine o cascadă”. Nu! Aia e o poezie proastă sau literatură proastă. Literatura vorbește în cantități pe care oricine le poate înțelege. Atenție! Cu un amendament: cineva care are obișnuința de a citi. Eu degeaba îi dau unui copil de clasa întâi să citească, după ce a învățat alfabetul, o piesă de clasa a V-a sau clasa a X-a. Nu va înțelege! E nevoie de un mecanism al citirii.

În România toată lumea e convinsă că dacă nu îi place o poezie, aia nu e poezie. Nici mie nu îmi place mâncarea de bame. Mi se pare groaznic. Când aud cuvântul bame deodată mă albesc, mă las pe spate și încetul cu încetul urcă din mine o revoltă. Asta nu înseamnă că altora nu le plac bamele sau că nu e o mâncare bună. Nu pot mânca melci. Creierul meu refuză melci, dar acceptă caracatiță, calamarul. E o chestie din creier. Când scriitorul scrie, el de fapt se transmite pe el însuși altora.

Scriitorul e un profesionist. El are inspirația în clipa în care s-a așezat la masa de scris pentru că în tot timpul acesta, creierul lui merge, combină, adună, strânge informație. Tot ceea ce simțim noi, el simte de două sau de trei ori. Eu cred că extrag din jurul meu tot ceea ce mă interesează și apoi mă gândesc cum pot să dau drumul acestor lucruri înapoi, către cititor. Uneori lucrez mult, alte ori lucrez repede. Nu are importanța viteza. Singurul lucru care contează este următorul: să nu se vadă cum am cusut haina asta a textului. Nu trebuie să se vadă. Când cineva citește, trebuie să îl păcălești, să aibă impresia că ceea ce vede este firesc: „Asta puteam să fac și eu”. Nu e lucru mai greu pe lume decât să îi dai impresia celuilalt că ar fi putut să facă și el la fel. Atât sună de normal că parcă ar fi în capul lui. Ăsta este un scriitor bun.

Poezia lui Florin Iaru apare în manualele de română. Cum îi place treaba asta

În primul rând o să le spun că problema e următoarea: în manuale apar o groază de poezii proaste, pe care chiar autorii manualelor le consideră proaste, dar în același timp le consideră bune pentru copii. Sunt bune pentru copii, dar sunt proaste pentru oamenii mari. Asta e de la început fals. Dacă în clasele I-IV s-ar preda o literatură mișto, cu aventuri, copiii nici nu ar ști că aia e literatură. Ar deveni încetul cu încetul viața lor. Aventuri, personaje, întâmplări, enigme, tot ce pune mintea omului la contribuție. Nici nu ar ști că citesc literatură. După un timp, într-adevăr pot să își dea seama de ce a făcut autorul așa, ce a ascuns, și cum l-a păcălit, de ce a modificat, unde a vrut să ajungă. Înțelegi aproape intuitiv, dar pentru asta trebuie mai întâi să citești. Ca să citești, trebuie mai întâi să fii atras de lucrul pe care îl vezi. Dacă citești și începi povestea cu o poezie sau cu o proză lipsită de har, greoaie, urâtă, și a doua oară și a treia oară la fel… Asta e literatura: mai bine dau și fug.

Sunt poeți care știu pe dinafară poeziile. Cel mai celebru exemplu era a lui Virgil Mazilescu, cel împreună cu care a fost anchetat. El știa pe dinafară toate poeziile, dar el scria foarte puțin și lucra o poezie în luni de zile, ca să ajungă la o formă extrem de comprimată. Dar eu nu mi le țin minte pentru că am alta teorie și aici sunt mii de teorii. Dacă ții minte, nu te vor lăsa să mergi mai departe. Le vei imitat sau le vei multiplica, și în loc să mai faci poezie, faci industrie.

Manualul copilului său îi place? S-a uitat pe el?

Întâmplarea face că manualul de clasa a V-a pe care îl au ales e un manual bun, interesant, cu mulți scriitori mai puțin cunoscuți, dar care pe zona lor pot trezi interesul elevilor. În general mă feresc, ca de boală rușinoasă, să-i spun cu ce mă ocup, că sunt scriitor. El știe că sunt scriitor, dar este nebunia lui tata. De exemplu s-a lăudat în clasă că sunt prieten cu Ana Blandiana, că l-am cunoscut pe Gellu Naum, că o știu pe Ioana Pârvulescu. Sunt texte de acolo, din autori contemporani, dar mai interesanți, adică oameni care nu scriu ca pentru copii, ca pentru subdezvoltați mintal. Cei mai mulți oameni cred că a vorbi copiilor înseamnă a vorbi în cuvinte puține și foarte simple. Nu! Orice copil poate să înțeleagă până la un anumit prag dacă îi dai cuvintele adecvate. Astăzi, deși Creangă este un scriitor genial, nu îl poate înțelege nici un copil de la oraș. Cel puțin jumătate din cuvinte au ieșit din uz. Pe vremea lui toate cuvintele alea erau perfect cunoscute. El lucra cu cele mai comune cuvinte ale limbii române, care între timp au murit. Azi ne trebuie un Creangă tradus. Cum facem? E ca și cum i-ai da să citească în japoneză: „citești un mare poet japonez!”. „Bă, dar nu înțeleg nimic!”. „Nu contează, e mare! Tu nu înțelegi, dar citește comentariu despre el și ai să înțelegi”.

Poezia pe care o ține minte este..

Din fericire știu o poezie. E o poezie scurtă. Se cheamă „Hai cu mine pe Muntele Fuji”. „Capul meu cade pe mașina de scris, fruntea de rânduri mi-e plină!” E evident că tu vezi capul care cade și evident toate lucrurile se imprima. Marii autori sunt atât de firești încât te întrebi: „Unde e șmecheria, cum face?”.

Mineriada din iunie 90 e un moment definitoriu pentru intelectualitatea română ieșită din comunism. 

La mineriadă eram în spital. Am o boală cronică și din cauza ei am intrat în spital pe 6 sau 7 iunie. Eram internat. Am trecut printr-o comă. Am atins ușor moartea câteva ore, am trecut pe lângă ea și am revenit. Știu că, în 20 mai, după ce s-a dat rezultatul alegerilor, cu regret am spus: „așa a hotărât poporul, va trebui să ne supunem!”

Revoluția l-a prins ca poet gata interzis. Mă rog, nu mai era chiar poet

Pentru mine era o chestie de viață și de moarte. Eram gestionar. Făcusem filologia. A trebuit să renunț la studii ca sa devin gestionar, să pot trăi, să muncesc undeva. Eram interzis. Un reprezentant al cenzurii, Dulea, mi-a zis: „Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici un rând”. Eu eram într-un fel condamnat la moarte. Ce mai ai de pierdut? Cei mai mulți care au ieșit în stradă erau într-un fel sau altul condamnați la moarte de regimul comunist.

Aveam inventar. Îmi lipseau 4000 de lei în gestiune. Vorbisem în seara anterioară cu 20 de prieteni și m-am împrumutat, am strâns suma pe care trebuia să o pun acolo. În timpul în care semnau actele de predare primire s-a auzit ce s-a auzit și la radio. Mi-am luat haina și am fugit. Pe Călin Angelescu, care era prietenul meu și cărător, l-au lăsat liber, să se ducă la manifestație să vadă cum să intre. Noi ne-am organizat în felul nostru. Au mai fost două fete extraordinare: Carmen Francesca Banciu a venit acolo încercând să intre cu doi copii în brațe. Magda Cârneci la fel. Deci două fete senzațional de curajoase care au stat piept în piept cu paznicii și au încercat să intre. Curaj! Am fost și eu acolo. M-au umflat repede că eu sunt poet și nu știu să mă bat. Pe la 1:30 am căzut printre primii. M-au dus la Circa 1 de Miliție, unde mă anchetaseră și cu opt ani înainte. Nu știau că sunt eu pentru că eram toți cu fața la perete, bătuți măr, unii plini de sânge.

Omul sfințește locul. Băiatul care m-a anchetat era mai tânăr decât mine. Cred că era un soi de locotenent sau sublocotenent la miliție. Ăla a fost unul din cei mai umani oameni pe care i-am întâlnit acolo. Mi-a zis: „Acum să vedem cum să facem ca să ieșiți bine de aici”. Al doilea om care m-a îngenunchiat sentimental a fost o femeie de la Evidența Populației. Când am ieșit din interogatoriu a venit la mine cu un pachețel mi l-a băgat în buzunar: „Poate aveți nevoie”. În buzunar aveam o bucată de pâine. Oameni și oameni. Fără ticăloșia oamenilor nici un sistem nu poate trăi. Dacă omul nu este ticălos, el însuși, nimeni nu îl poate obliga. Atunci au ieșit puțini de frică. Gândește-te că ai trăi toată viața în frică. Toată viața! Deschide colivia unui canar pe care l-ai bătut în cușcă toată viața. Nu va ieși!

M-au dus la Jilava unde era și Vosganian, era și Horia Roman Patapievici, prietenul bun care fusese luat o dată cu mine, pictorul Ion Dumitriu. Au ieșit și artiștii, exact în aceeași proporție 1-2%.

„Moartea” lui Florin a fost anunțată la Europa Liberă. Vreme de câteva ceasuri, România l-a crezut mort

Câțiva de pe margine au văzut că am fost luat și m-au călcat ăia în picioare. În perioada aia erau câteva ambasade care aveau ambasadori prieteni față de disidenți, un fel de cutiuțe poștale. Fosta mea soție i-a dat mesaj unui prieten: „Unde e Florin?”. „Acolo unde trebuie să fie”.

Numele meu e Râpă. Pe culoarele de la Jilava striga unul: „Care ești bă, Iaru?”. Tu ce ai fi răspuns? Am ales să spun nu, pentru că așa învățasem de la Nicolae Steinhardt. Ei jucau în închisoare niște mici piese de teatru pe care le învățaseră pe din afară. Era una de Eugen Ionescu în care cineva încearcă să intre în casă. Cel din casă îl poate ține afară numai dacă spune „nu”. În clipa în care spune „da”, e teritoriu cucerit. Au strigat apoi Râpă. Am recunoscut într-un final că sunt Râpă. M-au luat la interogatoriu. Prietenii de care îți spun au vorbit cu ambasadori, cu șeful Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, care era și în CC al PCR. Ăla a vorbit cu un general de armată sau securitate. Cum D. R. Popescu nu știa cum mă cheamă și a zis Iaru. Le-a spus ălora: „Bă, nu e niciun nu Iaru acolo”. „Nu e Iaru, e Râpă”. Știa că nu mă poate elibera, dar i-a rugat să mă lase să-mi fac injecțiile. Nu aveam cu ce pentru că erau sparte toate de la bătaie. Deci când dau băieții, sparg tot. Tot ce era seringă era spart. Generalul ăla a dat telefon către șeful de la Jilava care m-a luat la interogatoriu. M-a întrebat dacă îl cunosc pe generalul X. Am zis da, iar el a răspuns: „Hehehe, altă dată să nu mai faceți. Sunteți liberi.” Mie și sculptorului Vasile Gorduz ne-au dat drumul. Am ieșit de acolo și ne-au urcat într-o salvare în care aduseseră oameni. Salvarea era pardosită cu sânge. Ne-au lăsat la Cimitirul Bellu și ne-au spus: „Luați-o pe acolo că dacă vă umflă, tot la noi ajungeți”. De la Bellu până acasă era drum lung. Am văzut un taxi pe 22 decembrie la ora 3:00 dimineața. I-am făcut semn. Eu nu mai aveam bani, dar avea Gorduz vreo 50, 60. „De unde veniți?” „De la Jilava”. „Vă duc pe gratis”. Așa sunt oamenii. Sunt și buni și răi, și minunați și o oribili. Asta e meseria mea de scriitor. De aia nu pot să accept negru și alb. Există o groază de nuanțe și de trăiri. Poți să vezi un om care e un criminal și care îngrijește un pui de pisică. Una-i una, alta-i alta. Poți să vezi o canalie care are un act de generozitate. Nu știi ce-i trece prin cap.

Încă un pas napoi în comuniasm. Nu știu dacă generațiile de azi mai știu ce este o repartiție. Chiar la Galați

Pe vremea aia se făcea un soi de teleconferință cu toate universitățile din România și se luau mediile. În funcție de media pe care o aveai, cel din vârf lua cea mai bună repartiție, care era probabil în oraș. Eu eram pe locul 100 și ceva. Nu am fost un student strălucit că pe mine nu mă interesa Istoria Limbii și gramatica. Mă interesa numai literatura. În timp ce la gramatică luam note mici, la literatură toți luau note mari. Pe locul 10 sau 11 zice unul: „Aleg Galați”. Trece timpul. Deodată aud: „Renunț la Galați. Aș vrea altceva”. Nimeni nu a auzit ce a zis ăla. Toți erau atât de concentrați numai pe interesul lor, că nu mai aveau urechi să asculte ce e în jur. Eu, mă știi, sunt cu urechile ciulite în stânga și în dreapta că trebuie să absorb realitatea. La locul 128 zic: „Aleg Galați”. A fost o furtună în jurul meu. Așa am ajuns acolo.

Galațiul comunist nu cred că era foarte atrăgător

Era raiul pe pământ, pentru că erau niște șiruri enorme de salam de Sibiu, mușchiuleț Montană, bere poloneză, Votcă rusească. Tot ce nu se mai găsea în București de câțiva ani. Eu am fost omul cu ghinion al orașului Galați. La trei luni după ce am venit în Galați, au dispărut și salamul de Sibiu și mușchiulețul Montana și berile străine și benzina de la autobuze. Aveam locuința într-un capăt al orașului, în Ada Marinescu, și trebuia să ajung în partea cealaltă, spre Focșani. Nu puteam ajunge decât cu autobuzul. Ei bine, nu mai erau autobuze, începând din iarna lui `78 spre `79. Nu mai era benzină. Pleca un autobuz de la capăt, plin cu oamenii ciorchini pe scară. Cum ăla nu putea opri în stație că se urca un alt puhoi de oameni și nu mai putea pleca, oprea între stații. Eu nu stăteam în stație ci la jumătatea distanței, ascuns după blocuri. Când acela oprea să mai coboare oameni eu urcam. Asta era viața. Trebuia să trăiești.

Eram profesor. Nu prea (mi-a plăcut), tocmai din cauza manualelor. Eram obligat într-un fel să predau ceea ce mie nu îmi plăcea. A trebuit să aleg: să mă prefac că îmi place, dar să îi învăț un lucru greșit. De curând, o fostă elevă din clasa a V-a, de la Școala 29 mi-a scris: „Vă țin minte și acum. Am îmbrăcat împreună scaunul Costică!”. Eu am vorbit despre comparații. Le-am spus: nu orice poate fi comparat cu orice, ci doar dacă au niște caracteristici comune. Omul nu poți să îl compari cu un melc, dar poți să îl compari cu o maimuță. Soarele nu poți să îl compari cu o ciupercă, dar poți să îl compari cu un ban de aur. Să înțeleagă logica comparației. Le-am zis: „Scaunul acesta nu poate fi un om”. Copiii au spus: Ba da!”. Când am intrat la ora următoare am văzut scaunul care avea o hăinuță, avea pantalonii trași pe picioarele din față, o cravată de pionieri și niște pantofi în primele două picioare. „Ce e asta?”, i-am întrebat. „E scaunul Costică”. Copiilor trebuie să le dai drumul să vadă și apoi învață de plăcere.

Oh, da, e (o satisfacție că m-au ținut minte). E ca și cum mi-ar spune un cititor: „Ți-am citit cartea, e foarte bună”. E același lucru. Toată lumea știa că e unul nebun la Școala 29, cu barbă.

A scăpat de Galați și a venit la margine de București unde ar fi trebuit să predea muzica

Eu am un soi ciudat de ureche muzicală, adică aud perfect, știu cea mai mică notă luată greșit, dar pe mine nu mă aud, iar când eu cânt se produc cataclisme. Pornesc cutremure. A trebuit să predau muzică, pentru ca altceva nu era. Eram într-o școală de lângă București, la Bulbucata, la vreo 40 de kilometri. Am fost profesor suplinitor. Le-am zis: „Copii, eu aș prefera ca în ora de muzică să facem altceva. Eu cânt foarte urât”. Au vrut să mă audă. Am început să cânt. „Bine, dom` profesor, mergem și jucăm fotbal”. În rest am predat lucru manual. Am făcut tot ce se putea, mai trebuia să trăiesc.

Întoarcerea la București era dezideratul tuturor celor alungați din Capitală. 

În 1981 a apărut o lege: acolo unde ești, acolo îți face buletinul, ori pentru mine era esențial buletinul de București că ăla era refugiul meu. Aș mai fi stat stagiar. Stăteam într-o garsonieră închiriată, într-o cameră a unui apartament cu 3 camere la etajul 11, unde fiecare stagiar avea câte o cămăruță a lui. Viață grea, dar simpatică. Toți de la etajul 11 și la etajul 10 ne-am împrietenit și trânteam niște chefuri. Băi, dimineața, la 7:00 când plecam la școală eram cu toții îngrozitor de mahmuri.

Bucureștiul anilor aceia era deprimant pentru că totul se închidea în jur. E ca și cum ai sta într-un mușuroi de furnici și vezi cum totul se prăbușește. S-a stins lumina, s-au închis magazinele, restaurantele, au apărut gărzile care te supravegheau pe stradă, au dispărut taxiurile, mașinile erau cum erau. Dacă cineva are curiozitatea să vadă cum era transportul în comun să vadă expoziția de fotografie a lui Pandele. Oamenii călătoreau pe tampoane, pe scări, între vagoane. Era nebunie. Oamenii trebuiau să ajungă la muncă și nu erau tramvaie.

Bucureștiul i-a adus și „interzicerea”.

Nu am fost interzis din cauza poeziilor mele. Eu nu cred că un om poate fi închis din cauza poeziilor. Nu cred. Sigur că orice sistem e nebun și poate să facă orice. Eu am fost interzis ca o răzbunare pe care a pregătit-o cineva unui profesor ce ne-a îndrumat pe noi toți, pe Cărtărescu, pe Stratan și pe Coșovei pe Matei Vișniec, pe toți. Eugen Barbu, la revista „Săptămâna”, a declanșat o campanie furibundă împotriva stricătorilor de limbă și de moralitate românească, pur Românească. Nu întâmplător toți cei care au fost puși acolo ca exemple negative și corupătoare eram din Cenaclul și sub îndrumarea lui Manolescu.

România acum, față de acum 30 de ani. După ce-ai trecut prin atâtea bătălii. E mai bine?

E bine, dragul meu. E bine, pentru că totul poate fi reparat, totul poate fi spus. La început e cuvântul care este de supărare sau de bucurie. După aceea se dezvoltă. Nu e bine? Spune că nu e bine și spune cum să facem să fie bine. Pentru că am trăit zi de zi, nu vedem diferența între România de acum și România de acum 30 de ani, dar fotografiile pe care le văd de acum 30 de ani mă fac să mi se taie respirația. Este o lume absolut închisă, fără nici o scânteie. Sigur, puteam să sărim etapa asta în 15, dar așa s-a întâmplat și la noi. Mult mai greu. Se fac 30 de ani și încă mai avem. Eu nu am s-apuc, dar tu poate ai să apuci un moment în care să spui: „În 2020, acum 20 de ani, am stat de vorbă cu Iaru o și a zis că e bine.”. Îți mai spun de ce e bine. La noi nu sunt lucrurile puse la punct. Pentru un scriitor, pentru un artist, o realitate contorsionată este un izvor nesecat de inspirație!

 

 

Constantin Cotimanis: „Am jucat rolul celui mai mare nenorocit din istoria noastră aproape contemporană”

18 februarie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:40:55 0 comentarii

Bebe Cotimanis este cea mai cunoscută voce din România. Amenințătoare, întunecată, profundă sau istorică, depinde de situație, vocea lui te călăuzește prin programul ProTV. Și o face de vreo 20 de ani. Dar când se întâmplă asta, ai mai puțină vreme să te gândești la actorul Constantin Cotimanis. Și la pasiunile sale. Ultima dată l-am văzut în „Între amin și chin,” un film despre fenomenul Pitești, care te lipește de scaun. Ce aveam să aflu este că, de fapt, în acest film, își întâlnește rădăcinile și o parte din istoria familiei de aromâni din care face parte. Așadar să începem de la voce  

Voiceover e o meserie pe care practic ați inventat-o în România. Până la Pro Tv aceasta nu exista. 

E o meserie pe care nu am stăpânit-o nici eu. Se pare că am fost primul care a intrat pe o televiziune cu voce, cu promo. Limba română nu se preta la așa ceva, punându-i-se în față niște voci de americani, de englezi, voci renumite. Era foarte greu să aranjezi limba română, să sune important pentru un lucru pe care îl ai de scos în evidență. Împreună cu Teodosiu am debutat la ProTV. Trebuia să facem niște promouri înainte să apară, să arunci postul în aer. Am reașezat felul de a vorbi pentru televiziune, în limba română. Prima a fost Esca care a avut un grad de pregătire ridicat la BBC. A trimis-o Sârbu înainte cu un an, iar ea a venit și a impus un soi de tipar preluat de alte televiziuni. Noi ne mândrim că am luat cei mai buni oameni din televiziunea română. Pe măsură ce oamenii au fost crescuți s-au răspândit la celelalte televiziuni. Așa se întâmplă că mă întâlnesc cu oameni pe care i-am pregătit pentru ProTV. Florin era foarte talentat, deci nu a durat decât vreo două ore pregătirea lui.

Aveați pregătire, ați știut ceva reguli?

Regulile mi le-am inventat. Le-am inventat și le-am răspândit. La un moment dat mi-a dat telefon amuzat Bogdan Vodă, colegul meu de la Nottara, soțul Clarei Vodă. Amândoi sunt actori la un post de televiziune. Mi-au spus: „Bebe, poți să vorbești? Se întâmplă ceva. A venit Repan să dea vocea Antenei 1, că vor ăștia să relanseze postul. S-a enervat la culme că ăștia i-au pus vocea ta și au spus că așa trebuie să sune”. Eu care îl respect pe Repi, care a fost un model de pronunție, o voce importantă în teatrul și în filmul românesc. Să îi pună vocea unui puști? S-a enervat și a plecat

Făceam promouri cu două zile înainte de lansare. M-am apucat într-un studio mic, pe o stradă lângă Obor, într-un fost cinematograf. Acolo era închiriat. Studioul în care înregistram era cam cât două toalete, puse cap la cap. Era o chestie cu niște cofraje de ouă. Așa era atunci. Am început să înregistrez, stând în picioare. Mona Segall și Cristi Rotar erau dincolo de ciclop. Din când în când mai trecea Sârbu să vadă cum merge treaba. Se uita și îmi făcea semn că e bine. Am început seara, pe la 8, 9 și am stat până la 2 noaptea. La un moment dat a apărut cu apă. M-a întrebat Mona Segall: „Bebe, ești bine? Ai obosit?”. I-am răspuns: „Mă dor picioarele!”. Am stat în picioare 4, 5 ore în fața microfonului. Apoi ne-am minunat toți: „Hai să îi dăm un scaun!”. Asta e o realizare a revoluției române. Eu nu mai făcusem asta. Mai făcusem o voce înainte de care sunt mândru, de care îmi amintesc cu plăcere: vocea lui Iisus din „Cartea cărților”.

Cotimanis pare un nume aromân. Care este istoria familiei?

Originile sunt mai mult macedoneşti. Familia e din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe. Așa îl știa pe bunicul.

Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater. Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Când ni s-a luat Cadrilaterul majoritatea am venit în zona asta unde era totul mai calm.

Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. În rest, ne-am cam pierdut.

După anii `40, unchiul Sandu a făcut pușcărie multă. Se vorbea foarte rar despre asta în familie. Tata a murit. Pe la 13 ani mai aveam grijă de bunicul, fiindcă îmbătrânise. Povestea: „Băi băiete, au ajuns golanii la putere… Dar să nu spui asta la școală”. Așa li se spunea, golani. Probabil asta a fost răzbunarea lui Iliescu când ne-a făcut golani fiindcă am stat în Piața Universității. Nu aveam cum să spun la școală, fiindcă nu discutam așa ceva. Nu eram foarte îndârjiți împotriva regimului, fiindcă eram tineri și alt regim nu cunoscuserăm până atunci. 

 „Între chin și amin”, filmul despre fenomenul Pitești, are la baza povestea unei familii de machedoni. E și o istorie personală la mijloc?

E greu să vorbesc despre chestia asta. Ana Blandiana i-a spus lui Toma: „Nu or să te lase să faci un film pe tema asta. Nu o să-ți dea nici un ban”. „Doamnă, sunt machedon, eu când îmi pun ceva în cap, fac!”. S-a apucat Toma de strâns bani de la macedoneni. A început să facă o listă. Macedonenii au început să doneze: Gigi Becali, Hagi. Kira Hagi joacă în film, chiar a debutat în film. Mai mulți au donat, dar fondurile principale au venit de la Toma. Toma a renunțat să mai facă o casă ca să aibă bani pentru film. Am fost puțin plătiți, dar am considerat că este o datorie. Toma mi-a spus: „Uite scenariul! Îl vei juca pe Ciumău, șeful închisorii de la Pitești”. „În nici un caz!”. El mi-a spus atunci: „Te rog, citește-l. L-am scris pentru tine! Mai gândește-te, te rog, ce datorii ai față de strămoși!”

Fenomenul Pitești ar trebui predat mai mult în școlile din România. Și ar trebui să vorbim mereu despre el. 

Rude torturându-și rudele. În filmul nostru e vorba despre un frate care își torturează fratele ca să-l scape. Nu era altă soluție.E un film dur, dar înălțător. Dacă ai răbdare și tărie, căci nu respiri pe timpul filmului. Toma mi-a spus că lumea se ducea la cinema, cu floricele, răcoritoare. Însă, de când începea filmul până la sfârșit nu puteai să bagi nimic în gură. Ieșeau și aruncau floricelele la coș. Nu mâncau! Nici nu ai cum să mănânci. Eu nu am băut apă. Am avut sticla de apă lângă mine. Văzusem filmul de nu știu câte ori. Nu poți să bei apă când cei de acolo nu aveau dreptul la apă. Să primești o cană de apă curată era o răsplată.

Rolul lui Bebe Cotimanis e unul dur. Pentru că întruchipează unul dintre cei mai mari criminali din istoria țării. 

Rolul celui mai mare nenorocit al istoriei românești aproape contemporane. La viața mea am jucat tot soiul de nenorociți, dar acesta e cel mai nenorocit. Am o plăcere nebună să îi las în fundul gol, să-i descopăr, să le fac o radiografie. Nu înveți din personajele pozitive. Pe un Făt-Frumos îl accepți, dar de învățat, înveți de la zmeu. Așa cred.

S-a filmat Jilava, în celule. (Am reușit să joc) având istoria unchiului în spate, având scenariul citit de mai multe ori, citind cărți despre fenomenul Pitești. Eu stau la Pitești. Sunt prieten cu cel care are grijă de muzeul închisorii. E o istorie aparte.

Fenomenul Pitești este păstrat în memoria noastră aproape printr-o întâmplare. Dincolo de istorisirile celor implicați, locul închisorii era sortit distrugerii. 

Axinte Gheorghe, om de afaceri, a primit aprobare să dărâme închisoarea și să construiască blocuri peste. Omul s-a apucat să construiască. A dărmat un zid, a făcut niște blocuri. Când a început să intre în partea cealaltă a dat de oase. Atunci s-a oprit, nu a mai construit. Omul de afaceri a devenit cel care răspunde de muzeul închisorii. Am fost cazat gratis, la Pitești, când am ajuns, într-un apartament superb, al lui. Are grijă de cei care au rămas în viață după fenomenul Pitești. Întâlnirile au loc o dată sau de două ori pe an. Oamenii dispar de la an la an. Tache Rodas este un om care a fost torturat ca nimeni altul. E de o veselie extraordinară. Am vorbit cu el. Tortură… Erau treziți de dimineața. Erau băgați sub pat când venea micul dejun. Asta era cam singura masă pe zi dacă nu erai cuminte. Stăteau sub pat. Ăștia veneau și le puneau castronul la gură. Nu aveau voie să îl atingă cu mâna. Nu aveau lingură, nimic. Mâncau din castronul acela niște tărâțe înmuiată în apă. Dietă, nu?! Li se dădea apoi un pahar cu apă, o dată pe zi. Erau bătuți, torturați. Trebuiau să renunțe la Dumnezeu și să declare câte și mai câte neadevăruri. Ei nu se interesau de ce e acasă: soră-ta e o curvă, taică-tău înjură în biserică și a violat pe nu știu cine. Oamenii nu scriau asta. Cei mai mulți. Parte din ei nu au rezistat și au scris neadevăruri. Parte din ele sunt scrise, scrijelite pe pereți. Nenorociții aveau pereți cu declarațiile lor. Un fel de tapet al renunțării la Dumnezeu. Dacă nu făceai asta pățeai ca Tache Rodas. Te călcau pe cap, te băteau la tălpi. Te lăsau iarna într-o celulă. Iarna. Închisoarea nu avea încălzire. Iarna era extrem de frig, iar vara te scoteau în curte când era arșița mai mare, numai să te țină la extreme. Mai primeau medicamente din când în când. Există un moment și în film când vrei să îi dai medicamentele și hrana ta celui care e pe moarte, iar el o refuză: „Oricum nu mai am mult”. În momentul acela îți cade lacrima brusc. Oameni lăsați în pielea goală în celulă.
Când unuia îi era mai frig se puneau unul peste altul. Făceau o movilă ca să-și încălzească corpurile. Cu furtunurile, din când în când, se mai băga apă și îi udau. Cum au rezistat? De ce? Cei mai mulți spun că l-au găsit pe Dumnezeu în închisoare. Ciumău spune: „Dumnezeu nu există, mă! Unde e Dumnezeul tău? Dacă ar fi, ar veni aici!”. „E aici! Ai să vezi că e aici!”. Mulți l-au descoperit în esența lui pe Dumnezeu. S-au descoperit pe ei. Dumnezeu e în noi, nu în altă parte. Se exprimă prin noi.

Ce simți când joci un astfel de rol?

Nu știu ce simt, îți spun sincer. Știu însă ce a simțit bunicul Kirei Hagi, din partea mamei. Când am fost la Constanța mi-a spus la premieră că și el a făcut pușcărie. Ani buni de pușcărie. Un constructor extraordinar. Mi-a spus: „Dacă aveam un pistol, trăgeam în ecran. V-am urât. Nu vă urăsc. V-am urât, nu vă urăsc!. Nopți la rând după ce ați sugrumat-o pe nepoată-mea, nopți la rând v-am visat, v-am urât.” Ne-am întâlnit, ne-am luat în brațe și mi-a mulțumit că l-am dat în gât pe nenorocitul acesta.

Nu l-am jucat strict pe acest torționar. Toma a adunat istorii de la vreo trei torționari, șefi de închisori: Jilava, Sighet, Pitești. I-a băgat pe toți, să-mi facă mie un bine.

Între chin și amin ar trebui băgat în școli la orele de istorie, să-l vadă copiii. Cei mici nu pot, pentru că e dur, dar liceenii trebuie să-l vadă. Nu are rost să predai în vorbe când ai filmul acesta, istoria contemporană a României. Nu ai cum să explici mai bine. Filmul nu îți arată decât vreo 30% din ororile petrecute. Nu ai timp de așa ceva și nici nu se pot arăta. Nu se pot arăta, dar ca idee dur prezentată, trebuie să intre. De ce să nu prezinți printr-un film? Dată fiind pregătirea profesorilor nici ei nu au fost contemporani cu fenomenul. Nu știu cum ai putea preda emoțional fenomenul, ca la teatru, să înțeleagă copilul ceva.

Apropo de anticomunism. Cum simțeați asta în anii lui Ceaușescu? V-ați educat așa sau ați primit o astfel de educație?

Meseria noastră nu poate fi făcută din afara conștiinței naționale sau a credinței în Dumnezeu. Teatrul fără Dumnezeu nu există! Cioran a stat cu Dumnezeu lângă el, l-a combătut, dar se raporta la Dumnezeu. Trebuie să te raportezi la ceva ca să poți trăi. Noi am trăit copilăria în comunism. Ea este frumoasă, deși nu în orice regim. Am avut o copilărie frumoasă. Ne-am născut în Ferentari, trăiam printre țigani, jucam fotbal cu ei. O minune de oameni. Nu știam că părinții fac un efort atât de mare să ne crească, pentru că și-au asumat responsabilitatea să aibă niște copii. Nu a fost greu, nu a fost ușor, a fost cum a fost!Ceva împotriva comuniștilor am avut când s-a înăsprit treaba, iar noi trebuia să ne cenzurăm în teatru, în film. Când cenzura ne împiedica să ne facem meseria. Teatrul era făcut numai din șopârle. Între Dumnezeu și noi stătea comunismul. Acesta trebuia dat la o parte ca să avem o vedere mai clară asupra lumii și vieții pe care o trăim. Băgam niște șopârle indiferent de ce jucam. Sandu Dabija spune: „Aproape nu mai vedem rostul să facem teatru că ne-a pierit dușmanul”. Nu ne-a pierit deloc. Și-a schimbat pielea și a devenit mai rău decât înainte fiindcă vine mascat.

Actoria a venit târziu. Mai întâi a fost vorba de construcții. 

După ce am terminat liceul de arhitectură, m-am îndrăgostit de meserie. Am fost prima promoție. Au încercat să aducă niște profesori de la Ion Mincu și să vadă câtă arhitectură poate înghiți un tânăr după clasa a VIII-a. Am făcut cinci ani la liceul de arhitectură. După ce am terminat am intrat la construcții, la seral. Mama creștea trei copii. Nu avea bani. Era croitoreasă de lux pentru multe vedete din muzica populară și nu numai. Aveam rate rămase de la tata pentru mobilă. Mama se chinuia, iar eu am simțit nevoia să muncesc. Am intrat la seral la construcții. Am stat 6 luni de zile, până când am dat de chimia materialelor de construcții. Nu țineam foarte mult, venind de pe șantier, să stau într-un șantier să muncesc toată viața. M-am mutat de acolo. În 1977, după cutremur, eram inspector de calitate la injectări în grinzi, cu rășini epoxidice. Se băgau niște rășini japoneze la început. Apoi Ceaușeasca a hotărât că le putem face și noi. La câtă chimie știa așa credea. Când am văzut că cele de la noi nu se întăreau în grinzi m-am retras și nu am mai semnat fișele alea de luare în primire pentru că nu era corect. M-am angajat apoi la Proiect București. Acolo am întâlnit arhitecți, constructori, proiectanți. Am lucrat la blocurile de pe Calea Moșilor. Desenam, proiectam, participam la soluții de proiectare. Blocurile erau prinse într-un catalog cu soluții tip. Am renunțat apoi și la Facultatea de Arhitectură pentru că rolul arhitectului nu era decât să pună niște culori pe un perete sau să agațe un panou. Suprafețe meschine până la a te încadra în 86 de metri cu 4 camere. Măreau casa scării, doar ca să micșoreze apartamentele. Am zis că arhitectura e frumoasă, dar nu la noi.

Și actoria?

A venit un prieten de la Proiect București. Mi-a spus că e o brigadă artistică cu un profesor tare mișto. Scopul era să mai fugim de muncă. M-am înscris că așa a vrut Dumnezeu. Așa am întâlnit un om minunat, pe Traian Aelenei, profesorul de teatru de la Școala Populară de Artă. O minune de om. Acolo m-am întâlnit cu Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Petrică Nicolae. Omul acesta mi-a spus că am talent, dar nu pe șleau. Ne prezentam la cursuri. Ne dădea câte o poezie. Cu foaia în față ne punea să o despicăm, să o recităm cum credem, să scoatem idei. Câștigam chestiile astea din logică, dintr-un talent pe care nu mi-l cunoscusem.

Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Dan Constantinescu s-au pregătit să dea la teatru. Eu nu aveam de gând. Dan Puric l-a anunțat pe Traian că nu dau. Nu erau telefoane mobile. El m-a rugat să-i fac plăcerea și să dau la teatru. Îmi era rușine. Ei erau foarte pregătiți. „Te rog eu mult de tot, fă-mi plăcerea asta, dacă tot am stat atâta timp împreună. Îți dă Dan Puric ce și cum. Învață cinci poezii”. „Dăm și la română, iar eu m-am desprins de literatura română de mult.” „Lasă că vorbim cu Dan Puric.”. M-a pregătit în două zile. Am dat la română. Nu eram chiar pe din afară total. Era eliminatorie. A urmat proba cu poezia. A fost o poezie scurtă a lui Nichita Stănescu. Cea mai scurtă. În comisie erau Olga Tudorache, Bibanul. El spune: „Atât?”. „Da.”. „Ajunge”. Am mai zis o baladă pe care o știam pe jumătate și m-a întrerupt la timp, o altă poezie foarte scurtă. Am trecut de proba asta. A venit improvizația. Nu știam ce e aia. Am luat 5,16, prima notă. Doborâtor, demoralizator. M-am prezentat și la monolog, tot la insistențele Aelenei. Mi-am făcut un monolog. Nu făcusem așa ceva în viața mea. La vreo trei zile primesc un telefon de la Dan Puric. Dialogul a fost așa: „Am intrat!” „Felicitări!” „Nu ai înțeles. Am intrat amândoi”.” Du-te băi de aici. Sunt 4 locuri!”. Rămăsesem 14, 15 pe loc după eliminări. Am plecat din Balta Albă, de la Ilioara, m-am urcat în mașina 313 și pentru prima oară în viața mea când am traversat la Rosetti am așteptat să se facă verde. Deveneam o valoare.

Când a fost momentul în care ați știut că veți face mereu asta

Petrică Vasilescu și Geta Angheluță mi-au fost profesori. A fost spectaculos. Nu știam despre ce e vorba. La a doua oră de actorie am lipsit. Jucau Steaua cu Dinamo, iar eu la așa ceva nu puteam lipsi. Am plecat direct la meci după muncă. Când am ajuns peste două zile la facultate se uitau colegii la mine: „Ce ai pățit, Bebe? De ce nu ai venit?”. „Nimic!”. A venit Petrică Vasilescu. Era un om tare grijuliu. Mirosea a om de la distanță, a om! „Ceva grav?”.” Nimic”, zic, „am fost la meci”. S-a uitat la Geta Angheluță vreo două minute. Tăcea toată clasa. Ei discutaseră. Ăsta are doar mama, cine știe ce s-o fi întâmplat, o fi murit, Doamne ferește. Mi-a zis: „Băi copile, sunt oameni care au dat de 10 ori! A câta oară ai dat Petrică (Panait)?”. „Am intrat a 11-a oară dom` profesor!”. „Îl vezi pe ăsta? De 11 ori, 11 ani la rând. Cred că trebuie să te retragi pentru că tu nu știi ce important e actorul și ce înseamnă el pe lumea asta”. Atunci am realizat despre ce este vorba și cât de importantă este instituția la care am ajuns și la care aveam să stau patru ani de zile.

 

Cabral:”Mi-am luat destulă bătaie pentru că sunt altfel”.

20 ianuarie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:53:30 0 comentarii

De Cabral am tras două luni ca să vină la emisiune. Și nu știam exact de ce nu-l prind. Dar el făcea cel mai important lucru din viețile noastre. Își lua timp doar pentru el. Se rupea de lumea noastră, de telefoane, de agitație și mai ales de presiunea timpului. Și nu făcea asta într-o vacanță obișnuită. La volanul unei mașini cu o rulotă a călătorit și s-a oprit unde a vrut. Nu l-a grăbit nimeni, s-a oprit să vadă timpul și oamenii. I-a avut pe cei dragi alături, a avut vreme. 

Și asta pentru că în restul timpului, Cabral muncește enorm. Emisiunea sa este înregistrată zilnic și durează zi-lumină. Dacă faci asta câteva săptămâni la rând ești frânt. Și asta nu este singura lui activitate. E doar una dintre ele. Oboseala, la nivelul acesta de muncă, este distructivă. Dar mai e ceva. Nivelul acesta de muncă arată și un nivel de succes. Iar succesul lui este atât de mare încât a schimbat și modul în care românii se uită la programele tv de după-masă. După ani buni în care au preferat emisiunile cu povești, în special cele din zone sărace, Cabral a mutat televiziunea spre familie și românii din clasa mijlocie. 

Dar este ceva mai important aici. Succesul lui este cu atât mai mare cu cât el este diferit. Și nu totdeauna acceptat cu totul. Faptul că e de culoare i-a asigurat o copilărie cu multe traume. Iar rezultatul este că, astăzi, Cabral, care este român sadea, ne spune că nu o să ne placă descrierea lui despre noi.  

Nu avem timp să ne cunoaștem. De asta te-am invitat azi. Să auzim poveștile oamenilor care reușesc deși nu pleacă cu o șansă egală

Foarte frumos! Să știi că nu e doar în România. Și afară oamenii judecă, și afară sunt răi, numai că afară au învățat cum să ascundă și îți trântesc două fraze politicoase și un zâmbet și ai impresia că e altfel. Nu e altfel. Așa suntem programați. Sună foarte frumos ce zici și așa e, nu mai avem timp de noi.

Știi cum e? Totul se vinde ca la circ. All glitter and shine. Pentru ca noi să fim rupți din stele, în general, trebuie să fie stelele. Atunci când ești în vârful unui chestii mediatice ești miezul, ești cineva, faci, dregi… De fapt ești un om al muncii, ai un salariu cu care îți faci niște treburi, un om care e mai cunoscut la scara lui de bloc, dar atât. Eu cred că ajungi să fii într-adevăr important în momentul în care începi să contezi fizic pentru oameni, atunci când reușești să faci lucruri pentru alți oameni, când schimbi mentalități care fac comportamentele oamenilor să se manifeste altfel. Atunci mi se pare că tu chiar ești cineva. O ardem foarte mult pe miştouri. S-a făcut mișto de Andreea Marin cu camionul. Încontinuu. Femeia, cum o fi ea, deși nu are nevoie de mine ca avocat, a făcut foarte multe pentru oameni. Atunci mi se pare că într-adevăr contezi. Când unuia căruia îi era foame nu îi mai e foame după ce te ocupi tu de viața lui sau când unuia căruia îi era frig nu o să îi mai fie frig după ce ai pus tu mâna acolo. Despre asta este vorba! De altfel, așa, suntem cu toții importanți. Suntem într-un concurs de ăsta e nebun: care are mașina mai scumpă, mașina mai mare. Stai să-ți arăt cheile să nu te roadă invidia. E o Honda Civic din 2001 cu rugină la aripile din spate. Este foarte bună mașina, e spectaculoasă. Mai am o autoutilitară, adică nu e vreo mașină fancy.

 E mișto să vezi cum oamenii se uită la tine și au impresia că au câștigat concursul, fiindcă e un concurs! Te uiți în stânga și ai concurs cu ăla din stânga. Te uiți în dreapta, ai concurs cu ăla din dreapta. În față, în spate, la fel. Vecinul de sus, vecinul de jos. Care are mașina mai mare, care are mașina mai frumoasă, care are casa mai nu știu cum, care și-a pus termopan. Tot concursul ăsta de fapt este zero, fiindcă tu pentru tine ai confortul pe care îl ai. Faptul că starea ta, confortul tău, bogăția ta, cum vrei tu să îi spui, e cumva mai cu moț decât a celuilalt nu te face să te simți mai bine dacă ești întreg la cap. Societatea ne-a tot împins în concursul ăsta. Atunci tu ai acum mașina asta și te gândești: de unde să mai tai pentru că merit și eu o altă mașină. O mașină mai nouă, dar nu neapărat mai bună. O mașină mai mare, dar nu neapărat mai utilă.

Vacanța de două luni are avantajele ei, dar și dezavantaje. Până la urmă trebuie să trăiești numai cu cei apropiați. 

Ori te omori, ori te lipești mai bine. E foarte simplu. Două luni în trei metri pătrați, te înjunghii.

Toate țările sunt frumoase când ești în vacanță. Nu trebuie să încasezi nimic, trebuie doar să cheltui. Nu ai nimic de făcut, ci ai doar probleme închipuite. Totul e frumos mai ales când îți faci puțin temele, dar în același timp nu ești sclavul programului. Noi plecăm pe un semihaos. Ne punem în mișcare și după ce suntem pe autostradă într-o direcție anume, a mea scoate tableta sau telefonul și spune: „Uite, asta ar fi interesant. Hai să mergem acolo”. Nu e o chestie nici programată strict, dar nici o chestie în care să dorim să demonstrăm ceva. E relaxare.

Cu copilul mic oricum e greu. Frumos, dar greu. De obicei ne organizăm. Dacă unul se ocupă de casă și de muncă, celălalt preia copilul. Sunt vorbite, dar nu sunt bătute în cuie. Cumva ne împărțim responsabilitățile și e pace. E greu fiindcă trebuie să ai un program cât de cât strict. Atunci trebuie să îți faci programul tău după programul lui.

Camper îi spune mașinii lui Cabral. Eu îi zic cu rulotă, dar nu e chiar așa. E de fapt o mașină ca o casă care îți oferă toate condițiile moderne de locuit.  

Cu cât ai mai multe dotări la el, cu atât viața ta e mai simplă. Cred că românii sunt unii dintre demenții care bagă foarte mulţi bani și le pregătesc foarte bine. Când intri într-un camper sau o rulotă a unui român o să vezi că omul are centrală de apă caldă pe gaze sau pe curent. Are încălzire pe diesel, dar și pe gaz. Are deasupra patului panouri solare, două baterii. Atunci tot ce înseamnă experiența asta e mult mai comod. Îți trebuie o mică îndemânare. S-a mai stricat una alta, dar a fost ok. Nu te grăbești nicăieri.

Cabral spune că rămâne în continuare un băiat de Berceni. E crescut acolo, trăiește acolo. Și el și Răzvan Fodor de care este foarte apropiat. 

Berceniul era mult mai rău înainte. Acum este un cartier normal, cu oameni normali care merg la muncă. Până acum ceva ani era o semijunglă. În primul rând ai avantajul că ești negru într-un cartier de albi. Eram trei negri în tot cartierul. Mai aveam un negru în Drumul Taberei, alți doi în Militari. Ne știam toți cu toți. Eram o mână de mulatri în tot orașul. Toată lumea din Berceni îi știa pe negrii din Berceni. Ai avantajul ăsta. Aveam și o mâncărime în tălpi să umblu prin cartier. Nu stăteam niciodată la scara noastră. Eram cu mai mulți băieți cu care hălăduiam prin tot cartierul știindu-ne cu toată lumea. Fără bătăi. Doar când era cazul să ne apărăm, dar nu aveam porniri violente. Așa i-am cunoscut pe toți de vârsta noastră. Ne știm toți cu toți. Ceilalți, frați mai mici, părinți ne știu și ei.

Când era puști stătea afară mereu. Azi își mai lasă copilul afară la joacă, în același cartier?

Nu las copilul afară din cauza traficului în primul rând. Aia o mare problemă, că nu avem trotuare. Trotuarele sunt pentru mașini acum și nu lași copilul să se joace în stradă când trec băieții cu mașina. Asta cu jucatul afară e gata. Am văzut din nou chestia asta în câteva cartiere rezidențiale, noi, care au între blocurile respectivele și un mic părculeț.

Mutatul din Berceni a fost vreodată o opțiune?

Ba da, ba da! Să știi că sunt prost de sincer. Am vrut să ne mutăm, dar nu ne-am permis. Aveam nevoie de spațiu pentru tot ce avem și ce ne permiteam noi nu era destul de mare, iar ce ne trebuia și ce ne plăcea nouă sau ce ne-ar fi plăcut nouă să fie al nostru era mult prea scump. Atunci am preferat să renovăm la noi și ne-am văzut de treaba noastră.

Am petrecut o zi două în străinătate la câteva evenimente. De fiecare dată când se făceau prezentările și Cabral spunea că este din România, ochii se lărgeau de uimire.

Nevastă-mea o ia razna. Ai văzut că eu când zic „Din România”, nici nu clipesc. Adică nu zic „Mă, din România, dar stai să-ți explic”. Eu zic: „Din România!” Mândru tot! Mândru ca un cocoș, din România! Ai văzut că oamenii fac ochii mari. „Sorry?” „Din România! Ce? Ce ai de comentat?” „Nu, nu, nu am vrut să zic nimic”.

Și aici apare întâmplarea cu David Coulthard. De fapt, eu sunt subiectul:)

El fiind ambasador vine la evenimente, dar poate să își aleagă un loc, să iau un loc, să stea de vorbă cu doi, trei de-ai lui și după aia pleacă. A fost un tip incredibil de simpatic. A rămas cu noi și chiar a făcut un tur de oameni să vadă cu cine mai stă la masă. Noi eram în balcon, exact lângă Domul din Milano. El a venit, a văzut Domul și impresionat fiind a întrebat dacă știe cineva la ce an a fost făcut. Atunci l-ați luat cu toții la bombardament cu informații de istorie. Tu ai început. După aia cine mai era cu noi. Fodor a continuat și el cu ceva. Am venit și eu cu ceva, și după vreo 10 minute în care noi am vorbit încontinuu și el era ca la ora de istorie a zis: „Ok, rămân cu ăștia, că știa sunt mișto!”.

La un moment dat îl vedem pe David că se schimbă la față. Omul îmi dă mie berea, îi dă lui Fodor altceva și plonjează, în genunchi, în fața lui Striblea al nostru, și se apucă să îi lege șireturile. Cătălin era blocat tot. Se uită în dreapta la mine, stânga la Fodor. „Bă, ăsta mă leagă la șireturi”. El și-a terminat treaba, s-a ridicat, și-a recuperat lucrurile și a continuat discuția, noi fiind toți trei: „Tati, domnul David Coulthard l-a legat la șireturi pe domnul Striblea.”

Familia lui Cabral este cea din România. Fără îndoială. A restabilit legătura și cu tatăl său natural. 

Tata e din Congo. Mama vine din Buzău. Îi zic tată acum doar ca să păstrăm discursul. De obicei îi zic Alex. Tată e Mircea care m-a crescut. Tatăl biologic a venit la studii, a cunoscut-o pe mama. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Ulterior s-a dus să ia pâine, când aveam eu vreo două săptămâni. Era coada mare și a rămas la pâine până am făcut eu vreo 11 ani. A venit, a stat vreo două, trei zile și a realizat că a uitat la coadă la pâine punga cu pâine. A plecat înapoi la Paris, fiindcă el acolo stă. Paris și Congo. Ne-am auzit la telefon când am făcut 28 de ani. Eu l-am sunat. Eram curios. L-am sunat fix de ziua mea. Eram în Brașov. L-am sunat. Mi-a răspuns: „Allo!”. „Bonjour! Bonjour! Mavé Monsieur Ibacka Alexandre”. „Au telephone.” Ah, parfait! Je suis Cabral”. „Oh, mon fils!”. Cred că în Congo am sunat atunci, nu în Paris. Peste vreo 3 secunde de muceală în telefon i-am zis: „Te sun mâine că mă ții și costă mult. Te sun mâine”. Bine. L-am sunat a doua zi. „Sunt Cabral”. „Aolo, fiul meu!”. Tot așa vreo 4 zile la rând. A șasea zi i-am zis același lucru, dar l-am sunat a opta zi. „Alo, da! Ai zis că mă suni ieri. De ce nu m-ai sunat?!”. Hai că am pierdut sincronizarea. E un om important în țara lui. În țara mea important a fost taică-miu, Mircea, al doilea soţ al maică-mii. El a fost un tată mai bun decât sunt eu tată pentru fiicele mele. Uneori m-am apropiat de modelul lui, alte ori nu. El e mult mai calculat. Arde cu o flacără foarte frumoasă, dar controlat. Eu sunt pe văpăi.

Copiii lui îi seamănă? Și cum se înțeleg cu el și cu bunicii?

Aia mare se duce singură, când vrea sufletul ei, nu mă mai bagă pe mine în seamă. Maică-mea vine și mai stă la noi, fiindcă e ceva mai mult spațiu, și stă cu pitica.Pentru cea mare sunt trecut la „blocați” în telefon, sunt cantitate neglijabilă, nu mă mai bagă în seamă, iar cea mică e prea mica. Cea mare e foarte puternică. Îmi seamănă foarte mult. E încăpăţânată, căpoasă. Îmi place foarte mult de fetele mele. Trebuie să ai răbdare. Fac un pas în spate. Îi fac față, dar în felul meu, nu în felul ei. Sunt două războaie purtate diferit. Sau același război, dar purtat diferit. Atunci câștigă amândouă părțile, dar totodată pierd. De abia aștept reconcilierea.

Copilăria unui puști de culoare în România, cu siguranță a fost complicată. 

Îmi aduc aminte că eram un copil cuminte, ascultător, perfect. La școală erau materii cu care nu mă înțelegeam deloc și materii cu care mă înțelegeam foarte bine. La mine au contat foarte mult profesorii. Uite, profesorul de istorie a fost primul care mi-a dat mindfuck. Până la el istoria era materia la care trebuia să țin tot minte. Atunci el a venit cu poveștile. De atunci am prins drag de istorie. Am citit atât de mult despre Verdun încât am vrut să merg acolo în vacanță.

Eu aveam impresia că eram un copil, deși departe de a fi model, nici pacoste. Dacă o auzi pe mama acum… „Nu mă mai înțelegeam cu tine! Nu voiai să faci nimic”. Îi povestește și lui nevastă-mea. E o luptă. Sunt efectiv șocat. Când vorbim și ajungem în zona aia, am ajuns să evit. Într-adevăr pierdeam cheile de la casă. Non-stop. Bun! Dar în rest?

Și aici vin întrebările grele. Ce fel de națiune suntem în relație cu cei care sunt diferiți?

Îți zic foarte clar. Acum, după ce ai noștri au rupt bariera comunismului și au văzut negri la televizor, e altceva. E ceva vreme de când pare că e ok să fii negru, ba unii dintre negri chiar sunt cool. Cel puțin mă uit la copiii de liceu și nu au nicio legătură cu copiii de liceu cu care am crescut eu. Pe vremea aia eram maimuță. Eu cred că a fost parte din educația mea. Noi suntem un ghem de bucăți de fericire, cu frustrări, cu traume. Acesta e omul în general. Probabil că traumele alea m-au modelat către omul la care am ajuns acum.

Îți iei bătaie fiindcă ești altfel. Ești altfel, iar atunci oamenii erau dresați, împinși să atace orice este altfel. Trebuia să fim cu toții la fel, iar eu încercam să fiu la fel. De atunci mi-am dezvoltat un mimetism foarte eficient. Dacă mă duci acum în China în afară de înălțime și de culoare în două săptămâni învăț să fac lucrurile cât mai aproape de ei și o să zică: „Băi, să știi că Li Cabral are ceva de chinez în el”. Atunci am dezvoltat un mimetism de care desigur, aveam nevoie. Pielea nu aveam cum să o schimb, fiindcă nu-s cameleon. Tot timpul se găsea câte un imbecil care să atace pe tema asta. Dacă intrau doi imbecili într-o încăpere sigur de mine se luau prima oară și după aia de altul că e gras, de alta că e ochelaristă.

Am avut noroc cu Mircea care este profesor de arte marțiale. Nu aveam deloc încredere în mine, fiindcă luasem bătaie în cartier și îmi era frică. De multe ori ajungeam acasă cu şuturi în fund. Eram negru, aveam un alt fel de păr în cap. Nu conta că vorbeam aceeași limbă.

Suntem rasiști? Interviul nostru are loc chiar în zilele în care Gabriela Firea a folosit în spațiul public expresia „bar de negri”.

Nu. Nu suntem mai rasiști sau mai puțin rasiști decât alții. Doamna Primar tocmai a spus într-o declarație „bar de negri”. Complet dezamăgitor. Știu cum e cu greul și cu vorbele, dar nu-ți permiți. Ai lucrat la o televiziune. Nu ai voie! Să stau să mă duc să fac plângeri la CNCD?! Nu ajută la nimic. Barurile de negri vin dintr-o istorie apropiată, anii `70-`80. E vorba de barurile în care nu intrau albii, pentru că negri nu erau acceptați în orice bar. Dacă mai pui mâna pe o carte, dacă mai vezi un film, o să înțelegi. Caută doamna Prima „Green Book”!

Nu am un bunic care a fost asuprit ca sclav. Am o experiență personală împotriva acestui lucru, am experiența personală a anilor de comunism. Nu are cum să nu te deranjeze când spune unul de exemplu: „România – jegoși”. Mai citești fel de fel de ziare. Mă apucă spumele. De nu știu câte ori le-am scris unor ziare de afară să scoată comentariile jignitoare la adresa românilor. Și la „Le Figaro” am scris. Nu este posibil să permiteți asemenea expresii față de o etnie sau față de o nație pe site-ul vostru. Nu e posibil! La fel cum am pretenția de la alții, așa am pretenția și de la noi. Nu veni să îmi zici „bar de negri”!

Eu nu vorbesc acum de doamna Primar. Pe mine m-a deranjat că o autoritate a statului face asta. Dacă omul de acasă zice „Bă, nu suport negrii!” e alegerea omului și i-o respect, însă atunci când ieși în spațiul public și urlii că nu-ți plac ăia e o acțiune greșită. În momentul respectiv tu devii agresor.

O rezolvi în timp, în ani, prin educație și explicații. Prin amenzi pentru unii funcționează.

Românul s-a schimbat foarte mult. Am fost crescuți de un sistem oribil care îți repetă aceleași lucruri toată viața, tu trebuie să dai dovadă de o putere foarte mare și de o clarviziune să știi că ăia mint. Îți povestesc ce am trăit în copilărie, dar fără ură. Nu o fac cu supărare. Puteam să plec. Am avut posibilitatea să plec, dar nu am vrut. Eu sunt român dacă mă întrebi. Nu trebuie să-mi dai tu sau să-mi dea altcineva voie să fiu român. Eu simt că sunt român!

Povestea mamei lui Cabral este tulburătoare. Mama unui copil de culoare a fost supusă tuturor judecăților. 

Maică-mea a avut mult de suferit. Mama a avut dosar „din cauza” bunicului, preotul Neculai Drogeanu. Era, din ce am înțeles, un preot foarte apropiat de comunitate. L-am cunoscut, dar eram foarte mic. Mama a terminat a doua în promoția ei la ASE. S-a angajat apoi la BRC. S-a mai și îndrăgostit de Alexandru. Au dat-o afară din BRC, Banca Română de Comerț Exterior, și au angajat-o la ITACIUVMR, o întreprindere de utilaje grele. Au zburat-o fără drept de apel, dar tot răul spre bine, fiindcă acolo l-a cunoscut pe Mircea. După Revoluție s-a reangajat la BCR. A făcut o carieră în banking și a ieșit la pensie pe un post bun, cu foarte mult respect din partea colegilor, fiindcă a fost o profesionistă.

Cabral înseamnă televiziune în ultimii 20 de ani. Televiziune de succes 

Am auzit teoria: „Ești la televizor pentru că ești negru”. Cu siguranță la casting a contat faptul că eram negru și eram mai exotic. Părea exotic să ai un negru la televizor care vorbește perfect limba română. Am ajuns la Antena 1 să prezint o emisiune despre mașini. Atunci aveam o Dacie Break, vișinie, vai de mama ei, și dacă lucrăm la emisiune puteam să conduc și eu alte mașini.

Probabil atunci m-au luat și pentru treaba asta. Nu aveam dicție foarte bună, frumusețe pe standardul european nu aveam, dar după aia să zici că rămâi la televizor 21 de ani doar pentru că ești negru… Nu te ajută bibilica. Televiziunea este un mediu atât de concurențial… Nu își permite nimeni să te țină doar pentru că ești diferit. Hai să îl ținem și maimuțoi să dăm culoare prostului. Dacă nu îți faci treaba du-te tati acasă, nu mai avem nevoie de tine!

În Africa ai ajuns? La familia din partea tatălui natural?

Da, am fost. Nu mă omor. Toată Africa ar fi fost spectaculoasă dacă nu ar fi fost luată în sclavie de tot ce a însemnat Europa. Atunci când aud Franța, Olanda, Anglia, Spania că ridică tonul către țările Est Europene, mai ales către români, cum s-a întâmplat de atâtea ori, „băi vedeți cu drepturile omului”… Cel mai mare masacru din Africa l-a făcut regele Belgiei. Hai să vedem ce a făcut Spania prin lume în toate cuceririle sale, ce a făcut Olanda în Africa de Sud până acum. Din punctul meu de vedere când vine vorba de drepturile omului și de bun simț: mucles! În România, așa cum am fost, nu am deranjat decât foarte rar și atunci doar când am fost nevoiți.

Africa mi se pare foarte tristă. Vezi cât de mult au tras de acolo națiunile puternice, cuceritorii. În Africa de Sud șoferul pe care îl aveam angajat la „Sunt celebru, scoate-mă de aici” a mers să o ia pe Andreea de la aeroport. A rugat-o să stea în spate. Când mergeau pe un drum național sau când depășeau alte mașini, o rugau să se așeze pe banchetă să nu se vadă. Nu e normal ca o albă să meargă cu un negru în mașină, singură. 2017, nu `54! Asta e Africa de Sud.

Cabral are un văr care joacă în NBA. Cu Succes. Serge Ibacka este campion NBA.

Din partea tatălui suntem 7 frați din 4 mame.

Una dintre mame a trăit în Spania. Serge a făcut baschet în Spania și apoi a mers către America și a intrat în NBA. E un jucător foarte bun de altfel. M-am cunoscut cu frații și surorile mele la 33 de ani. I-am invitat de gura neveste-mii la nuntă. Pentru mine sunt niște străini. Sora mea, Artemis din România, e familie. Mai sunt prietenii de aici care sunt parte din familie. Ceilalți, chiar dacă avem același sânge, sunt niște străini. La fel și cu Serge. Nu caut prietenie doar pentru că e în NBA și face 22 de milioane pe an.

Chiar în zilele în care vorbim, Cabral strânge lucruri într-o dubă pentru a le duce la o familie de oameni săraci. 

Avem un microbuz de 9 locuri cu care facem evenimente, mai ales excursii și tabere pentru copiii de la orfelinate, cămine sau din familii cu probleme financiare mari. Chestii mici. Nu salvăm lumea, dar încercăm să ajutăm.

Am citit de curând despre o familie. Au trecut printr-un episod catastrofal acum ceva ani. Doamne ferește! Nu vreau să povestesc, că e viața oamenilor. Acum, din nou, le-a luat casa foc. Tocmai făcuseră rate, au strâns banii și-au renovat casa și când a fost casa gata s-au trezit cu ea în flăcări. Au rămas efectiv cu chiloții de pe ei și atât! Am văzut apelul făcut de o domnișoară pe Facebook pentru ei. Aveau nevoie de bani. De bani m-am ocupat eu. Mai aveau nevoie de haine pentru ei și pentru copilul de 11 luni, scutece. Am zis așa: „Eu mă duc la muncă. Trebuie să fiu la filmare. Las duba asta aici, parcată în Berceni. E descuiată. Cine are pe acasă ceva din lista asta sau vrea să cumpere și să aducă, puneți în dubă. Primul val de comentarii a fost: „Prostule, o să îți fure duba!” Toată ziua m-am gândit la dubă, dar nu am avut pe nimeni în cartier să verifice. Îmi creșteau așteptările. „Sigur e plină. O să găsesc pachete pe lângă dubă”. Pe la vreo 9 seara am primit o poză. Duba era plină. Bucurie, bucurie. Am ajuns acasă și am încuiat duba. Pe la vreo 9 și jumătate mă sună oamenii din parcarea locului în care am lăsat duba și mi-au zis că sunt persoane lângă dubă. Le-am spus să pună în fața dubei.

 Mai târziu m-a sunat un alt prieten. Băiatul mi-a spus că sunt câțiva oameni care iau lucruri din dubă și le pun la ei în mașină și am mers acolo. Oamenii au venit să descarce lucrurile în dubă. Când au văzut că duba-i plină, au deschis-o și au umplut mașinile lor ca să elibereze duba, astfel încât oamenii care au venit după aia să aibă unde să le pună. M-au așteptat acolo. M-am dus la familia asta din Fierbinți-Târg și ei au venit cu mașina lor. Erau duba și alte două mașini pline cu lucruri. Impresionant! Asta pentru că românii sunt răi, românii sunt egoiști. Nu sunt! Nu sunt! Dacă îi dai ocazia unui român să te ajute de foarte multe ori el te va ajuta!

 

Joseph Hadad: „Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul și bucătăria, dar și casa și copiii.”

16 ianuarie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:41:51 0 comentarii

Nu cred să fi văzut pe cineva vorbind cu mai multă pasiune despre mâncare ca Joseph Hadad. Vorba colegilor mei, dacă îți vorbea despre o ceapă, simțeai cum îți lasă gura apă. Nu mai zic despre momentele când aduce la un loc mirodeniile. Despre combinațiile de mâncăruri, despre aromele aduse la un loc. Dar mai ales despre energia pe care o transmite peste tot. Joseph trăiește pentru meseria sa. Fiecare moment în care pune mâna pe ustensile este unul de fericire. Unul în care dăruiește și le arată tuturor o parte din el. 

De fapt, meseria sa și pasiunea sa sunt câte un dar pentru noi. Antrenat de mic să lucreze la capacitate maximă, pregătit și școlit în marile bucătării ale lumii, Joseph a ales la un moment dat să deschidă drumuri. S-a mutat în România pentru că aici, nimeni, de zeci de ani, nu mai făcuse ce făcea el. Era primul. Viața l-a încercat din greu, dar salvare a găsit-o tot în ceea ce face. Și cu asta va merge mai departe. Iar pe drumul acesta învățăm împreună ce înseamnă marea bucătărie a lumii.  Și hai să începem de la ceea ce este un minus al nostru. Noi, românii, nu prea ne pricepem la mirodenii. 

Românii nu cunosc cultura mirodeniilor. Sunt prea aromate. În câțiva ani de zile, însă, au învățat cum să mănânce. Mă bucură asta!

Care este mâncarea preferată a unui bucătar celebru?

Toată viața mea am mâncat pește. Toată săptămâna mănânc pește, doar în weekend mănânc alte feluri de carne. Pește și salate aș putea mânca zilnic. Păstrăvul românesc e foarte bun. Somon, dar nu foarte mult. Lup de mare, doradă. Macroul cu ceapă la cuptor cu ulei de măsline e extraordinar. Aici în România am învățat cum se face macroul prăjit cu mălai. Macrou file. Sare, piper și lămâie. Se lasă câteva minute. Se pune pe mălai și e prăjit.

Mâncarea românească e o minune pentru cei care vin din afară. Un om cu gusturile antrenate cum o vede, însă?

E o mâncare grasă, dar gustoasă. Ostropelul de pui îmi place foarte mult. Are multe influențe din nordul Africii. Am mâncat prima oară sarmale cu varză murată. Nu știam ce e varza murată. Noi în Israel mâncăm pe falafel. Mama a făcut sarmale cu varză dulce. Ies foarte bune. Trebuie să încercați! Vița de vie e și în Turcia și în Grecia, dar cu varză murată, nu mai văzusem. M-a surprins. A fost ciudat. Cum e murată de 6, 7 luni de zile într-un butoi și are un miros atât de neplăcut. Miroase de la 30 de metri. Am învățat că dacă o pui 2, 3 ore în apă rece se duce tot mirosul.

Prima dată am mâncat ostropel de pui cu mămăligă. Nu știam ce e mămăliga. E o mâncare simplă, sănătoasă. Noi, bucătarii gândim mereu cum să adaptăm un produs pentru săraci pentru vedete. Eu fac mălai cu trufe la mine la restaurant. E cireașa de pe tort.

Venirea în România la mijlocul anilor 90 trebuie să fi fost o aventură pentru oricine. De ce alege un chef celebru în țara sa să facă un astfel de pas într-o țară în care nu găseai mai nimic? 

Am avut o cunoștință în Israel care a făcut un contrat cu Casa Vernescu. A fost acolo prima nuntă: un om din Australia căsătorit cu o româncă. Prietenul meu mi-a spus că a luat o clădire istorică, de peste  195 de ani, e autentică, la fel ca un palat din Versailles. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost: „Unde e România pe hartă?”. Auzisem, dar nu știam. Era la 5 ani după Revoluție. Mi-a cumpărat biletul și am venit în România să gătesc pentru trei zile. Când am ajuns la Otopeni am văzut numai soldați. Nu știam unde sunt. Am plecat cu mașina pe străzi. Nu era lumină prea multă. Am zis că nu știu unde sunt. Când am intrat în Casa Vernescu și m-am uitat pe tavan nu îmi venea să cred. Era genial! Mi se face și acum pielea de găină când îmi amintesc.

La nuntă au fost 120 de persoane. A fost un succes. Ingredientele nu erau. Le-au cumpărat din Ungaria. Toate erau scumpe. M-am întors în Israel. La scurt timp m-a sunat. „Nu vrei să facem aici un restaurant? Cel mai bun din România! Nu sunt multe restaurante la ora actuală. Las totul în mâinile tale. Ce spui tu, așa facem!”. I-am spus soției. Nu știam ce să fac, să las cel mai bun hotel din Israel, poziția mea de executive chef. În Israel era în top. Nu exista altceva peste el. M-am gândit bine și am hotărât să fac altceva. Am ales să aduc ceva internațional în România. Fără acordul soției nu plecam. Băiatul meu avea trei ani, iar fata un an. Am hotărât să încerc un an de zile doar eu. Aveam 36 de ani, aveam forță de muncă. A fost o provocare pentru mine.

Copiii cum s-au împăcat cu România?

Băiatul cel mare are două nume. Dor David. Dor e nume românesc. La noi este „viitor”. Dor David e numele tatălui soției mele. Daniela e tot românesc, dar e și în Biblia noastră. Pe fetița de 14 ani o cheamă Lipaz. Lipaz Perah Hadad. Lipaz e „braț de aur”. Perah este floare. Dor a venit în România când avea 5 ani. Daniela avea 3 ani. Deci după doi ani au venit toți.

Soția mea a murit de 11 ani. Pe 16 decembrie 2008 a murit de cancer, iar eu i-am crescut singur. O să-ți spun un lucru foarte important. Înainte nu eram religios. Făceam cât puteam. Când a murit soția mea, Lipaz avea 3 ani și jumătate, iar Dor 16 ani. El era la vârsta la care avea nevoie de mama. Daniela avea 11 ani. Erau mici. Nu am știut cum să mă adaptez. Plecam de dimineața până seara atunci când copiii erau deja în pat la culcare. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Dacă tu nu o să fii cu picioarele pe Pământ, puternic, nu se poate!”. I-am mulțumit Lui Dumnezeu pentru ce am și am realizat că trebuie să merg mai departe fiindcă cei mici au nevoie de mine. Dacă eu aș fi căzut cine știe, poate copiii o luau pe alte căi. Am reușit să-mi fac o carieră și mi-au mers toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Am crescut trei copiii minunați cu o cultură dezvoltată. Mă respectă și respectă toți oamenii din jur. Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul, bucătăria, casa, copiii.

Care este mâncarea preferată a copiilor? Ce știu ei că face tata când este singur acasă cu ei?

Acasă fac un mix. Sunt inimioare de pui, ficăței, pulpă fără piele. Le toc pe toate, pun ceapă, condimente și orez. E o mâncare de casă, gătită, nu ceva de restaurant. Le plac chiftelele de vită, împreună cu carne de curcan. A rămas tradiție în familie de la soție și de la părinți. Soția gătea. Nu exista grătar prea mult. Totul se fierbea, făceam sosuri, puneam condimente, iarbă aromată, coriandru, pătrunjel, cimbru, salvie. Cu asta am trăit noi, iar lor asta le place, mâncarea gătită, așa cum era când eram mici. Mereu vor chiftele de pui. Orice mâncare gătită este perfectă dacă e gătită cu drag, dacă pui suflet în ea. Nu contează ce e. Dacă respecți asta, totul o să iasă bine.

Joseph Hadad și-a pierdut soția în floarea vieții.

M-am simțit vinovat. Bucătăria este o meserie foarte grea. Am muncit de la 9 dimineața în fiecare zi. Când veneam seara la ora 11, 12 seara nu mai știam ce se întâmplă acasă. Am fost foarte prins de iubirea față de meserie. Când soția s-a îmbolnăvit de cancer la sân nu am știut. Am deschis ochii într-o vară din întâmplare. Era foarte cald acasă. Mi-a spus să deschid aerul condiționat. La ora 12 noaptea când a mers la somn purta un sutien. Era o femeie solidă, avea 1, 75, dar era puternică. Am întrebat-o de ce poartă sutienul. Mi-a spus că o doare sânul stâng. Avea ceva roșu. A spus că merge la doctor. Ziua următoare am plecat la muncă. Am fost ca un prost! Prost! A spus că nu e nimic, dar are ceva emoții. I-au spus că e o infecție după nașterea lui Lipaz. A luat antibiotice. După câteva zile nu era nicio schimbare. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bune, soția lui Cristi Borcea. I-am spus: „Mihaela, am nevoie de un doctor.”. M-a ajutat. Am găsit un doctor și s-a uitat la ea. I-a spus: „Ești grav!”. A fost pe loc. A diagnosticat-o cu cancer. I-au făcut analize. La prânz eu deja eram în Otopeni, plecam în Israel. Am lăsat menajera acasă. Am mers la spital acolo unde i-au făcut biopsia. Am stat câteva zile cu soția acolo să așteptăm rezultatele. Momentele astea nu o să le uit în viața mea! Le țin până la groapă. Soția mea a mers până la toaletă iar doctorița m-a întrebat: „Domnul Hadad, câți copii aveți?”. Atunci am înțeles.

Nu știam ce se întâmplă. A suferit extrem de mult timp de trei ani. M-am rugat la Dumnezeu să o ia la El, să închidă ochii, fiindcă a suferit foarte mult. Și ea și copiii. Numai injecțiile o ajutau să se liniștească. Avea 42 de ani, era foarte tânără.

Mâncarea ei preferată, fie că venea la restaurant, fie că făceam mâncare acasă, era o mâncare cu năut și grâu. Pui carne de vită, ceapă, cartofi dulci, albi, normali. Se lasă de vineri seara, de la ora șase, până sâmbătă la ora unu. E o mâncare marocană veche de peste o mie de ani.

Mâncarea israeliană ce are al ei și doar al ei?

Mâncarea israeliană nu există în lume. În Israel trăiesc palestinieii. Mâncarea vine din Maroc, din Grecia, România, din toate colțurile lumii. Mâncarea nu e specific israeliană. Humusul este arăbesc. Năutul este marocan. Lintea este tunisiană, marocană, nordul Africii. Noi am luat toate ingredientele astea și am inventat mâncarea israeliană.

Îi aduc aminte de borcanul cu mirodenii al Jamilei. Pe coasta nordică a Africii, fiecare casă are gustul ei făcut din mai multe mirodenii. 

Jamila are dreptate. Și la restaurant și acasă am acel borcan. Se cheamă Ras el Hanout. Se face cu 24 de ingrediente, dar eu fac cu 18. Restul nu le găsești nici în Israel, nici în România. Doar în Maroc. Condimentul acesta merge și la pește și la carne. Orice mâncare ai găti pui o linguriță din acest condiment. Vorbind despre asta deja simt mirosul.

Prima rețetă? Clătitele

Prima rețetă pe care am învățat-o la școală a fost la 15 ani jumătate. Bucătarul șef a zis că învățăm să facem clătite. Era foarte dur. Când intra în bucătărie toți tremuram. Așa era vremea atunci. „Aveți făină, ou, lapte. Atenție mare! Facem împreună. Cine rupe o clătită o mănâncă”. Am mâncat cel mai mult. Am mâncat vreo 30 de clătite atunci. Trebuie să înveți să fii atent la detalii. Detaliul face diferența. Clătita se face subțire, transparentă.

Îmi place să pun în clătite ciuperci proaspete, puțină rață afumată, multă ceapă uscată, ceapă verde, cimbru, rozmarin, salvie. Se amestecă și pui în clătită. O pui apoi în tigaie cu puțin ulei de măsline. Exteriorul este crocant, iar ce e înăuntru e moale.

Clătitele dulci le fac cu brânză de vaci, puține stafide, coajă de lămâie, vanilie. E ca o plăcintă de brânză. Ar trebui să iasă ca o budincă. Pentru aluat pui făină, ou și lapte. Se mestecă foarte bine. Aluatul nu trebuie să fie tare. Când îl pui în tigaie el trebuie să curgă singur. Focul trebuie să fie mic, iar aluatul trebuie să rămână ca o cârpă udă, nu crocant.

Alte restaurante sunt obligatorii pentru orice chef. Intră în ele cu un ochi critic?

Mănânc în restaurante doar când plec în străinătate, în Franța, în Dubai. Sunt multe restaurante bune atât în București cât și prin alte locuri, cum ar fi Transilvania. Oricum, niciodată când merg în alte restaurante nu fac figuri. Dacă nu au ieșit pastele bine, nu spun nimic. Nu merg să îi evaluez.

Street food a încercat?

Îmi fac fish & chips, puse în ziar, dar mănânc rar. Îmi plac cele făcute din pește alb, dar cele mai bune sunt făcute din cod. Cea mai bună perioadă de pescuit e în ianuarie

Dar shaorma adevărată cum e?

Când plec în Israel să o vizitez pe mama e primul lucru pe care îl fac. Merg la niște prieteni unde e foarte bună. Și acasă o poți face foarte bună. Se iau pulpe de pui, dar se scoate pielea. Se taie carnea în cuburi mici. Iei o tigaie și pui niște ceapă la călit în ulei de măsline. Ai carnea, niște pulpe de pui, sare, piper, puțină curcuma. Iei lipia. Lași iaurtul separat. Tahini cu apă rece și usturoi. Îl pui din abundență pe lipie și pui compoziția. Apoi o rulezi. Puteți să o faceți acasă. Nu trebuie să mâncăm doar pe stradă.

 

Teo: ”Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept.”

7 ianuarie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 0:40:38 2 comentarii

Într-o miercuri seară am mers să văd noul show al lui Teo ”Ăsta-i stand-up?” la Club 99. Am stat un pic de vorbă înainte. Nu știu dacă a stat să-și numere vreodată spectacolele, dar, cu siguranță, Teo are câteva mii. De asta își știe publicul foarte bine. Și cred că și-l selectează. Nu este interesat ca toată lumea să vină să-l vadă. Are și fler și experiență. Îmi spune de câțiva băieți care sigur o să-i facă necazuri în timpul show-ului. ”Îmi place lumea care vine la un spectacol, nu la distracție.” E stand-up, dar până la urmă este un act artistic. E o înlănțuire de talent, muncă, efort, imaginație și, da, transpirație. 

Show-ul ține cam o oră. La finalul ei, e transfigurat. Efortul se citește prin toți porii. E tras la față, mai brunet, și îmi pare că e chiar mai slab. Toată energia care a plecat dinspre el se simte. Spectacolul e un succes. Lumea îl primește cu urale. Dar sunt sigur că nu e pe gustul tuturor. Nu toată lumea visează la un spectacol în care se spun lucruri nasoale despre noi și tarele noastre. Despre cum gândim, cum iubim, cum ne războim, despre obsesiile noastre ca nație. Și-i spun că este curajos în comparație cu colegii care aleg subiecte mai facile. Cineva îmi spune că el este ”cel deștept”.  

Nu mă stresează atât de tare comparația. Este ideea că în România nu e un lucru bun (să fii deștept). Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept. Am și o bucată în show în care spun că românii sunt poporul care spune: „Bine că ești tu deștept” ca pe un reproş. Noi nu credem că cineva poate să fie. Nu ești, te dai deștept. Tu ești tot prost, dar ai pretenții. Se strânge puțin carnea pe mine când zic: „Ah, am mai pierdut un spectator”: În general în comedie e foarte deștept să vii de jos în sus. Sunt mulți oameni în comedie care au avut o abordare de deasupra. George Carlin e unul dintre ei. În momentul în care te poziționezi ca fiind cel mai prost din sală comedia, glumele sunt de genul: „Dar eu nu înțeleg care e faza, că văd că se întâmplă și eu nu pricep.”. Carlin era dintre puținii care zicea: „Hai că vă spun eu cum stă treaba: asta se întâmplă asta se întâmplă”. E foarte greu să vii de deasupra și e foarte puțin profitabil. Nu spunem despre un om că e deștept, spune că e cel mai puțin prost.

Mă întreb câtă lume știe că în realitate îl cheamă Claudiu

Doar familia îmi spune Claudiu. Mihai nu-mi spune nimeni. E un nume nou-nouț. A fost ținut de un bătrânel într-un garaj în Germania.

Are umor, un club și un restaurant. 

I-am dat soției ocazia să se exprime prin gastronomie, nu mi-am făcut un restaurant. E afacerea de care are ea grijă și face o treabă extrem de bună. Noi ne-am asociat cu un om care are această cârciumă. Ea are grijă de bucătărie, face meniul. Face o treabă extraordinară pentru că face cu foarte multă dragoste preparate românești, nu reinterpretate. Am prins un pic de boală pe termenul ăsta. Îmi provoacă ceva alergie de la televizor. Se tot folosea la toate concursurile de gătit. E foarte bine să îmbunătățești un produs, să-l schimbi, dar era o inflație de reinterpretare. Oamenii făceau sarmale, le zdrobeau cu o furculiță și le reinterpretau. Nu, e tot o sarma, dar ai zdrobit-o. Nu ai reinterpretat nimic.

Care e mâncarea preferată de la ea?

Are o budică de mălai, e o cremă de mămăligă să-i zic așa. Este sărată, nu e prăjitură.

De aici a apărut și conceptul Food for my man

Este un # pe care ea îl folosește de când s-a apucat de gătit și care mă enervează crunt. Mă scoate din minți. Rare ori am o reacție mai nasoală. Când ne-am cunoscut nu gătea. Eu găteam. Mie îmi plăcea și îmi place în continuare. Văzându-mă pe mine că iubesc să gătesc a zis că va încerca. Îl iubesc pe omul ăsta, stăm împreună, lui îi place, de ce să nu fac și eu chestia asta. S-a apucat și ea să gătească. Curbele s-au inversat total. Eu am început să nu mai gătesc, iar ea a explodat. A descoperit că îi place foarte mult, să învețe, să inventeze. De multe ori când mă întorceam din țară, ea mă aștepta cu mâncare. Tot timpul folosea #foodformyman. Vine bărbatul din deplasare și îl așteaptă femeia cu masa pusă.

Mă scoate din sărite pentru că de vreo 3 ani, de când s-a apucat să gătească mai mult în mediul profesional nu mai gătește acasă, dar folosește acest # pentru niște lucruri absolut minunate de care eu nu mă ating. Mă râcâie pe suflet pentru că știu că era pentru mine.

Nu e deloc geloasă, dar e amuzant că atunci când gem fiindcă îmi dă ceva foarte bun de mâncare face: „Hei, hei, hei”.

Nu sunt gurmand. E o diferență între gurmand și gurmet. Gurmand înseamnă să mănânci și a patra shaorma, gurmet înseamnă să mănânci o shaorma cu sos de tarhon și cu carne de curcan.

Pe mine mă amuză că de fiecare dată când comand gazpacho, chelnerii fiind traumatizați de românii care se poartă în felul lor aparte cu ei, aud „să știți că e rece”. Oamenii se așteaptă ca supele, ciorbele să fie fierbinți.

Show-ul său de la Sala Palatului, Aia e, a avut ca temă ”boala pe homosexuali, țigani sau unguri”. Azi îl vedeți pe youtube. 

A fost filmat anul trecut, la sfârșitul anului trecut. Unele au fost filmate înainte de referendum, altele după. Îmi pare rău că a durat atât de mult post producția. Ar fi fost bine să apară puțin mai repede, cât era încă proaspăt subiectul în mintea oamenilor. Nu e curajos. Când vine vorba de toate subiectele abordate, despre cum relaționează majoritatea legat de gay, de unguri, de romani și așa mai departe, am încercat, și cred că am reușit, să merg într-o zonă de centru. Nu vreau nici să bucur pe toată lumea nici să deranjez pe toată lumea. Sunt puțin progresist în abordare. Sunt sensomarxist: aș vrea să aibă toată lumea sens.

Sunt puține subiecte în care cineva are toată dreptatea. Un subiect în care nu există dreptate de împărţit între cel puțin două părți, nu cred că este interesant. Un subiect în care dreptatea este 100% alocată nu este efectiv discutat. Subiectele care nu sunt deloc controversate sau nu sunt deloc împărțite, nu sunt niciodată interesante. Nu văd niciun curaj în a aborda un asemenea subiect.

Am abordat subiecte de genul (relația cu soția) acum câțiva ani. Nu mă consider superior că nu o mai fac. Zic doar că m-am plictisit de zona aia. Nu zic că nu e o zonă bună, o zonă de subiecte ușoare, digerabile, în care oamenii se regăsesc foarte ușor.

Am încercat să țin materialul într-o zonă care nu e fățiș partizană sau violent părtinitoare. Am încercat să-l fac echilibrat. A fost foarte interesant că la unul din show-uri am vorbit cu niște rromi destul de în vârstă, serioși. La un moment dat cel mai bătrân de la masă a zis: „Am râs, mi-a plăcut. Când te-ai apucat să zici de țigani să știi că ai fost în pericol puțin pentru că nu știam unde o să te duci. Până la sfârșit mi-a plăcut. Să știi că te-ai jucat cu focul acolo”. Erau niște oameni mai serioși. Mi se pare interesant pentru mine. Apreciez că apreciezi chestia asta, dar nu o să mă scald în aprecierea asta. Știu de ce o fac.

Partea cu ungurii face sala să se cutremure de râs, doar că unii râd încrâncenat

Mi-au spus oamenii după show că există comunități de unguri în Moldova. Le spune ceangăi. Am răspuns la comentarii: „Vă mulțumesc mult că mi-ați spus de ceangăi, dar vă dați seama că nu mă refeream la ei”. Când moldovenii spun: „Ai naibii unguri!”, nu se referă nici ei la ceangăi.

Eram acum mulți ani de zile când făceam show-uri în Iași și s-a întâmplat exact așa. A țipat un hușean din sală. Râdeam cu Victor. Am fost la Suceava, iar la masa de lângă noi trei cetățeni, din Suceava, discutau exact despre asta. Era cu câteva zile înainte să dau drumul la Special pe YouTube. Ei, din Suceava, discutau cum nu se mai poate cu ungurii. Exact ce spuneam. Fuseseră ei la o conferință națională a firmei la care lucrau. Veniseră oameni din toată țara. Oameni au zis: „Ai dracu, la cursuri se chinuiau să vorbească română, dar în pauză, numai maghiară”.

Cred că românii au o problemă cu toleranța. Cred că suntem un popor care nu a fost expus la adevărata sursă a toleranței: înțelegerea. La noi se opune rezistență la ideea de toleranță. Atâta timp cât nu ai legătură directă, uman, personal, unu la unu, cu tot felul de grupuri marginalizate, nu-ți dai seama că sunt tot oameni. E foarte ușor să cazi în teoria asta a celuilalt. Sunt sute de mii de ani de evoluție în noi. Tot ce e străin de grupul meu e un pericol. Atunci când ai asta de sute de mii de ani în tine, de lucrul ăsta nu poți să treci decât atunci când acel grup nu mai e un străin, ai o legătură personală. Aveam o vorbă: Românii sunt rasiști. Ei spun că nu au nimic cu negri. Acum doi sau trei ani a venit o prietenă din Canada împreună cu o altă prietenă de culoare. Am mers douăzeci de minute pe stradă. După vreo 10 minute mi-a zis: „Se uită oamenii urât după mine. Voi aveți o problemă cu negrii aici?”. A început să mă uit la felul în care se uită oamenii și i-am spus: „Nu e ură. E curiozitate!”. Ea avea dreptate să judece reacția așa pentru că într-o țară unde sunt foarte mulți negri dacă te uiți așa după un om e semn de agresiune. La noi e doar forma. Numai la suprafaţa părea agresiune. La bază oamenii erau curioși.

Dacă te duci și vorbești la Târgu Mureș o să vezi că oamenii nu au boală pe toți ungurii, ci pe anumiți unguri.

S-a dus să cumpere pâine de la maghiari, dar s-a ales doar cu covrigei

E 100% adevărat. M-am dus în brutărie în Târgu Mureș să verific dacă îmi dau pâine. „Brutăria Covaci”. E în mod ironic pe bulevardul 1 Decembrie. E o problemă, nu zic că nu s-a întâmplat niciodată, dar de foarte multe ori, românii care pățesc asta sunt mai puțini decât se spune. Am vorbit cu mulți oameni cărora li s-a întâmplat. În cazurile în care li se întâmplă în mai puțin dintr-un sfert de cazuri e vorba de rea voință. Nu am auzit povestea asta în Oradea, Arad sau Satu Mare. De obicei se întâmplă în Harghita și Covasna. Se întâmplă rar ca vânzătoarea să zică în mintea ei: „Eu nu o să-i vând ăstuia nimic pentru că e român”. De cele mai multe ori nu vorbește română. Oamenii nu cred că ea nu știe să vorbească română, ci că e din rea voință.

„Aia e” e un show care mie mi-a mers la inimă

„Merge și așa”. Mai e și o altă observație. Mai e un alt grad de resemnare, mult mai mare: „Asta a fost”. „E” implică un prezent. Încă mai avem ce să facem. „A fost”, deja s-a încheiat. Resemnare cu precizie. Nu ai ce să-i mai faci, dar știi exact care e problema.

Eu mă judec fiindcă discut lucrurile astea fără să fiu calificat. Noi, comedianții, observăm și analizăm. Poate Vintilă Mihăilescu ar fi potrivit să răspundă la întrebarea asta. E o chestie care ține de antropologie, sociologie. Eu îl admir extraordinar de mult. În meseria noastră e greu să nu admiri un om care trăiește din a observa și diseca societatea, fiindcă noi asta face. Ideea e că nu știu să îți spun. Nu am instrumentele de cunoaştere.

Mi se pare că ne schimbăm, iar schimbarea e simplist să o vezi în bine sau în rău. Schimbarea e simultan în bine și rău. Mi se pare ciudat că oamenii vor un răspuns clar. Vor să simtă clar. Se fac sondaje. Mergem în direcția bună sau nu? Dacă 100 de ani mergem în direcția greșită nu cumva greșit e ce considerăm noi bun? E ciudat. Apoi oamenii au nevoia de ordonare a Universului, de simplificare. E bine sau nu e bine? E și bine, dar nici nu e bine. În afară de o creștere economică pe care o simți clar, și spui că e mai bine, restul e foarte interpretabil. Ține mult de ceea ce alegi tu să vezi, de ce trăiești tu, nu altul. Diferența pe care o văd eu foarte clar este că față de acum 20 de ani, de când eram eu în liceu s-a schimbat valoarea percepută a educației. Drastic. A scăzut foarte mult importanța acordată educației formale. Nu există alb și negru. Spun doar că eu simt că în momentul de față dacă mergi în licee și întrebi: „Cât de important e faptul că tu faci liceul ăsta?”, vor fi mai puțini oameni decât acum 20 de ani care zic „E important că fac liceul ăsta, e important că merg la școală”. S-a schimbat sistemul de valori oricât ne-am plânge. Oamenii zic că în rău. Pe de altă parte zic mereu că s-a schimbat în rău. E o discuție fără sfârșit. Nu știu cine impune modelele și valorile astea și de ce se prostește lumea. Vreau doar să spun că e clar că s-au schimbat modelele și valorile. Sunt total rupte de tot ce înseamnă educație. Pe vremea mea exista foarte clar modelul omului de succes care a învățat. Acum există mai puțin. A apărut modelul antreprenorului care pe vremea mea nu exista. Antreprenoriatul ăsta în România poate foarte ușor să fie curat sau nu. Și pe Becali poți să-l vezi ca pe un antreprenor.

Teo urăște anii de facultate, dar, cumva, liceul i-a plăcut. 

Am disprețuit mult facultatea pentru că în liceu am văzut ce înseamnă un model de învățământ în care ești apreciat ca om, ca individ, dacă vrei. Liceul pe care l-am făcut eu e în continuare un liceu deosebit. „Colegiul Național Bilingv George Coșbuc”. În continuare e un liceu altfel. De ceva timp nu am mai fost în liceu, dar cred că vreo 10 ani după ce am terminat am mai fost pe acolo. Am avut întâlniri cu elevii, m-am întâlnit cu profesorii. Profesorii au organizat întâlniri. În perioada aia se mândreau.

Cum se adună ideile din spectacole

De data asta chiar le atac activ. Asta mă distrează. Nu știu dacă e curaj sau confort. Vorbesc despre bacterii, incest la bacterii. Din pas în pas am ajuns la incest la bacterii. Am pornit de la o chestie văzută pe o sticlă de Domestos. Scria că omoară 99,9% dintre bacterii. Aia a fost sămânța. Mi s-a părut interesant. Ce se întâmplă. Am ajuns așa la incestul bacterii și la cât de grav e consumul inutil de antibiotice în România. România e pe locul doi în Europa după Spania.

 Era ceva grav dacă venea de-a gata. Era ceva ce trebuia psihanalizat. Am făcut show-ul ăsta la Iași și Brașov, două dintre orașele mele de suflet pe lângă Cluj, Constanța și Timișoara. Acolo mă înțeleg cel mai bine cu publicul.

Faceți-mi și mie o glumă, domnul Teo!

O glumă se dezvoltă. Fiecare om are alt proces. Eu am niște semințe. Eu îmi notez numai o sămânță care ori devine o glumă scurtă, ori îmi dau seama că nu merge, nu are rost, o abandonez o vreme și se poate întâmpla ca peste trei ani să revină, să-și găsească locul într-o altă construcție, ori crește foarte mult. Am bucăți de 10 minute care au plecat de la două propoziții scrise în telefon. Eu în telefon scriu numai miezul. În momentul în care ceva mi se pare amuzant, văd un contrast, un paradox, o chestie care e trecută cu vederea, dar care e acolo, o notez. Notez doar sămânța. Pe scenă transmit ideea aia în cuvintele care îmi vin pe scenă. Mi-am dat seama că e o diferență mare între cuvintele pe care le aleg când scriu și celelalte. Se întâmplă lucruri diferite de la un spectacol la altul, până când gluma se așează, se întărește, până își găsește forma cea mai bună.

Nu am scrise decât draft-urile. Am notate observații. Oamenii nu suportă oamenii care o duc bine în mod cinstit căci atunci nu mai au nicio scuză că o duc prost. E o observați făcută sigur la români. Dacă nu ești antreprenor pe bune sau dacă faci bani mai mulți decât media în mod cinstit, în mod legal, aia deranjează. De aia se știu oamenii care fac bani în mod ilegal apreciați atât de mult, pentru că oferă un sentiment de confort. Dacă tu furi, ești băiat deștept, faci combinații, ești foarte bogat, oamenii au scuza asta: „Eu nu am banii lui, dar eu sunt cinstit. Măcar nu fur”. „Ăla e mai bogat decât mine, dar a făcut niște lucruri pe care eu nu sunt dispus să le fac, fiindcă eu sunt genul de om curat, integru, cinstit.” Dacă tu nu ai furat și ai făcut bani, înseamnă că a greșit el undeva. Putea să facă și el ceva să aibă banii tăi, dar nu a putut. De asta cred că antreprenoriatul la noi o să aibă niște probleme. Are legătură și cu mutarea valorilor de pe educație. Nu mai apreciem faptul că cineva a făcut sau a construit o afacere. Nu mai e apreciată chestia asta. Are legătură cu faptul că în ultimii 30 de ani clar s-a adâncit inegalitatea între oameni. Foarte mult din nostalgia oamenilor despre comunism e aberantă. Dacă stai și râcâi o să descoperi sub suprafața ei nostalgia pentru egalitate sau pentru lipsa inechității de fapt. Muream de foame, dar muream toți. Așteptai 6 ani să îți vină mașina, dar aveam toți Dacie. Ce e foarte interesant apropo de comunism e că nimeni nu avea nimic, dar toată lumea se descurca. Nu e ciudat că erau magazinele goale, dar nu murea nimeni de foame? E foarte ciudat. Cred că de acolo se trage aplecarea românilor către economia neagră și către combinații. Are rădăcini în comunism.

 

Busu:”Încerc să-i conving pe toți tinerii să nu fumeze niciodată”

18 decembrie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:37:51 0 comentarii

Busu o ia mai încet astăzi, după infarct. Televiziunea și teatrul sunt marile sale pasiuni, dar acum ar alege doar teatru. Ani buni a trăit cu accelerația la podea. Noaptea teatru, apoi, la prima oră televiziune. Adăugați măcar două pachete de țigări. Cele mai mari pasiuni trăite cu intensitate. Asta putea să-l piardă. Azi și-a înțeles lecția și o spune mai departe. Mai întâi, însă, drumul de la cocserie la luminile Pro Tv.   

Cocseria este punctul de plecare în viața de adult a lui Busu.

Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într-adevăr niște meseriași până la urmă.

Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!

Munca în cocserie este, probabil, ceva de refuzat pentru generațiile actuale.

Muncă destul de grea în cocserie. Dacă stai să te gândești că se aruncă cărbune în cuptor cu lopata e destul de greu. Un schimb durează opt ore. Se lucra și pe schimburi. Eu nu am lucrat pe schimburi, ci am fost norocos, am lucrat doar dimineața. Plecam pe la 5:30 dimineața de acasă. Ajungeam la 7 să pontez la cocserie, ea fiind sus, în vârful dealului, departe de poarta combinatului. Am lucrat puțin acolo fiindcă după aceea m-au detașat la sindicat. De la sindicat m-au detașat la atelierul de pictură al sindicatului care scria lozinci.

Chiar dacă era un mediu muncitoresc, sentimentul anti-comunist era destul de puternic

Pe combinat erau niște litere mari de 6 metri și scria: „Ceaușescu și poporul”. Din greșeală sau voit, nu știu, au scris: „Ceaușescu și popoul”, chestie care a rămas vreo 3 luni pe combinat. Se vedea din tot orașul, din absolut tot orașul, din orice unghi. Ei omiseseră să scrie o literă. S-a reparat această chestie. Nu știu dacă au fost dați sau nu oamenii afară. S-a rezolvat, nu s-a vorbit prea mult despre asta.

Au fost probleme mari. În 1986 a fost chiar o revoltă cunoscută în zonă, la Hunedoara. Chiar în perioada în care a fost și la Brașov. Au vrut să îl dea jos pe directorul combinatului pentru că oamenii nu aveau ce să mănânce. Au făcut o revoltă în care toți cei 38.000 de angajați au venit la lucru, dar nu au lucrat. Au făcut o grevă. Nu a vrut nimeni să pună mâna pe nimic. Au venit toți, dar au stat acolo fără să facă treabă. În urma acestei revolte, în galantarele alimentarelor din Hunedoara a apărut carnea. S-au băgat vită și pui la greu.

Viața într-un oraș monoindustrial ar trebui să fie studiu de caz pentru ce-am trăit în comunism

Nu se trăia atât de rău. În tinerețe știi cum e: gagici, baruri, te duci să bei un coniac, te întâlnești cu o fată, umbli pe străzi, te duci în discotecă seara, mai vine și Dică Manivelă cu toporul și te ferești pe la vreo toaletă ca să nu dai nas în nas cu el. Era destul de palpitant ca să zic așa. Aveam și Cincișul aproape, la vreo 6 kilometri. Puteai să te duci vara, făceai o baie în lac, stăteai pe terasa „Casei Albe” de acolo. Nu era chiar atât de rău. Hunedoara are pe deal o pădure senzațională în care puteai să te duci să te pierzi o vreme, cu cineva sau fără cineva, nu avea importanță. Mai e și zona castelului Huniazilor, o zonă superbă unde poți să-ți faci de cap. Era frumos într-un fel. Viața asta era legată foarte tare de oameni, de prieteni. Altfel nu rezistai. Dacă nu te întâlneai cu prietenii era nenorocire. Puteai să te uiți în ochii oamenilor. Puteai să te duci, așa cum făceam eu, la CineClub-ul de la Clubul Siderurgistul să faci un film de animație cu Coco, prietenul cel mai bun. Puteai să mergi tot cu Coco să faci un spectacol de muzică, poezie și diaporamă pe care să-l prezinți oamenilor din Hunedoara. Am avut un spectacol care în 1985 a făcut mare vâlvă. Nu era un spectacol comun, era împotriva lui Ceaușescu. Din 400 de texte am selectat 12 sau 14 texte. Coco, Gabi Covaci, prietenul meu cel mai bun din Hunedoara, care a intrat odată cu mine la arte plastice, a făcut 1200 de diapozitive. Le prezentam pe un ecran. Erau și despre război, despre Vietnam, despre comunism, Ceaușescu, nenorocire, frig. Despre toate relele care existau pe lume. Era deschis, nu pe bază de șopârle. A fost un mic scandal. Au fost acolo și oameni de la partid, dar nu au făcut scandal. Asta vreau să spun. E totuși o diferență între ce crede lumea că s-a întâmplat și ce a fost cu adevărat. Până la urmă o mare parte dintre acești comuniști care conduceau frâiele partidului erau oameni și trăiau în aceeași mizerie. Și ei aveau aceleași probleme: nu aveau căldură, nu aveau curent. Trăiau în același oraș, în aceleași condiții.

Se lua curentul, dar nu prea des. La Hunedoara însă nu s-a luat niciodată căldura. Acolo, sistemul de încălzire era gândit senzațional. Apa cu care se răceau cajele în care se făcea oțelul era încălzită la 140 de grade. Intra în sistemul de circulație al orașului, se ducea în vârf la ultimul etaj al apartamentelor și de acolo prin cădere se răcea apa. Toată lumea avea apă caldă și căldură în permanență.

Teatru și uzină. Astăzi pare de neînțeles. Atunci, așa se întâmpla. 

Aveam pasiunea artistică pe care mi-a insuflat-o tata. Era regizorul trupei de teatru popular de acolo. A fost și directorul Clubului Siderurgistul, director la Casa de Cultură. El făcea teatru cu o trupă de teatru foarte bine articulată, cu actori foarte pasionați, tot din combinat. Erau niște oameni ai orașului care veneau și făceau teatru de amatori. El m-a băgat în trupa asta la 7 ani, atunci când am jucat în primul spectacol. Acolo s-a plantat microbul.

Nu știu dacă a văzut talent pentru că în clasa I trebuia să zic o poezie la serbare și m-am încurcat îngrozitor și am ieșit plângând de pe scenă. Am ieșit, am plecat brusc pentru că uitasem tot. Poate el a vrut să-mi omoare spaima, nu știu. M-a distribuit în spectacolul ăla la 7, 8 ani.

Printre lecțiile rapide pe care le-a învățat de acasă este că rolul trebuie reținut în context

Țin minte în mare parte replicile din piese. Nu aș spune că țin minte chiar tot, dar dacă mă uit pe textul ăla și îl reiau, imediat îmi aduc aminte. Cred că e un antrenament. Aici e un proces destul de simplu dacă știi să îl faci. Procesul e de a învăța textul în funcție de situații. Nu se învață pur și simplu, căci așa în câteva zile l-ai uitat. Dacă te pui în situația personajului și înveți textul în situația respectivă, cu tot ce implică: mișcare, replica partenerului, atunci reții totul foarte ușor. Textul e un pretext. El nici nu există de fapt. Eu pot să zic „DA” în nenumărate feluri, în funcție de situația care se naște acolo.

Intri ușor în roluri?

Sunt muncite. Unele să zicem că îmi ies mai ușor. De exemplu cel pe care îl fac în „Weekend comedy” mi-a fost ușor pentru că eu sunt ciufut de felul meu, cum zice nevastă-mea. La fel e și personajul: ciufut, rău, neplăcut. Nu mi-a fost foarte greu. Cu alte personaje însă, e mai complicat. Trebuie șlefuite. Trebuie umblat la resorturi emoționale mai puternice. Primul rol făcut după pauza de 12 ani pe care am avut-o a fost greu. Nu mai găseam resorturile emoționale în mine. Trebuia să mi le amintesc. Regizorul m-a lăsat în supa mea. Îmi mai dădea din când în când sfaturi: „Aici vreau să-ți amintești de mama ta sau de ceva care te-a făcut să plângi pe dinăuntru. Făceam chestia asta și treptat, treptat, în vreo 3, 4 luni am ajuns unde trebuie. E foarte greu, însă.â

E o meserie în care nu trebuie să te oprești, să faci pauză. Nu e o meserie pe care să o faci ca mersul pe bicicletă. Nu e așa. După 12 ani de pauză e greu să revii cumva. Sigur, cu puțină muncă și pasiune, se poate.

Tabieturi înainte de spectacol?

Tabiet, încărcare, la mine nu există. La mine e în interior. E conținut tot. Poate doar să stau eu cu mine câteva minute, să mă concentrez, dar nu e un tabiet. E un avantaj. Știu că Victor Rebenciuc are și el avantajul ăsta, că intră în scenă fără pregătire prea multă. Emoții, da! Dacă nu ai emoții nici nu poți juca. Emoțiile constructive, astea despre care vorbim, te ajută să ai acea emoție pe scenă care se vede în ochii tăi din sală și pe care o vrea spectatorul. Emoția actorului se transmite către spectator. Spectatorul de asta vine la teatru, pentru această emoție nemijlocită pe care o simte din partea actorului. Altfel mă uitam la televizor și vedeam o chestie fără emoție. Acolo nu ai emoții de tipul ăsta. Emoțiile se crează acolo altfel. Se crează prin întâmplare, prin situație, nu neapărat prin ce îți transmite actorul nemijlocit. Mergi la teatru să-l vezi pe ăla suferind pe scenă.

Simți reacțiile sălii. Se simt. Vine valul energetic. Dacă nu merge bine într-o seară, nu tragi mai mult decât trebuie. O lași așa cum a căzut, ca să zici așa. Nu te duci dincolo. Nu trebuie făcut mai mult. Înseamnă că publicul de acolo nu rezonează cu tine, asta e tot.

Busu se bucură astăzi de teatrul independent

Se datorează în mare parte și teatrului independent. În mare măsură, teatrul independent din care fac parte, a adus un suflu nou și un nou gen de abordare al spectacolelor, dar și al genului de texte. În sfârșit se fac niște texte simple, normale, americane, comedii. Nu neapărat comedii, dar se fac acele texte pe care publicul le vrea, le dorește. Lumea vine. A fost o perioadă după ʼ90 în care teatrul a spus mult prea mult, adică având libertatea să spună orice, a spus chiar orice, deși nu era cazul. Din cauza asta s-au mai îndepărtat oamenii de teatru. Goliciuni, vulgarități, porcarii, strigăte. A venit apoi perioada mai rea în care teatrul a intrat în competiție cu televiziunea, prin ʼ97, ʼ98. Nu au câștigat pentru că nu aveau cum. Televiziunea e televiziune, teatrul aduce altă emoții

Diferența dintre publicul din București și publicul din provincie

Orașele care au teatre în general sunt ceva mai selective într-un fel. Dacă mă duc la Timișoara nu pot să mă duc cu orice text sau spectacol, ci cu unul pe măsura acestui oraș. În general nu am dat greș. Am avut spectacole foarte bune cu care am mers la Timișoara, Cluj, Iași, Arad, Craiova, Constanța, Tulcea, Galați, Bacău. Am mers în toată țara. În aceste orașe trebuie să ai spectacole pe măsura orașului. Există și orașe mai mici, care nu au teatre și în care teatrele vin ceva mai greu. Ei se duc să vadă orice. Nici acolo nu îți poți permite să te duci cu orice porcării pentru că publicul ăla a doua oară nu mai vine. Ăla a văzut o dată pentru că era curios. A doua oară zice: „Ce, iarăși vii cu un lampadar și două scaune?! Nu e frumos, vino cu un produs”.

Să faci facultate de teatru în anii 80 era o performanță în sine

Am intrat la facultate după 5 încercări. Erau 386 pe loc. Era posibil ca în cazul meu să se fi făcut o greșeală când am intrat. Atât de mare era concurența asta încât nu ești sigur niciodată că te-au luat pentru că erai foarte bun. Sunt nuanțe. Pe mine m-au băgat la facultatea de teatru Octavian Cotescu și cu Olga Tudorache. Ei mi-au ascultat monologul și povestirea și mi-au dat 10. Monologul era Petru Rareș care vorbea cu copacii din pădure. Fiecare copac era pentru el un domnitor care l-a trădat în luptă. Era nebun deja. A fost un monolog greu pentru că Petru Rareș era nebun și trebuia să am doar câteva mici puseuri de nebunie. Lucrând cu Ovidiu Iuliu Moldovan la acest monolog, el mi-a spus: „Uite ce am pățit eu: la Dreptate în lanțuri trebuia să joc un nebun. M-am dus la un prieten medic, care avea un ospiciu. Medicul m-a lăsat în birou la el și mi-a spus să stau cu domnul Popescu de vorbă până se întoarce. Domnul Popescu era într-un halat. A început să îmi spună despre filmele mele, despre cât de mult mă apreciază, despre spectacolele în care m-a văzut. Mai apoi a început să spună: „Când eram eu deportat în Sfânta Elena…”. Ovidiu Iuliu Moldovan a înțepenit. Ăla era nebun. Era un chiriaș al acelui azil de nebuni cu care îl lăsase medicul ca să înțeleagă ce înseamnă nebun: ești perfect normal până ai un puseu. La mine puseul de nebunie venea după ce îi ziceam: „Zapolia, tu nu trebuia să mă părăsești în luptă. Aoleu, ăștia sunt păduchi călugărești. Ia uite ce drăguți sunt!”. Ăsta era singurul moment de nebunie. Am înțeles ce înseamnă nebunia datorită lui. Am jucat acel monolog în fața comisiei care a fost foarte impresionată din moment ce mi-a dat 10.

La improvizație am fost cu Bibanul care m-a luat și în clasă la el. Patru ani am fost sub mese. Nu se putea. Era senzațional. Când explica ce ai de făcut în piesă era plin de glume. Îți zicea: „Dragă, în teatru, trebuie să te miri, că dacă nu te miri, nu ai rezolvat nimic. Uite, vine doamna Berlogea acum. Intră în clasă la noi, iar eu sunt cu doamna Cucu de istoria teatrului românesc și teatrului universal, pe catedră. Eu sunt deasupra ei. Doamna Berlogea ce face? Nu se miră? Ba da, se miră! Bineînțeles că se miră, deși eu îi scot o țeapă din deget doamnei Cucu, că are o țeapă în deget. Nu îi fac altceva, dar ea se miră.”. Numai situații nebănuite. Teatrul antic e ca Beoing-ul. „Boeing-ul trebuie să își ia pământ ca să aterizeze. Aterizează pe pământ și își ia pământ. Nu poți să faci ca la teatrul normal. La teatrul antic se prelungește starea și vorba. „Aaaaa, ooooh, Zeeeeeuuuus! Nu poți să faci: „Bă, Zeus, hai încoa!”. Nu poți, că e teatru antic. Asta era ce explica el la clasă.

Cum s-a produs, însă, transferul în televiziune. 

Televiziunea a luat locul teatrului pentru că simțeam că în teatru nu prea mai am treabă. Eu aveam multe spectacole la „Ion Creangă”, jucam mult. Nu era asta o problemă. Treptat însă am simțit că pot face mai multe lucruri în televiziune în momentul ăla. Teatrul nu era într-un moment foarte bun. În anii ăia, ʼ99, 2000 nu era ok. Era exact ce spun eu: intra în competiție cu televiziunea și încerca să facă imagine. Prea multă imagine. Chestii pe care eu nu le învățasem în școală. Învățasem teatrul de relație, nu de imagine și nu mă interesa. Televiziunea tocmai se deschidea, începeau show-urile mari. Atunci am renunțat la teatru, m-am axat pe televiziune, am făcut Bingo. După ce s-a terminat cu Bingo nu mai aveam de lucru și mi-am luat concediu fără plată. A venit Mona Segall și m-a întrebat: „Nu vrei tu să faci meteo până îți găsim ceva?”. Am zis hai să fac. Prima senzație a fost de pară aș fi în aceeași oală cu acea fată care a plecat în America mai târziu, care punea soarele pe hartă, cu magneți. Mă simțeam ca ea. Era ok că era drăguță, era mică, era ok să facă chestiile alea.

 Nu mi-am dat seama (că aia era rubrica pe care o vedea toată lumea). Ideea este că la început, când aveam rubrica, făceam numai weekend. Aveam niște promo-uri pe care le inventam eu, împreună cu producătorul de la meteo. Făceam numai tâmpenii. Mă îmbrăcam în albastru și mă punea pe croma. Îmi apăreau numai capul și mânuțele. Mă supradimensiona, iar harta rămânea mică undeva. Erau niște prosteli, dar au avut un impact asupra mea. Aici, la creier, mie mi-au făcut bine. Aveam senzația că pot să spun niște lucruri și pot să le fac liber. Mi-au dat libertatea asta. A venit apoi programul de știri cu Dedu, Olivia Steer, Neti și așa mai departe. Programul ăla de știri a început în studioul vechi din clădirea veche a Pro, după care s-a mutat în studioul nou. În studioul vechi era un program de două ore, de la 7 la 9, mă duceam, făceam meteo de câteva ori în dimineața respectivă. Mai târziu ne-am mutat în studioul nou, ăsta în care facem și acum. Mihai Dedu mi-a dat o problemă de rezolvat dimineața. Până la sfârșitul programului de știri i-am rezolvat problema și i-am dat răspunsul. În aceeași zi i-am spus: „Măi, Mihai, tu mi-ai dat o problemă. De mâine eu îți dau în fiecare zi o problemă.” Așa a rămas. În fiecare zi, începând din acea primă zi, i-am dat o problemă de perspicacitate. Unele erau nasoale, nu avea cum să le rezolve, însă aveam mulți telespectatori care trimiteau răspunsuri, ba pe net, ba prin scrisori.

Televiziune și teatru la un loc te duc în pragul bolii.

Mă duceam până la Petroșani cu spectacolul de exemplu. Aveam două spectacole, iar dimineața la 5 eram în București. La 6 eram în direct. Nu apucam să dorm nicio secundă. Oboseala asta acumulată împreună cu cele trei pachete de Camel pe care le-am fumat de-a lungul a 37 de ani, 40 cât am fumat, m-au adus în această situație. Anul trecut pe 6 noiembrie am avut un infarct după un spectacol la Craiova. Am făcut infarct, ce să mai. Nu mă laud cu asta ca unii. „Stai să vezi ce infarct am făcut! Stai să vezi câte stenturi am eu, ce glumești?!”. Eu nu mă laud cu asta, dimpotrivă, mi se pare oribil că am trecut prin asta, dar fără să mă resimt acum foarte tare.

Bogdan Talașman este cel care l-a salvat

Bogdan Talașman a fost salvatorul meu practic. El a fost primul care s-a repezit peste mine și mi-a făcut resuscitare cum a știut el. Mi-a rupt câteva coaste, dar mi-a trimis oxigen la creier. Așa am reușit să nu am niciun fel de sechele. Nu am!

Înainte de infarct a avut simptome?

Mă cam durea în coșul pieptului. Mi-a fost și cam rău de câteva ori, dar nu am băgat în seamă. Am zis: „Eh, ce poate să fie? De la țigări”

După infarct a devenit un nefumător convins

Poate să încerc să îi conving pe toți tinerii care ar fi tentați să nu fumeze. Să nu fumeze niciodată. Eu m-am lăsat definitiv și nu am mai pus țigară în gură de atunci. Dacă poți cumva să reziști acestei tentații și să nu pui țigara în gură de la început, las-o frate, nu o pune, pentru că e nenorocire țigara.

Astăzi o iau mai ușor. Nu mai sunt chiar așa. Mă duc la repetiții, mă duc la spectacole când am spectacole. Fac și televiziunea seara, dar nu mai fac pe eroul.

Iar acum, pe liniște, teatru sau TV?

Teatrul. Acum, în momentul ăsta, mă binedispune mai tare teatrul. În televiziune am ajuns într-un fel de rutină, de aia probabil că prefer acum teatrul.

 

 

Mihaela Buzărnescu: ”Am fost singură și la victorie și la înfrângere. Și la ziua mea”

16 decembrie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:45:03 0 comentarii

Miki Buzărnescu e relaxată în afara arenei. A venit la radio plină de zâmbete. Și deschisă să stăm de vorbă, să povestească. Și are timp și de fotografii, căci s-a făcut coadă la vederea ei. E cu totul altă persoană decât cea de pe teren. Acolo este personificarea ambiției și pare o femeie de fier. Neiertătoare cu ea, Miki este dură pentru că viața ei este expresia suferinței sportive. Puțini să fi trecut prin șirul de accidentări pe care le-a avut și, și mai puțini sunt cei care s-au întors. Despre asta vorbim azi. Despre cum se construiesc voința și ambiția. 

Mă recuperez deoarece la ultimul meci jucat a trebuit să mă retrag. Eram accidentată și la gleznă și la umăr, iar durerile nu îmi mai dădeau pace. De atunci mă recuperez. E o perioadă grea pentru care aloc mult timp dintr-o zi.

Este foarte frumos ce facem noi. Faptul că avem șansa să mergem în atâtea țări e un privilegiu pentru noi. O facem de la o vârstă fragedă. E cu toate astea și foarte greu. De multe ori nu avem timp să vizităm. Mai ales în capitale, vrem să mergem să vizităm câte ceva, să vedem arhitectura, să cunoaștem istoria țării respective. În fiecare an avem cam aceleași turnee. Dacă mergem în aceleași țări reușim în unul din cinci ani, spre exemplu, să vedem câte ceva.

Ultima dată, Mihaela a jucat Tașkent

În Tașkent e foarte frumos. Am mai fost acum 10 ani și s-a schimbat foarte mult țara, orașul. Era curat, locuri destul de bine consolidate, străzi foarte largi, incomparabil față de ce e la noi. Acolo aveau câte 4 benzi pe fiecare sens. Oamenii sunt mai sărăcuți decât noi, dar mie mi-a plăcut. Chiar dacă am stat doar 3 zile am reușit să văd altceva față de acum 10 ani. Am fost foarte supărată că nu am mai putut să continui meciul și a trebuit să mă retrag. Știam că nu urmează o perioadă foarte bună pentru mine.

Nu știam despre ea că este poliglotă și se înțelege cu toate fetele din vestiar în limba lor

Sună paradoxal, dar spaniola am învățat-o prin clasele II-IV urmărind telenovele la televizor. Nu aveam posibilitatea să facem antrenamente iarna, decât foarte rar, iar în fiecare zi după școală stăteam acasă. Mă uitam la telenovele și cu părinții. Suntem mulți în tenis care au învățat așa. Legat de colege, dacă sunt din Spania sau America de Sud vorbesc în spaniolă. Dacă sunt vorbitoare de franceză, vorbesc în franceză. Așa le e și lor mai ușor, iar eu exersez. De la 4 ani am început engleza și franceza, acasă, cu o doamnă. A văzut că pot să învăţ destul de repede și venea săptămânal. Era o prietenă de familie.

Atmosfera de la turnee și din vestiar este complet diferită față de ceea ce te-ai aștepta. Tenisul își obligă jucătorii să stea în același vestiar. 

Depinde de starea fiecăreia de spirit. De cele mai multe ori în vestiare ne întâlnim puțin înaintea începerii competiției. Venim cu două zile înainte, iar toată lumea e agitată, să se pregătească. În timpul competiției e și mai greu pentru că toți suntem angrenați în această stare pe care ne-o inducem, în care dorim să jucăm cât mai bine și să câștigăm.

În vestiar e destul de multă liniște. Atmosfera e calmă, liniștită. Într-adevăr se mai simt anumite stări de nervozitate. Înainte de meciuri e liniște, toată lumea e într-un colț, se concentrează. Noi avem un vestiar pentru toți jucătorii. Mi se pare interesant să vezi toate jucătoarele de top într-un singur loc. Fiecare are tabietul ei. E o experiență. Mai tragem cu coada ochiului să mai învățăm câte ceva, mai ales de la cele cu experiență. Sunt și prietenii între noi, suntem deschise. Nu suntem într-o bulă în care să nu vorbim. Eu sunt o fire deschisă.

Care sunt tabieturile tale înainte de partidă?

Intru cu căștile și ascult anumite melodii care îmi ridică pulsul. Înainte să ajung pe culoar fac o încălzire în vestiar, încerc câteva minute să vizualizez mental loviturile bune, câștigătoare sau chiar pe mine câștigând o partidă. Din momentul în care intru pe teren îmi pun într-o anumită parte termobag-ul și cealaltă gentuță. Îmi scot o gentuță cu șervețele. Am și un gel de mâini pe care îl pun într-o parte, să-mi fie ușor să-l iau în pauze. Fără să vreau, în pauze, îmi suflu nasul, îmi dau cu gel pe mâini, mă șterg cu prosopul pe toate părțile. E foarte amuzant. Mama mi-a zis văzându-mă o dată la televizor: „Măi Mihaela, nu te mai șterge la subraţ în pauze că se vede ciudat”. „Mama și ce vrei să fac, să stau cu transpirația?! Dacă așa simt, mă șterg”. Asta fac la fiecare pauză. Nici nu știu dacă am nevoie sau e doar obișnuința. Nu am niște tabieturi. Sunt unele jucătoare care joacă cu aceeași pereche de șosete până la finalul competiției, spălându-le în fiecare seară.

Ce muzică alegi?

Personal, simt că îmi dă aripi. Mă concentrez mai mult și am un alt ritm cu care intru pe teren. O muzică mai lentă m-ar adormi, mi-ar aduce o stare de calm.

Lucrez cu o psihologă, sportivă, special pentru a fi cât mai concentrată sau pentru a depăși anumite clipe dificile în anumite partide. Și eu le-am simțit pe propria piele, chiar și anul ăsta când am avut destule suişuri și coborâșuri. Au fost multe meciuri în care conduceam, câștigam primul set, chiar și la începutul setului doi reușeam să conduc, dar mai apoi se întorcea jocul, se complica tot. În decisiv era strâns, câștiga cea care era mai fresh, mai fit. Eu aveam și durerile… Știam că dacă nu reușesc să câștig cât mai rapid se poate complica meciul. Nu îmi era ușor să joc un timp atât de lung cu durerile de la gleznă și umăr.

Viața sportivului de performață este făcut din durere. Ce dureri are Miki acum?

Când mă ridic din pat dimineața mă dor ambele, inevitabil. La antrenamente umărul. Glezna e mai bine față de cum era la începutul anului sau la mijlocul sezonului.

Când te încălzești durerile mai trec, dar ele revin pe parcursul jocului. Tot anul acesta cel mai rău mă supăra umărul când serveam. Au și fost comentarii la adresa serviciului: „Nu mai ai aceeaşi viteză, aceeași siguranță”. Eu în subconștient încercam să nu mai simt acea durere. Când am stat două luni jumătate plecată, după Wimbledon, când am plecat în America și apoi în Asia, la un moment dat nu mai rezistam cu durerea. Psihic simțeam că mi-a ajuns în creier. Mai făcusem între timp o fasceită plantară la călcâiul stâng și o fractură de stres la călcâiul drept. Eram extrem de stresată. În timul verii durerea era aproape maximă, între 7 și 9 pe o scară de la 1 la 10. Ajunsesem înainte de Roland Garros, de Wimbledon să fac o pauză de două săptămâni fără să joc, doar cu injecții și recuperare. Mă antrenam acolo. Am avut o pauză în aceste 7, 8 săptămâni, iar în 4 dintre ele nu am jucat deloc, doar am făcut recuperare pentru a-mi da o șansă să fiu mai bine.

Nu mai ai același ritm într-un meci, aceeași viteză de reacție. Când ai meciuri sau antrenamente mai puține categoric nu mai ești aceeași persoană. Anul trecut aveam meciuri pe care le jucam din instinct, datorită faptului că acumulasem meciuri și încredere prin rezultatele bune. După ce m-am accidentat în august din cauza acelei arbitre toate astea s-au schimbat. Am făcut o pauză de câtva luni, am reintrat în competiție. La începutul anului mă simțeam mai bine, am fost în Australia, am jucat bine împotriva lui Venus Williams, a fost Fed Cup. Odată cu această rutină cu meciuri și antrenamente, bineînțeles că durerile apar. Făcusem injecții cu cortizon, și PRP-uri. Tot ce se poate face. Dacă nu aș fi făcut sport de performanță eram ok. Puteam să desfășor activități de zi cu zi fără atâta recuperare, dar la acest nivel nu ai cum dacă nu faci o recuperare extrem de strictă și nu te ții de ea cap coadă.

Accidentarea sa a fost una oribilă

Dacă nu era ea să nu accepte să oprim meciul câteva minute până se usca suprafața, nu mă accidentam. Poate câștigam, poate pierdeam acel meci, dar încrederea cu care jucam, rezultatele pe care le aveam erau bune. Urma US Open. Eram foarte aproape de a prinde Turneul Campioanelor, cel mare. Eram undeva la locul 13 în clasamentul pentru Turneul Campioanelor.

Am insistat. Totul era live în toată lumea, există înregistrările. Am rugat-o să oprească și nu a vrut. A spus că pentru ea nu e ud. După două puncte am alunecat și mi-am rupt ligamentul la gleznă. Și acum îmi e atât de milă de mine când mă uit la pozele cu glezna de atunci. Exact ca în filmele de groază în care oamenii sunt vineți, roșii. Era imensă, umflată oribil.

Arbitra cu pricina s-a întâlnit apoi cu ea

Nu am mai vrut să o bag în seamă. A venit să își ceară scuze a doua sau a treia zi când am mers la club. Am lăsat-o să spună ce avea de spus, dar vinovată e atât ea cât și supervizorul. Probabil ea a întrebat dacă pe alt teren nu ploua atât de rău. Terenul central era puțin diferit ca suprafață. Acesta era mai alunecos.

După ce s-a accidentat, WTA a introdus schimbări în competiții

De când cu accidentarea mea, anul acesta, la orice mică ploaie, la ceva ce îi deranjează pe jucători, imediat se întrerupe meciul, se așteaptă, nu se intră pe teren. Pentru ei a fost o lecție, dar pentru mine cariera mi-a fost dată peste cap.

Accidentările au însoțit-o de-a lungul vieții sportive

Am mai avut 2 operații la genunchi și doi ani nu am jucat.

Nimeni în afară de părinții mei nu mai credeau în mine. Ei și apropiații. Nici eu nu mai credeam în mine. Încă jucam, dar mă dureau genunchii. Vedeam că nu pot câștiga mai mult de un meci, două. Nu știam ce să mai fac. Simțeam că nu reușesc să depășesc acel prag cu durerea. Prin urmare mă gândeam că am 27 de ani, am fost locul 140 cu 3, 4 ani înainte să mă operez la genunchi. Am spus că trebuie să fac ceva pentru că nu mai vedeam nicio șansă. Cu banii eram în pierdere constant. În acel moment mă gândeam că pot prinde un loc în străinătate. Făcusem doctoratul și credeam că o să mă ajute. Am mers și am jucat echipe în Olanda unde mai jucasem cu un an în urmă și am fost foarte dezinvoltă. Cei de acolo s-au ocupat de mine și de accidentare. Oarecum în acea joacă, pentru că nu era o competiție ce se puncta în WTA, am câștigat împotriva unor jucătoare de tot 150, 200, una dintre ele chiar de 100. Părinții mi-au spus cu câteva luni în urmă: „Cum de nu ești top 100? Uite ce joc ai! Ești incredibilă! E păcat. Le-ai bătut pe fetele astea, ele nici nu au văzut mingea”. De acolo am început să joc niște turnee ITF pe care le-am câștigat. Astea mi-au dat un impuls. Genunchii mă dureau din ce în ce mai puțin, iar când vedeam asta automat nu mă mai gândeam la durere, ci focusul era pe lovituri. Mi-am spus că dacă nu reușesc nimic în 2017, anul viitor mă las.

Apoi m-am calificat prima oară la un Grand Slam pe tablou, la US Open. De abia atunci am realizat că eu pot fi top 100 și pot să joc la un nivel înalt. Atunci m-am convins singură. Pur și simplu jucam programată. Eram la foc automat. Mergeam, jucam, nu mă gândeam decât la cum aș putea să joc cât mai bine, să am cât mai multă încredere. Nu mă gândeam la rezultat, la puncte, la clasament, la nimic. Mergeam și jucam pentru a vedea ce urma la finalul anului.

Singurătatea este, însă, cel mai greu lucru pentru un jucător de tenis

Erau puțini susținători la turneele ITF. Acolo e groaznic. Pornind de la organizare până la interesul celor din jur. De multe ori eram singură de ziua mea la concursuri. Câștigam sau pierdeam, eram singură. Mergeam singură la concursurile ITF. E foarte costisitor. Dacă nu ai susținere financiară din partea familiei sau sponsori acest sport e foarte greu de practicat la nivel înalt. Sunt zeci de mii, sute de mii de euro pe care le cheltuiești fără a ști dacă vei câștiga ceva înapoi. Dacă joci cel mai mic turneu ITF și câștigi, după taxe rămâi cu 1.500 de dolari dintre care tu plătești avion, cazare, masă pentru tine și chiar pentru antrenor dacă vii cu cineva. E posibil să fii aproape pe 0 sau pe minus. Mai mergeam cu alte jucătoare din România și stăteam amândouă în cameră dacă nimeream același turneu. Mai făceam antrenamente împreună.

Mă sfătuiam mereu cu părinții. Tatăl meu e și antrenorul meu, vorbeam cu el despre tactică, despre ce e de făcut a doua zi. Mereu țineam legătura. Am rămas constant în contact cu familia, cu preparatorul fizic, cu psihologa.

Tatăl său i-a fost și antrenor

E bine, dar e și dificil. Nu e ușor. Partea bună e că te cunoaște de mic și cu siguranță îți dorește doar binele. Nu are nimic de ascuns. Nu urmărește să câștige cât mai mulți bani. Câteodată însă poți lua unele lucruri personal, te poți supăra. Atmosfera nu mai e aceeași. Noi avem nevoie de o atmosferă plăcută, relaxantă, pentru că tensiunea nu ne face bine. Dacă intrăm supărați într-un meci, nu mai ești la fel de concentrat.

Tata. Cum e tatăl de fapt?

E un om liniștit, cerebral. Câteodată au mai fost și momente în care ne-am supărat. Nu țipăm. Dacă nu ne convine ceva o luăm însă personal. Nu mai spunem nimic.Tata nu m-a forțat niciodată cu nimic. Poate aș fi vrut să fie puțin mai dur când eram mică. A fost tare bând și bun cu mine. Are o iubire necondiționată pentru mine și de multe ori cred că a lăsat de la el. Sunt încăpățânată de fel și nu am fost cea mai blândă. Sunt mai independentă. De multe ori știam ce greșesc și ce trebuie să îndrept. Poate de asta îmi susțineam punctul de vedere. Trebuia să-mi spună de mai multe ori ca să știu că are dreptate. Nu e ușoară o relație de tată antrenor cu jucătorul. De multe ori nu rezistă. Sunt puține exemple din tenis în care s-a reușit. Nu e totul roz. Te pune să muncești, dar nu mai mult decât trebuie. De multe ori eu voiam să recuperez timpul pierdut.

Începutul în tenis a fost firesc. La fel și continuarea

Părinții mă luau de la grădiniță și mergeam pe „Ștrandul tineretului”. Ei jucau tenis, iar eu îi urmăream. Băteam cu mingea la zid, mai dădeam peste fileu cum reușeam. Ușor ușor am început să joc. După școală mergeam în fiecare zi. Când am început antrenamentele nu mai aveam timp să merg cu copiii să mă joc în spatele blocului. Am fost în școală în două sau trei excursii: la Peleș și la mare. Nu aveam timp. La un moment dat aș fi vrut. Mă mai lăsau, dar nu până târziu. Trebuia să-mi fac și temele. Eram conștiincioasă și la școală, nu voiam să iau premii mici. Am luat premiul I până în clasa a VII-a sau a VIII-a. Profesorii erau foarte plăcut surprinși. Chiar dacă lipseam voiam să îmi fac temele, să răspund. Eram mai timidă, nu genul de persoană care să iasă în evidență, prima în față, dar dacă eram întrebată răspundeam, dacă voiam ridicam mâna, dar stăteam mai în spate.

La 8 ani am jucat primul concurs național. Am pierdut 6-0, 6-0 cu sora Monicăi Niculescu, Gabriela Niculescu. Ele erau deja foarte bune. Începuseră competițiile mai devreme. Am plâns mult atunci, dar am început apoi să mai câștig câte un meci. Pe la 10, 11 ani am început să câștig concursuri. Eram în primele 6 din țară. Atunci au realizat și ai mei că am potențial. Eram mai dezvoltată decât ceilalți. Eram mai înaltă, mai plinuță. De când m-am operat de polipi mi s-a schimbat metabolismul. Tata a văzut că am potențial și mi-a spus că ar trebui să fac mai multe sacrificii dacă îmi doresc o performanță în tenis. Ei mi-au spus la început că e mai mult ca o joacă.

Dacă nu joc două săptămâni, în două zile de antrenament am 80% din potențialul maxim. Reușesc să îmi revin foarte repede la o formă sportivă bună. La fel a fost și atunci, dar mi-au spus că nu e chiar în regulă să merg la joacă ca ceilalți copii dacă vreau tenis.

Primii bani te-au impulsionat?

Au fost la 16 ani când am jucat prima oară la un turneu ITF de senioare în România. Am pierdut în primul tur și cred că au fost 100 de dolari sau 80.

Ambiția e nativă. Îmi amintesc bine cum eram mică și cum sunt acum. Mi-am dovedit singură că sunt ambițioasă. Nu am vrut să renunț la acest sport din pricina accidentărilor. Mereu îmi reproșam că toate mi se întâmplă mie, că nu pot juca astfel încât să fiu sus. Nu înțelegeam de ce mă doare. Nu voiam să mă las de tenis din cauza acestor dureri. Nu suport. E viața mea, e pasiunea mea. Mi-am sacrificat totul pentru ea. Îmi doresc să fac performanță din acest lucru. E ca un job. Au fost multe momente dificile. Zile întregi când plângeam, nu știam ce să fac, dar nu voiam să renunț la tenis din cauza asta.

Furia pe teren este una dintre mărcile Mihaelei. Toată lumea îi știe izbucnirile

Anul acesta am încercat să diminuez din furie. Multe persoane mi-au transmis că e mai bine să fiu aceeași persoană ca anii trecuți. Sunt mulți care mi-au reproșat asta și sunt îndreptățiți. Până la urmă nu e un comportament demn de un sportiv de nivelul acesta. Nu era frecvent, dar într-adevăr, mă uit și eu la ceilalți jucători de top. Din afară nu se vede frumos. Am avut anul trecut câteva ieșiri mai neplăcute. Pe toate le am însă, pentru că simt că am dreptate. Erau la adresa unor mingi greșite de arbitri. E normal să greșească fiindcă nu le pot ghici sau vedea pe toate. De câteva ori am avut dreptate la hawk-eye. Unde nu era hawk-eye, așa cum a fost și anul trecut, la acel meci pe iarbă în care am avut niște ieșiri față de arbitru, se vedea pe reluare că am avut dreptate. Comportamentul însă nu era ok, recunosc. Am lucrat pe chestia asta. Dacă ești calm, simți că ești mai moale. Mie îmi trebuia un impuls mai vulcanic.

Cum derutează adversarii celelalte jucătoare

Sunt jucătoare. Eu nu sunt genul care să apelez la aceste lucruri. Vreau să fiu fair-play, nu să păcălesc adversarul cu asta. Am jucat cu Sharapova de 2 ori anul trecut și era introdusă noua regulă. Nu mai are voie cu noul regulament, dar bătea mingea de foarte multe ori. La un moment dat obosești tot uitându-te după minge. Unele jucătoare țipă când lovesc mingea. Și asta te poate deranja, dar trebuie să ne adaptăm. Eu una respect fiecare jucător. Accept fiecare tabiet. Fiecare e cu staff-ul lui înainte de meci. Jucătoarele nu stau atât de mult în vestiare, ci mai mult afară, în zona de încălzire sau în cea de Playersʼ Lounge, pregătind tactica pentru meci.

Sharapova e atât de greu abordabilă pe cât se spune?

E mai retrasă. Până la urmă nu e de judecat pentru că ea este genul care a declarat că tenisul e un job pentru ea și că îl tratează ca atare. Ea vine, își face treaba și pleacă. În viața de zi cu zi e foarte ok. E extrem de respectuoasă față de echipa ei.

Sufletul vestiarului cine este?

Dintre americance sunt câteva. Sunt multe fete zâmbărețe. Jennifer Brady e foarte ok, e open. Petra Kvitova e relaxată. Wozniacki la fel. Am fost prietene bune când eram la juniorat. Apoi am fost departe din cauza accidentărilor. Când ne-am revăzut a fost foarte drăguță cu mine. Ne salutăm, vorbim, am făcut și antrenamente împreună. Tatăl ei mereu vorbește cu mine. E o fată foarte ok.

Fericirea după turneele câștigate

Aș fi vrut să mă exteriorizez mai mult. Nu știu de ce m-am abţinut. Acum, dacă aș mai câștiga un turneu, cu siguranță o să mă las pe spate pe teren. Am fost destul de modestă, așa sunt eu. Nu vreau să ies cu ceva în evidență. Am plutit puțin. A fost foarte rapidă trecerea. În după-amiaza aceea, după finală, a trebuit să zbor la Toronto. Era seara zborul, ajungeai a doua zi dimineață la Toronto. Eram dată peste cap, nu dormisem. Nici nu am mai apucat să fac antrenament în ziua aceea. Am jucat a doua zi cu Wang. Am câștigat, iar a doua zi m-am accidentat, la meciul cu Svitolina. Nici nu am apucat să mă bucur că a venit imediat partea de tristețe.Venisem în America cu o amică, fostă jucătoare din Polonia cu care am mai jucat dublu. Imediat după meci am sunat acasă. Părinții erau în extaz.

Tata a trebuit să își lase job-ul la un moment dat ca să plece cu mine la concursuri. Doar mama lucra, nu era ușor. Eram conștientă de sacrificiile părinților mei. Mi-am spus de mică faptul că atunci când voi ajunge să câștig îndeajuns de bine o să am grijă de ei cum au avut ei grijă de mine. S-a întâmplat asta. De câțiva ani îi ajut. Nu vorbesc de planul material neapărat, ci cu orice.

Îți faci cadouri?

Iau avion la noapte. Plec în Franța câteva zile. Am ceva treabă. Nu am avut timp în ultimii ani să merg prin magazine. Case, mașină, lucrurile astea au venit. Visam de mică la asta. Toți visăm la o casă, o mașină, o vacanță. Vacanța nu a mai venit de câțiva ani încoace. Sper să vină. Era programată în octombrie, dar dacă a trebuit să urmez perioada asta de recuperare am anulat vacanța. Stau acasă și mă recuperez. Am apartamentul meu, am mașina, dar nu pun preț pe aceste lucruri. Cel mai mult contează să fii sănătos.

 

Stelian Tănase: ”Viitorul PSD este zero!”

27 noiembrie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:37:04 0 comentarii

Cea mai mare dificultate a interviului cu Stelian Tănase a fost alegerea subiectelor. Erudit, cărturar, istoric, iubitor de arhive, politolog, gânditor sclipitor și vorbitor captivant, Stelian Tănase este un reper al spațiului democratic și post-revoluționar românesc. Menționez în mod special Revoluția pentru că Stelian Tănase a fost acolo și nu a cerut niciodată certificat de revoluționar.

Azi, Stelian Tănase este prezent în piață la toate protestele importante și spune că va fi în continuare acolo pentru toate ideile europene. A rămas monarhist și înclinat spre dreapta, dar și-a păstrat spiritul critic. Am vrut să vorbim despre România actuală, dar am început de la cea mai recentă carte a sa, Marele incendiator. Cristian Teodorescu spune că este cel mai bun roman românesc de după Revoluție și cu siguranță cel mai bun al lui Stelian Tănase. 

Înainte, însă, un intermezzo cu Clienții lui tanti Varvara, cartea sa despre liderii comuniști 

Cartea mea despre istoria comuniștilor din perioada interbelică a fost tradusă în Statele Unite, în Marea Britanie și în Spania. Încerc în Franța de câțiva ani. Acolo e un baraj făcut de alți scriitori români care au grijă să nu poți publica acolo. Invidia în lumea literară e mai mare decât vă imaginați. E o invidie care se transformă în acte ostile. Te superi că unul publică o carte, o carte care a avut succes, s-a tradus, deși are 1000 de pagini. Acel clișeu care spune că dacă ai depășit 200 de pagini, editorul occidental nu te va publica, e fals. Dacă materialul e bun și simte că poate să facă ceva cu el, publică.

„Marele incendiator” a apărut recent în librării și are un succes mare. Cartea e spectaculoasă pentru că împletește ficțiunea cu realitatea, dar și pentru doza importantă de poezie.

E cartea pentru care m-am chinuit cel mai mult. Au fost momente când m-a luat plânsul, când nu am mai vrut să scriu. Au fost momente când din cauza tensiunii psihologice sau a violențelor din carte, căci erau inerente subiectului, a trebuit să mă opresc. E o carte care m-a chinuit. Nu m-a lăsat. Unele cărți sunt scrise cu plăcere. Asta nu. E o carte ce a venit dintr-o traumă.

E ceva simplu și banal. S-ar putea să râdeți. Un câine a fost călcat de o mașină, de aia îi și spune „Cronica unui fapt divers”. De aici se dezvoltă întreaga poveste. Cineva vrea să răzbune această chestiune și dă foc la mașini, așa cum văzuse el din depărtare. Dă foc la vreo sută și ceva de SUV-uri negre. E subiectul cărții care este trădat din primele pagini. Nu vreau să spun mai mult că de aici începe cartea de fapt. Eu am trăit această traumă pe viu. Mi-am văzut câinele lovit de o mașină sub ochii mei. Nu a supraviețuit și l-am îngropat. Asta e trauma care m-a obligat să scriu această carte, ca să scot din mine. E ca în psihanaliză, trebuia să mă pot vindeca.

Eu nu m-am răzbunat. M-am răzbunat scriind o carte. A fost un moment de traumă. Am fost foarte lovit. Și azi am coșmaruri când mă gândesc. Luasem cățelul de pe stradă. Era isteria aceea: să omorâm câinii, să-i ducem în adăposturi, să-i otrăvim, să îi batem cu ciomagul. Dăduse ordin chiar Primăria în frunte cu primarul de atunci, domnul Băsescu. Opinia s-a împărțit în două imediat. Au sărit să îi apere în fața acestei nenorociri. Primăria înnebunise. Câinii nu erau vinovați că un dictator, și anume Ceaușescu, a demolat Bucureștiul, iar câinii au rămas fără adăpost. Ei trăiau în curți, păziți de gospodarul bucureștean. Noi în loc să îi protejăm, pentru că erau în situația asta nenorocită de a umbla pe străzi, nefiind educați să umble pe străzi, am sărit să îi omorâm. Sigur, s-au întâmplat niște nenorociri. De pildă un câine a omorât un copilaș. Asta e ceva de neimaginat, dar tot ăsta e un îndemn de a lua măsuri pentru a conviețui cu ființele lui Dumnezeu. Tot aia sunt și câinii, și pisicile și noi.

Fiecare capitol are un început cu o proză rimată și cu ritm.

M-a obligat romanul să folosesc aceste tehnici. Scrisul e o meserie. Nu scrii din talent, cum crede lumea. Dacă nu ai talent, nu poți să scrii, dar nu scrii din talent. E o meserie care se învață, la fel cum înveți o limbă străină, cum înveți să conduci mașina. E o profesie foarte complicată pe care o înveți. Sunt la al 10-lea roman și este a 27 carte pe care o public. Sunt un veteran să zic așa, cu oarecare experiență în folosirea acestor tehnici. Am mai utilizat-o în „Corpuri de iluminat”. E un roman care a făcut vâlvă. El a fost cenzurat de comuniști, de editură, pe filiera Gabi Adameșteanu, Liviu Călin Bălăiță și apoi Cenzura și Securitatea. Am văzut referatul de la Securitate despre carte, pe care o considera sordidă. A fost recomandat să nu apară. Nu a apărut. Și acolo folosesc aceste pasaje poematice. Nu sunt poezii. E o proză cu ritm și rimă care creează o anumită atmosferă. Semnalez cititorului că aici nu e o relatare, precum în presă, ci un nivel de elaborare literar.

Marele incendiator are la bază subiectul uciderii câinilor din București, Azi, însă, subiectul nu mai există 

Nu i-a mai interesat isteria unui oraș. Ați citit „Ciuma” lui Camus. Cam asta era poveste. Un oraș izolat care înnebunește din diferite motive. Acolo era ciuma, aici e această nebunie cu câinii: „hai să ne omorâm semenii”. Au dispărut câinii între timp, nici nu știm cum. Au apărut adăposturi, au fost acuzații de corupție pe tema asta. Era televiziunea plină de acest subiect. Un an de zile l-am abordat. Toată lumea era isterizată

Ce spune asta despre societatea noastră?

Opresiunea noastră pentru violență. Starea noastră de iritare continuă. România e o societate foarte violentă. Am trăit în anii ʼ90 destul de mult în Statele Unite. S-a întâmplat datorită burselor. Am avut o bursă și am stat 6 luni la New York, la Los Angeles, la Washington. E o altă atmosferă. Deși vedem la televizor niște reportaje groaznice cu unii care intră cu arma într-un campus și omoară tot ce nimeresc, orașele sunt foarte pașnice. Poți merge la două noapte prin New York. Eu am fost la „Piața de pește”, locul acela periculos din New York, unde e mafia, la ora două noaptea. Nu am simțit niciun pic frică, deși văzusem atâtea filme. Oamenii nu închid ușa cu cheia. E adevărat că la fiecare intersecție e un echipaj de poliție. Te simți protejat.

La un moment dat, într-un supermarket unul a pus mâna pe mine. Era cam băut, voia să-mi spună ceva, dar nu era agresiv. În 30 de secunde, un minut, doi poliţişti erau lângă mine, deși nu i-am văzut nicăieri. L-au îndepărtat imediat. În România poți să fii călcat în picioare într-un mall și nu se apropie nimeni. Cumpărătorii dispar imediat, iar poliția nu se bagă. Nu știu de ce e plătită. Aici simți asta. Am văzut „cazul Caracal” sau ce s-a întâmplat în Dâmbovița. E o insecuritate maximă a individului. Este această propensiune pentru violență a organelor, a instituțiilor românești. Te duci într-o primărie și simți presiunea. Tu ești un om de categoria a doua, un outsider. Îți e frică numai când vezi că scoate capul pe ghișeu. Vă spun din experiența proprie, în America e o societate pașnică, o societate în care te lasă să trăiești. Trebuie doar să plătești impozitele și toată lumea te acceptă imediat. Societatea e prietenoasă, deschisă. Experiențele mele americane au fost în mare Los Angeles și New York. Două orașe absolut diferite. Nu crezi că e aceeași țară, dar e o lume paşnică, relaxată, o lume în care individul e luat în considerare.

Diferența dintre România și America?

Cauza iritării e cultura noastră, tipul nostru de cultură. Suntem încă o societate rurală în mare parte. Jumătate din populaţia României încă trăiește la sate. E o societate mult subeducată. După toate statisticile e cea mai subeducată din Europa. Avem cele mai puține titluri de carte apărute, cele mai mici tiraje și cititori din ce în ce mai puțini. Nu întâmplător avem cel mai mic consum de educație, dar și cel mai mic consum de săpun și pastă de dinți. Ele merg împreună. Asta duce la rezolvarea diferendelor cu violență. Ai o problemă pe șosea, oprești mașina, ieși de la volan și te duci la ăla cu ciomagul pe care îl ai pregătit. Câte din astea nu citim zilnic? Fapt divers. Și romanului îi spune „Cronica unui fapt divers”. E o societate violentă, o societate în care nu ești în siguranță.

Stelian Tănase a avut una dintre cele mai de succes emisiuni tv din România, Orient-Expres

Nu am avut emisiuni la TVR. Cât am fost director am refuzat să fac emisiuni. Am fost la Antenă și la Realitatea 7 ani. Orient Express a fost cea mai tare emisiune de la vremea aceea. A fost scoasă din ordin politic. Și Antena a dat un comunicat atunci, însă mi-a spus mai apoi cineva. S-a scuzat pentru că voia să mă invite din nou să fac emisiuni pentru că se schimbase puterea. E vorba despre Adrian Năstase. Așa mi-a spus domnul Oancea. Sper să-și amintească. Am ajuns să am niște relații normale cu Adrian Năstase. Timpul a trecut peste amândoi. Ne-am lămurit. Vremurile, timpurile, politica. Năstase nu e un prost. A găsit un subterfugiu. Nu l-am detestat pentru asta. Pentru mine a fost o experiență foarte bună. Totdeauna am considerat că dacă se întâmplă ceva e în folosul tău, numai să nu te strivească mașina să mori, dar în rest, toate experiențele sunt bune. E o părere. Poate sunt puțin excentric. Folosesc lucrurile astea în cărți, în jurnale. Emisiunea era echidistantă. Nu avea nicio problemă cu nimeni. Toți președinții, toți premierii, toți intelectualii de vază au fost invitați. Avea cele mai mari audiențe din post. Era emisiunea fanion a postului. S-a schimbat puterea, a câștigat PSD-ul, a venit Iliescu președinte, Năstase premier. A intrat Voiculescu vicepremier, cam ăsta a fost contextul. Eu am fost la pachet, sacrificat.

Hai să vorbim și de cazul Șora pe care-l știți bine

Eu îl cunosc bine pe domnul Șora și îi sunt și foarte dator. În anii ʼ80 eram printre puținii cărora le împrumuta cărți. Avea o bibliotecă fabuloasă, lucruri pe care astăzi le avem toți în bibliotecă, dar atunci nu se găseau. Am avut zeci, poate chiar sute de discuții. Mâncam împreună la Casa Scriitorilor și apoi îl duceam spre casă, pentru că eu mergeam la mașina 42 din apropiere, iar el stătea pe Jules Michelet, unde cred că stă și azi. Am scris despre el în anii ʼ80. Am vrut să fac o cercetare despre el, cariera și scrierile lui. A venit apoi revoluția. Știu multe dintre părerile lui, dintre opiniile lui, multe despre cariera lui și multe din biografia lui.

Ce s-a întâmplat acum este în principal rodul unei mari neînțelegeri. Considerând că a fost un conflict spontan. Pe de altă parte au fost și interese în joc. Unii au considerat că pot să capitalizeze dezvoltând un subiect pe o latură sau pe alta. Șora e un om cinstit și curat. Într-adevăr a fost în Franța. A fost în rezistență. Eu l-am rugat să-mi spună câte ceva, dar aș fi vrut să aflu mai mult, pentru că sunt om de arhivă. Am căutat și în arhive, dar nu prea am găsit. Venind în țară a fost blocat. Nu i s-a mai dat voie să vină înapoi.

Avea o problemă de familie, de asta s-a întors. Mai există un scenariu. El a făcut parte dintr-un lot de expulzați din Franța, de oameni pe care francezii nu îi mai doreau. În momentul în care de Gaulle a pus mâna pe putere au fost expulzați comuniștii. Partidul comunist francez a fost alungat de la putere din guvernarea de coaliție și a rămas dreapta. Există și acest scenariu de care am auzit. Și la Paris sunt oameni care știu lucruri pentru că au trăit în vremea aceea. Cineva trebuie să și verifice, pentru că și eu am intrat în acea polemică. Nu voiam să le spun cine e Șora. Evident că m-am trezit cu o cascadă de înjurături, dar nu cred că acela care dădea asemenea replici știa despre ce e vorba. A fost într-o arhivă, a citit vreun ziar, măcar o carte a lui Mihai Șora? Vorbeau mai curând teleghidați de opțiunile lor politice sau de resentimentele lor. Retorica comunism-anticomunist. Parcă eram în 1990. O polarizare, dar nimeni nu se apleca asupra obiectului Mihai Șora. Cine e el? Hai să vedem. Nu avem o biografie temeinică a lui și e cazul. Are 103 ani acum. Vorbim pe deasupra. Am stat în arhivă 30 de ani. Am cercetat la arhiva Ministerului de Externe.

Este un mare intelectual. Să-l poftiți o dată. Deși are vârsta pe care o are, să vedeți ce lucruri spune, cât de interesant este.

A fost apoi discuția dacă putea să apară în acel clip cu acel text și cu vocea lui. Aici lucrurile s-au confundat total. Ori vorbeam despre subiectul comunism, non-comunism, rezistență franceză, faptul că a fost consilierul Anei Pauker. Ceea ce nu a fost. A fost referent. Știți ce face un referent? Ia presa zilei, respectiv din Franța pentru el, de unde venea, scoate ce e de scos, face un raport și îl dă persoanelor din minister care au acces la un asemenea raport. Toată această retorică s-a amestecat cu retorica meseriei noastre de jurnalist. Cred că aici au fost erori și din partea domnului Șora, dar mai ales a celor care au făcut această campanie fără să-l întrebe anumite lucruri. Faptul că a pus vocea lui, fără ca textul să fie scris de el, fiindcă îi cunosc stilul și nu e al lui. S-au amestecat lucrurile, considerând că el este de fapt un ipocrit, un demagog și că își arogă un statut pe care nu l-a avut. Pardon? Despre ce vorbim? Pe de altă parte, mă întreb un lucru. Mulți au spus că e o minciună. E un clip mincinos. Pe cine preocupă faptul că reclamele sunt sau nu mincinoase. Toate reclamele sunt așa, să fim clari. E publicitate. Nu e în relație cu funcția de adevăr, nu e o cercetare. Trebuie să provoace interes, să vândă produsul respectiv.

Îi fac un singur reproş lui Mihai Șora: trebuia să controleze tot acest parcurs, pentru că s-a ajuns aici, fără ca el să fie întrebat despre una sau alta.

În urmă cu câțiva ani, Stelian Tănase a arătat în spațiul public c-a fost trădat de oameni apropiați, la Securitate. 

Eu nu i-am dat numele niciodată. L-a identificat cineva, prietenul meu cel mai bun. Puneam mâna în foc pentru el. Mi s-a făcut rău. Era un om pe care îl cunoșteam dinainte să ne căsătorim. Am trecut amândoi prin divorțuri. Eram foarte apropiați afectiv, schimbam impresii, ne ajutam, ne sprijineam. Am avut și copii amândoi cam în același timp. Eram foarte apropiați. Fusesem colegi de facultate. La oricine m-aș fi gândit că m-ar fi putut trăda, numai la el nu. Sunt nevindecat. Asta nu se vindecă. Ai o istorie, iar la un moment dat afli că tot ce ai înțeles tu din acel eveniment era exact pe dos. Prietenia era trădare, orice întâmplare trăită împreună era de fapt altceva. E foarte greu să-ți regândești viața. Situațiile, oamenii, e foarte greu.

Am aflat și de alți informatori. O să apară în acest volum. Nu poate să te toarne decât cineva care e în apropiere. Informatorii erau foarte simpatici, foarte empatici. Se dădeau pe lângă tine, te ajutau, te sprijineau. Rămâneai fără bani de la leafă la leafă și le cereai 100 de lei ca să-ți iei pâine, cafea. Ăsta îți dădea întotdeauna. Erau simpatici. Informatorul știe mereu toate bancurile cele mai noi. Când începe o conversație cu tine, spune un banc, tocmai ca să te relaxezi să pui garda jos. Bancurile erau evident cu Ceaușescu, cu securiștii. Nu m-am hotărât dacă dau numele, o să vedem.

Trebuie să vă spun că nu am uitat și nu pot să uit.

Revoluția l-a găsit în primelel rânduri de la Inter. Și-n ultimele când a fost vremea de drepturi

Eram acolo în mulțime și eu. Eram chiar în fața ălora care voiau să ne împuște. În primul rând, nu în spate, la grămadă. A fost un moment de totul sau nimic. Cred că toată lumea de acolo era pregătită să moară. Nu ar fi plecat nimeni pentru nimic în lume. Simțeam că acum e acum! Dacă nu scăpăm de ăsta acum urmează represiunea, teroarea.

Am fugit când au început să tragă spre Teatrul Național. Voiam să merg la Paleologu să văd ce face. El a plecat de acasă pentru că și el avea probleme. Ultima replică a unui Securist care se ținea de capul meu a fost: „Îți rup picioarele dacă te mai duci la Paleologu!”. Deci și el era vizat. Am luat un taxi. Norocul meu a fost că a oprit acolo unde stă Toader Paleologu, după ce a dus pe cineva. Am urcat și am mers acasă. A fost prima dată în ultima lună când mergeam să dorm acasă. Eu mă ascundeam. De la Congresul PCR, poate chiar mai devreme, am început să mă ascund, rar mă duceam acasă. Eram urmărit, pe față. Nu se ascundeau. Era mașina în fața casei, mă duceau, mă aduceau. Îmi era frică, dar nu de un proces, dar îmi era teamă că mă atacă trei golani ai Securității. Nu știam ce se va întâmpla, dar vedeam ce se întâmpla în Vestul Europei și am gândit că România nu poate să facă excepții. Gândeam că (revoluția) va fi în primăvară în România. Nu credeam că după ce a căzut Zidul de la Berlin, Bulgaria, RDG, o să vină și România atât de repede.

În 21 decembrie eram la Baricadă. Toată ziua, toată lumea era acolo. O mulțime care a fluctuat, între 10.000 și 50.000. S-a gândit cineva la prânz în 21 decembrie că a doua zi, Ceaușescu nu mai e? În 24 de ore s-a prăbușit acest regim pe care noi îl credeam de 1000 de ani. Ce iluzie a creat propaganda, că sunt un regim solid, că au puterea, că ne controlează. În 24 de ore s-au făcut praf și pulbere. În 2 zile, era împușcat și nimeni nu se putea gândi la așa ceva.

Ce vedem azi este la PSD este moartea Partidului Comunist?

E o legendă a manualelor comuniste legat de înființare. Acest partid nu a existat. În 8 mai 1921, până să se treacă la constituirea partidului, a venit Siguranța și i-a arestat pe toți în sală, la ordinul ministrului de interne Argetoianu. Pe de altă parte, nu exista un partid cu carnete, cu cotizații. Ei deveneau comuniști în pușcărie, pentru că acolo era un juriu. Era un grup, de pildă la Doftana, Caransebeș, Târgu Jiu, condus chiar de Gheorghiu-Dej. Erau luați la bani mărunți. Cum te-ai comportat în anchetă? Ai turnat pe cineva? Cum te-au prins: te-ai deconspirat singur, te-a turnat altcineva? Ăștia hotărau dacă tu ești suficient de merituos din punctul lor de vedere să te declare dacă ești comunist și te introduceau în celula de partid a pușcăriei. Nici 10% din cei 850 de membri ce erau în ʼ45 nu erau în situația de a fi cum suntem azi într-un partid.

Spiritul comunist nici nu a fost. Drama României a fost că a avut o guvernare pe contrasens într-o țară anticomunistă profund, monarhistă profund. Dacă se făcea un referendum în ʼ48 cine credeți că l-ar fi câștigat? Câștigau anticomuniștii cu 99%, dar nu s-a făcut.

Pentru că au luat puterea au pus mâna pe resurse și le-au distribuit cum au vrut ei. Cei care au primit câte o ciozvârtă mică: un sălăriuț, o pensie, o căsuță, orice, au devenit dependenți de stat. Statul a alimentat această stare. Nu cred că noi am avut o stângă nici în interbelic. Nu am avut dezbateri de stânga, intelectuali de stânga. Au fost, dar nu pregnanți ca în Polonia, Cehoslovacia, Germania. Nu am avut această stângă, nu avea din ce să se dezvolte un regim comunist. Singurul care ar fi putut să joace acest rol ar fi Pătrășcanu care a scris 3 cărți în anii ʼ40. Slabe toate, proaste, dar oricum, analize de stânga asupra societății românești. Pe lângă el ar fi trebuit să mai fie 50 de universitari, de jurnalişti, de scriitori.

Viitorul PSD unde să-l căutăm?

Este zero! Din momentul ăsta merge în jos și nu se va mai opri, cel puțin 5, 10 ani, până la reconstrucția unei stângi. Eu nu sunt de stânga. Sunt de dreapta, sunt monarhist, tradiționalist, chiar am o alergie la stânga, dar sunt pentru o stângă reală. Ăștia risipesc ce face dreapta. Burghezia vine la putere, construiește ceva într-o țară și apoi vine stânga și risipește. Programe sociale. „Socialismul se termină când se termină banii strânși de ceilalți”. Vin iar conservatorii la putere, fac o Anglie prosperă și iar vin laburiștii și iau puterea pentru 4 ani. Fac praf bugetul și o iau de la capăt. E un ciclu fatal.

PSD-ul este de fapt o prelungire a partidului comunist, pentru că în 1989, spre deosebire de alte țări din Europa de Est, puterea nu a fost luată de anticomuniști. A fost luată de garnitura a doua și a treia din comunism. În căderea lui Ceaușescu, procesele au fost mai mult de continuitate decât de discontinuitate, dovadă că în mai a venit la putere un comunist de lungă carieră, cu studii la Moscova. A fost șeful propagandei PC la un moment dat. În toate țările din Estul Europei au luat ceilalți puterea. La noi au câștigat comuniștii. Asta a creat tradiția PSD-ului. El are rădăcini adânci în anii de dinainte de ʼ89 de care niciodată nu s-a desolidarizat. Asta e tradiția acelui partid și foarte greu schimbă fața, masca, alura, ideologia, practicile politice. Ce face PSD-ul când vine la putere? Ce fac comuniștii. Acaparează statul. Își pune oamenii peste tot. La ultima școală, la ultima administraţie din sat găsești pe cineva de la PSD. El asta face, acaparează statul. Asta e în mentalul acestui partid, care vine de atunci. El nu face altă politică. Asta e diferența față de liberali, care dau drumul la piață. Așa vor face și acum.

Cel mai mare regret este că nu a plecat din țară

Acum 5, 10 ani, cam 6, 7 din 10 voiau să plece. Astăzi vor să plece 11 din 10, chiar a doua zi după ce și-au luat o diplomă. Al 11-lea e Tănase! Faptul că nu am plecat din țară e un regret din ce în ce mai mare, pe măsură ce trece timpul.

Sunt două elemente. Unul este că România nu e acolo unde am visat și am sperat, unde am luptat. Nu am fost un om care a stat pe margine și s-a uitat. M-am implicat. Am pus pieptul, capul. M-am dus pe unde am putut să fac bine. Am înțeles acum că am făcut și erori. România nu e acolo. În 90, când noi făceam pariuri între noi, credeam că în doi ani, România va prinde trenul occidentului și se va dezvolta foarte repede, cu argumentul că românii sunt inteligenți, capabili de a inventa lucruri, de a recupera. În fond România a recuperat 500 de ani de înapoiere într-un secol, 1848-1948. Românii au dovedit această capacitate istorică de a recupera pierderile, întârzierile, și am contat pe asta, dar nu s-a mai întâmplat așa. Tranziția românească e foarte lungă, cu rezultate îndoielnice.

Al doilea punct ține de convingerea mea că aș fi făcut mai multă treabă ca scriitor în Occident dacă aș fi trăit acolo. Toți scriitorii cunoscuți în țară sunt oameni care au stagii în Occident, sunt traduși, stau pe acolo, ceea ce eu nu am făcut. Asta face să nu fiu considerat scriitor acolo unde aș fi vrut eu. E și prea târziu acum, de asta am și regrete.

Pot să plec oricând, chiar și mâine. Merg la aeroport și plec. Am un copil în Statele Unite, de 20 de ani acolo, am niște contacte, prietenii.

Următorii ani vor fi aici sau afară?

Mă văd aici, în România. Nu plec. Hotărârea mea e luată din motiv că Bellu e mai aproape decât Londra.

Mi-ar plăcea să stau la Londra. Îmi place de mor. Mi-ar plăcea și Parisul, dar trebuie să-l alegi. Care Paris? E mult prea frivol și de vitrină. Prea turistic pentru gustul meu.

De ce și acum pesimism față de România

Deocamdată nu se arată semnele. Pot să fac un calcul destul de obiectiv. Poate de acum înainte. Poate sorții se schimbă. De pildă în anii ăștia doi, trei, m-am luptat public ca România să rămână în U. E. pentru că a fost o tentativă a puterii de a ne scoate din Europa, de a ne duce la marginea ei, de a ne apropia de Erdogan și Putin, de a face un fel de democrație originală, cum făcea și Ceaușescu, lucru care nu respecta ceea ce eu consider principiile democraţiei. Parlament, alegeri, partide, libertate de asociere. Ăsta a fost mobilul meu în toate aparițiile publice. Am arătat pericolul enorm pe care îl reprezentau Dragnea și gașca lui, ce se întâmplă cu țara dacă ăștia câștigă partida. M-am implicat, în ciuda faptului că eu consider că în mare parte drumul meu public sau literar s-a încheiat din cauza vârstei, dar a fost o luptă foarte dură. Cred că fiecare om, cel puțin în spațiul public, jurnaliști, scriitori au avut ținte clare. Ne-au fost și oferite. În momentul când ai Ordonanța 13 ieși în stradă orice ar fi. Tragi pardesiul pe tine, pui paltonul, căciula și, orice vârstă ai, te duci acolo și zici: „Nu se poate!”. Bănuiesc că asemenea lupte o să mai dau. Nu mă consider sfârșit din privința asta și nici epuizat. Voi fi acolo unde trebuie, atunci când cauza merită!

 

Povești de radio. Momentul acela, știți voi, când v-au prins copiii

22 noiembrie 2019 Cătălin Striblea Mishteaux, Podcast 00:15:27 0 comentarii

Zilele trecute m-am uitat la ”specialul” lui Kevin Hart. Spune la un moment dat ”Hai, că pe toți v-au prins copiii în timp ce erați împreună.  Pe mine m-au prins amândoi deodată. L-am văzut pe băiat cum o cheamă pe soră-sa. Le-am spus că jucam fotbal american.” Așa că i-am întrebat și noi pe ai noștri, la radio. O, Doamne, ce-am putut auzi! De la momentul ”grămada cere vârf,” până la plânsete și țipete cu ”ce-i faci lui mami” și apoi incredibila eschivă ”am prins-o fumând, dacă o să fumezi, așa o să pățești”, toate întâmplările au fost geniale. 

Nu vreau să vă povestesc mai mult. Trebuie să le ascultați pentru că o să râdeți mult-mult.

Roxana Ciuhulescu: ”Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil”

16 noiembrie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast, Ultima oră 00:34:20 0 comentarii

Roxana Ciuhulescu m-a convins să intru într-o mașină de off-road. Bine, nici nu prea aveam de ales. Mi-a spus că dintre toate competițiile de mașini aceasta este preferata ei. Îi place să stea cu orele pe dealuri, în atmosfera aceea de energie, urlete de motoare și de noroi pe care ți-o dă offroad-ul.

Și, apoi, cel mai tare o amuză când o văd șoferii la volanul unui camion, lucru care se întâmplă des. Îi plac și alte mașini, desigur, cu condiția să încapă în ele. Și aici începe o discuție complicată. Înălțimea și lungimea picioarelor i-au adus celebritatea. Dar i-au făcut tare complicată copilăria și adolescența. Încearcă să te împaci cu asta și apoi să adugi multă-multă muncă, mai mult decât alții ca să reușești. Dar asta îți dă curajul ca, mai apoi, să te sui în avioane militare, să pilotezi elicoptere sau să te scufunzi la mare adâncime. De aici începem. 

ProMotor rămâne reperul emisiunilor cu motoare din România. Cum o vezi acum?

Cred că emisiunile din ziua de azi s-au adaptat. Nu cred că va mai fi una ca ProMotor. Spun asta cu mândrie. 13 ani am prezentat această emisiune. Cred că aș fi prezentat-o și mai mult, însă la un moment dat am obosit. Am zis stop joc. Bine, mi-am dorit să fac și altceva, cum ar fi o emisiune de sport. Ce pot să spun însă, e că am fost trup și suflet pentru această emisiune. Formatul ei era ca an de an, prezentatorul să se schimbe. Ea fusese înființată în ʼ96, cu patru ani înainte să vin eu la Pro. A avut 4 prezentatori. Dan Bittman a fost primul sau al doilea prezentator, a mai fost Eugenia Șerban, Alexandra Dinu și Antal Putinică dacă nu mă înșel. Eu am preluat frâiele în 2000. Mă așteptam ca în 2001 să se schimbe pentru că știam că așa e formatul. Au mers mai departe cu mine, până în 2002 și la un moment dat m-am trezit că au trecut patru, cinci ani și am continuat. Mi-a plăcut foarte mult. Cred că e emisiunea care mi-a venit mănușă.

Apropo de mănuși, conduce numai cu mănuși

Ador mașinile. Am o mare notă de respect pentru mașini. Toate mașinile pe care le-am condus, le-am condus cu mănuși, ca o formă de respect. Protejez volanul, îmi protejez și mâinile. Mi se pare că dă o notă de eleganță. Am câteva filmulețe pe YouTube când conduc camioane cu mănuși. Mă întreabă lumea „de ce”? Probabil oamenii cred că mănușile sunt doar pentru mașini sport. Ei bine, nu. Eu conduc toate mașinile sau cel puțin toate mașinile care mi-au plăcut cu mănuși. Numai în mașină am trei perechi de mănuși. Acasă mai am încă cinci. Cu degete, fără degete, de vară, de iarnă. Tot timpul port mănuși. Și la rochie de seară port mănuși dacă sunt la volan. Nu mi se pare că trebuie să se potrivească mănușile cu ținuta pe care o port atunci, însă îmi aleg mereu mănușile care să se potrivească cu mașina.

M-am distrat odată. Am fost la un eveniment auto și am primit cadou o pereche de mănuși. Când am ajuns acasă, eram foarte bucuroasă. Le-am desfăcut și era doar o mănușă. M-am uitat, crezând că mi-a căzut prin casă. Unde e mănușa a doua? Era dintr-o piele foarte fină. Eram chiar iritată că nu am mănușa a doua. Era de fapt mănușă de golf. Foarte târziu m-am prins.

Am jucat golf, am cochetat. E un sport care nu prea s-a lipit de mine. Nu am avut răbdare.

Senzația din dreapta? Mai curând de frică. Nu poți scăpa de asta vreodată

Rolul copilotului nu e să conducă mașina, ci să ghideze pilotul pe drumul cel bun. E practic jumătate din echipaj și de cele mai mult ori, copilotul e mai important decât pilotul.

Senzația asta, de frică, o am de fiecare dată, mai ales când merg cu un pilot cu care nu am mai mers. Deși nu m-am dat pe mâna multor piloți, întotdeauna am mers numai cu cei mai buni, e un sentiment firesc. E normal să fii stresat în dreapta. Eu m-am obișnuit pentru că în 20 de ani am mers la n curse. Îmi place să fiu navigator, dar îmi place și postura de pilot, unde am eu frâiele. Au fost și situații în care mi-a fost frică. Efectiv m-am speriat, am pierdut rândul, nu mai știam unde sunt. M-am dat de exemplu doi ani cu George Grigorescu în Campionatul Național de Raliuri și am pierdut rândul la dictare. Mergea și foarte tare. Și-a dat seama că nu mai știam unde sunt și spunea: „Dreapta trei! Zi-mi dreapta trei legat cu stânga doi!”. Reușeam să mă regăsesc pe urmă pe roadbook, dar au fost și momente în care m-am pierdut complet. Când sunt distanțe foarte scurte: dreapta doi, legat cu stânga unu, dreapta doi lung”, cum dictează piloții, e foarte probabil să te pierzi.

Prima dată m-am dat la off-road, în 2001. Am fost la o cursă de anduranță, o cursă de noapte. Am luat stratul la 8 noaptea. Dacă nu greșesc m-am dat la Câmpina. Eram echipaj de două mașini. Pe la 4 dimineața am rămas în mocirlă. Ambele mașini s-au chinuit să trolieze. Am stat acolo vreo oră și jumătate, moment în care mi-am dat seama că nu mai am cu ce să ajut. M-am cățărat pe un deal, dădea soarele și am ațipit 15 minute. M-am trezit apoi și am plecat mai departe. Am terminat cursa undeva pe la ora 5 după masă. La 7 a fost festivitatea de premiere și am plecat. De asta ți-am spus și înainte de emisiune că sunt îndrăgostită de off-road pentru că este primul sport din categoria motorsport-ului pe care am deschis ochii.

Pasiunea pentru mașini nu a venit de la început. Roxana și-a dorit toată viața să facă handbal

Nu aveam o chestie cu aceste curse dinainte de TV. Mie mi-au plăcut dintotdeauna mașinile. Țin minte că prima oară când am pus mâna pe un volan aveam 3, 4 ani. Mă ținea bunicul pe genunchi și țineam de volan. Eram în parcarea din fața blocului și m-am îndrăgostit! Când am crescut am zis că atunci când fac 18 ani o să-mi iau carnetul. Mi-am luat carnetul, iar câțiva ani mai târziu mi-am luat toate categoriile și atestatele. Am tot alfabetul. Era pasiunea mea.

De atunci și până acum nu am mai întâlnit decât o femeie care să dețină toate categoriile, însă sunt destul de multe femei șoferi de camion. Chiar am întâlnit una acum doi ani de zile. A făcut școala. Își dorea foarte tare să lucreze în Germania alături de soțul ei. El primise un contract ca șofer de camion și a plecat după soțul ei. Și-a luat carnetul și acum lucrează împreună. În America sunt o grămadă de cupluri care lucrează pe camioane.

Eu zic că sunt destul de pricepută. Am multe filmulețe pe YouTube. Am condus și cu două remorci, nu doar cu una. Am fost la primul test în Franța. Pe vremea aia nu aveam și atestatele. Am urcat grăbită în camion. Întotdeauna la teste mergi cu instructorul în dreapta. M-a întrebat: „Și cartela tahograf?”. Eu m-am făcut că plouă. Știam ce este, dar am zis: „Am uitat-o acasă”. A spus că nu pot să merg cu încărcătură așa că am mers doar cu capul tractor. M-a motivat chestia asta, am ajuns în țară și mi-am luat atestatele, tocmai ca să pot să conduc și cu remorcă, și cu încărcătură. Am mers și cu 40 și cu 60 de tone. Îmi place!

Mașină sau camion?

E altceva. Îmi place puterea mașinii. Și volumul îmi place. Mă distrează foarte tare reacțiile șoferilor din trafic. Spre exemplu plec de pe șoseaua de centură. Până intri pe autostradă te întâlnești inevitabil cu o grămadă de camioane. Cască ochii și îmi fac semne: „Super!”. Mai vorbesc prin stație, dar nu zic niciodată cine sunt.

Cum a ajuns la ProMotor

În 2000 când am intrat la ProMotor aveam doar B-ul. În 2002 sau 2003 cred am luat și A-ul. Pe urmă au venit C-ul și D-ul pe care le-am făcut în paralel.

A fost un casting destul de mare. Am fost în jur de 40 de fete. Am rămas în finală 7, printre care Delia Matache, Nicoleta Luciu, Diana Munteanu, Gina Pistol și eu. Erau nume sonore la vremea aceea. Pe mine lumea mă știa de „femeia cu cele mai lungi picioare”. O jurnalistă a scris că „România are și ea Sklenarikova ei”, adică ei. Adriana Sklenarikova care este mai înaltă decât mine cu vreo 2 centimetri, o femeie superbă. De fel recunosc că mi-a plăcut comparația, mai ales că ea e un top model internațional de mare succes. Referitor la casting, nu mă așteptam sincer să mă voteze. Era cu votul publicului. Știam că lupt cu nume sonore. Pe vremea aia Delia era în N&D, Nicoleta Luciu care fusese Miss România, Gina Pistol la rândul ei o femeie frumoasă, de succes. De când am dat proba a durat o săptămână până când ne-au dat rezultatul. În săptămâna aceea spotul a intrat pe ProTV, iar lumea trebuia să ne voteze. Săptămâna următoare, producătorul trebuia să ne anunțe. Eu eram foarte relaxată fiindcă eram convinsă că nu o să iau acest casting. M-a sunat într-o joi, la prânz, să îmi spună: „Bună Roxana! Te-am sunat să-ți spun că ai fost aleasă pentru ProMotor”, moment în care eu ori nu am înțeles, ori nu am vrut să înțeleg. L-am întrebat: „Bine, păi și cine va prezenta?”. Urmează o pauză și îmi spune că de asta m-a sunat, să-mi spună că eu o să fiu următoarea prezentatoare. Nu înțelegeam, nu îmi venea să cred. L-am mai întrebat o dată și îmi spune: „Nu te supăra. Ești nebună? Eu te-am sunat să-ți spun că tu ești următoarea prezentatoare, că tu vei prezenta!”. Eram șocată. L-am întrebat dacă am înţeles bine și mi-a răspuns: „Da, ai înțeles bine. Ești ultima pe care am sunat-o din cele 7. Vei fi diseară la știri. O să te prezentăm țării, iar de săptămâna următoare tu vei prezenta emisiunea. Nu știam ce să fac. Să mă bucur? M-am speriat, îmi era frică. Nu știam dacă pot să gestionez. Oricum, eu la casting am ajuns împinsă de la spate de un om care lucra în media. Nu îmi doream, nu visam.

Începutul la ProMotor a fost mai greu de cât s-ar fi așteptat vreodată

În momentul acela lucram la agenția de impresariat a ProTV-ului și am fost împinsă de Cristi Rotaru. Lucram de puțină vreme. Aveam câteva luni de când lucram acolo. Dintr-o dată m-am trezit într-o lume care nu îmi aparținea și pe care nu mi-o dorisem. Nu știam dacă voi reuși să o gestionez. Îmi era frică. Am trecut de această perioadă. Țin minte că prima filmare am făcut-o la Salonul Auto de la Paris, în 2000. Pe vremea aceea erau 3 zile dedicate presei. Pentru mine au fost un coșmar. Când m-am întors în țară, în avion, era producătorul lângă mine. A văzut că sunt foarte tăcută și m-a întrebat dacă sunt bine, dacă sunt obosită. I-am spus că sunt și obosită, dar ideea principală e că atunci când ajung acasă merg să-mi dau demisia. În momentul ăla a explodat. „Ești nebună? După ce că ne chinuim de luni de zile? Am făcut castinguri peste castinguri. Ai intrat în finală, ai luat emisiunea”. Simțeam că nu aparțin locului. Întotdeauna mi-a fost frică de ridicol. Nu voiam să îngreunez mai mult echipa, dar a fost o chestie de timp, până m-am adaptat, până am învățat. Nu avusesem nicio tangență cu televiziunea cu excepția unei invitații la Mircea Badea și Teo, și încă o invitație la Florin Călinescu care m-a chemat la emisiune fiindcă eram cea mai înaltă handbalistă. Astea au fost singurele mele legături cu televiziunea. Nu găseam legătura. Mi-a fost foarte greu. Am muncit și foarte mult. Aveam o dicție îngrozitoare. Sârbu mi-a spus: „Ai la dispoziție trei luni să-ți îndrepți dicția. Dacă nu, out!”. Făceam 5 zile pe săptămâna dicție. Eram și sâsâită și ciuciuită, nu înțelegeai mai nimic. Am muncit și am reușit să-mi îndrept dicția. Am învățat foarte repede ce înseamnă o cameră, cum trebuie să lucrezi, care este echipa, ce și cum trebuie să spun, cum trebuie să mă îmbrac. De exemplu când am fost la Salonul Auto de la Paris nu știam că n-am voie să-mi lucească fața. Eram ca o oglindă. Mi-a zis Sârbu: „De acum trebuie să ai o trusă de machiaj. Dacă nu te machiază fetele în post, trebuie neapărat să ai mereu o pudră cu tine”. Am învățat o grămadă de lucruri.

Când ai o astfel de emisiune, viața te aduce în contact cu tot felul de celebrități

M-am dat cu David Coulthart. L-am cunoscut, pot să mă mândresc cu asta, pe Michael Schumacher. Am vrut să mă dau cu Alain Prost, dar nu am încăput în mașină. Era exact înainte de lansarea Daciei Duster, Dacia care lansase mai întâi un concept. Am fost invitată mai întâi în Franța la trofeul Andros. Am avut ocazia asta, de a mă da cu Alain Prost, cu Dacia Duster, conceptul, dar în momentul în care am vrut să intru în mașină, el fiind pregătit, echipat, la fel ca mine, am vrut să intru în mașină, dar nu îmi încăpeau picioarele. În spate erau două NOS-uri, iar scaunul era dat foarte mult în față. Era o distanță mică până la bord. Nu reușeam să intru. I-am spus că nu pot și mi-a fost extrem de ciudă. Mi-a venit să plâng de nervi că nu am reușit. Ar fi fost probabil singura ocazie în viața asta să mă dau cu un fost mare pilot de Formula 1, cu Alain Prost. Am făcut niște fotografii în schimb.

A contat înălțimea vreodată? Profesional, vorbesc

Am 1,92 înălțimea și 1,22 picioarele. Nu știu cât a contat, însă fiind mai atipică cred că mi-a adus avantaje, recunosc.

Să fii atât de înalt înseamnă că lumea te vede deodată. Și asta nu e tocmai bine când ești copil

Sunt avantaje, dar și dezavantaje. Cel mai greu îmi e cu hainele. Dacă la picior nu am nicio problemă, pentru că port doar 40, la haine e un chin, pentru că nu găsesc niciodată haine pe măsura mea. Fiind foarte înaltă am nevoie de pantaloni mai lungi, jachete, bluze, rochii. Cele mai multe dintre hainele mele sunt făcute la comandă. Dacă merg de exemplu în țări nordice mai găsesc, dar în România îmi e aproape imposibil.

Nu mi-a fost ușor să fiu înaltă. Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil. Devenisem introvertită, eram foarte timidă, pentru că de mică am fost mult mai înaltă față de toți ceilalți. Când am intrat în clasa a IX-a deja aveam 1,92. Oamenii făceau glume pe seama mea, iar la vârsta aceea nu aveam nici maturitatea necesară. Ajunsesem să merg cocoșată ca să nu mai observe lumea că am 1,92. Am avut noroc cu sportul. Am făcut handbal de performanță, iar la echipă toate eram înalte. Până în momentul de față, eu nu cred că a fost vreo jucătoare mai înaltă decât mine în lotul național de handbal. Am jucat o perioadă scurtă pentru că m-am accidentat foarte rău și a trebuit să renunț la sportul de performanță.

Există însă și ceva câștigător în povestea asta cu înălțimea

Am stat oricum tot timpul în ultima bancă. Nu puteam să copiez niciodată, să îmi arunc privirea într-o fițuică. Am început să mă obișnuiesc cu atitudinea oamenilor. Pe vremea aceea nu aveam maturitatea pe care o am astăzi. Am fost foarte chinuită din punctul ăsta de vedere. Am trecut peste datorită echipei.

Când aveam 15 ani jumătate, 16, am fost la o prezentare de modă. O bună prietenă era model. O priveam ca pe o icoană, era foarte frumoasă. M-a invitat și am fost să o văd. Am ajuns ultima și am plecat prima, doar să nu mă observe cineva. Când am plecat am auzit pe cineva strigând: „Domnișoara de la ușă”. M-am făcut că nu văd și a strigat din nou. Mă gândeam: „ce oi fi făcut?”. M-am întors. Când m-am uitat, alerga o doamnă blondă spre mine. M-a întrebat câți ani am, am răspuns și îmi spune: „Paris scrie pe fruntea ta! Să mă cauți neapărat luni la Venus”. Era Zina Dumitrescu. Am căutat-o. Am luat un casting. Trebuia să merg să fac o ședință foto pentru un celebru creator, doar că mie mi-a plăcut prea mult handbalul. Nu am fost în stare să renunț la ce aveam acasă, pentru că urma un contract lung. Am mai cochetat cu ideea de modă, dar nu m-aș fi văzut făcând asta. Nici dacă aș da timpul înapoi nu aș fi spus da. Mi-aș fi dorit o carieră în sport. Cariera mea a fost curmată devreme, fiind atât de longilină, cu oase subțiri, mai fragilă… Nu eram făcută tocmai pentru handbal.

Roxana a visat handbal. Și acum vorbește cu pasiune de handbal și de viața ei ca sportivă

Îmi doream foarte tare să joc la vremea aceea la Hipobank Viena. M-am accidentat. Fusesem ultima oară într-un cantonament cu lotul național. Am venit acasă. Aveam timp de odihnă o săptămână. Eu nu am mai avut stare și m-am dus la Antilopa, echipa mea. Am jucat un meci amical, moment în care m-am accidentat. Toată cariera mea a fost curmată. Am suferit teribil. Nu mă vedeam făcând altceva. Ai mei au insistat și și-ar fi dorit să fac baschet, iar fratele meu a făcut hochei. Culmea e că mi-am dorit să fac volei. M-a păcălit un antrenor, a văzut câțiva copii și m-a luat din școală. M-am dus, mi-a plăcut și am rămas. E un sport foarte dur pentru femei. Pe fiica mea nu vreau să o dau la handbal. Face volei.

Când faci parte dintr-o familie de sportivi, privești altfel viața 

Cred că este o educație mai solidă. Din păcate tatăl meu s-a stins foarte devreme. Eu aveam 10 ani și el doar 37. Mama a încercat însă să ne transmită spiritul sportului și să ne canalizeze către sport.

Știi de ce nu am făcut baschet? Că îmi era frică să nu cresc prea mult. Aveam 13 ani și eram disperată pentru că aveam deja 1,80 aproape. Am crescut 14 centimetri într-o vară. I-am zis mamei că nu mai suport, că sunt prea înaltă și am rugat-o să mă ducă la medic, să-mi facă ceva, vreo injecție, numai să nu mai cresc. M-a dus la medic, mi-au făcut o radiografie la mână. Țin minte că era un medic ardelean. A venit și zice: „No, domnișoară, am o veste. O să mai crești vreo 14 centimetri”. Am început să plâng. „No, domnișoară, amuʼ de ce plângi, că femeile frumoase sunt alea care cresc, care-s foarte înalte”. A fost de coșmar ziua aia pentru mine, dar într-adevăr, fix 14 cm am mai crescut.

Și, desigur, la final, întrebarea aceea pe care o s-o primească tot timpul. Despre Playboy

Dacă aș putea să dau timpul înapoi nu aș mai face asta. În primul rând m-am păcălit cu fotografiile. Când mi le-au prezentat nu apăreau așa. Eu am văzut negativul. Când le-am văzut print, în revistă, am crezut că mor. Am avut 3 luni în care nu am ieșit din casă. Nu e o chestie cu care să mă mândresc și recunosc. Mi-a adus faimă, popularitate, mi-a adus și foarte mulți bani. Pe vremea aceea Playboy-ul plătea foarte bine. Mi-am luat un apartament din banii pe care i-am câștigat, asta pentru că am și știut să fiu cumpătată. Totuși astăzi, având doi copii, dacă m-ar întreba sau vor vedea revista, v-a trebui să dau o explicație. Nici eu nu m-am gândit pe termen îndelungat ce presupune. Nu aveam maturitatea pe care o am azi la vremea respectivă, am și fost împinsă de oamenii de lângă mine. Am primit și foarte multe amenințări atunci, imediat după revistă. Într-o dimineață am ieșit din scara blocului și pe tot asfaltul, mare, era scris: „Roxana, te doresc!”. Îmi era frică. Nu e o chestie cu care să mă mândresc, recunosc. Nu e ceva dramatic. Playboy e totuși o revistă ok, frumoasă. Nu este Hustler, e Playboy, dar cred că aș fi putut gestiona mai bine. M-am păcălit cu fotografiile. Nu aș fi fost de acord cu publicarea a cel puțin uneia dintre ele.

Cred că (fiica) cea mare a aflat deja, dar nu m-a întrebat nimic. Băiețelul e prea mic. Nu sunt pregătită (să vorbesc cu ei despre asta). Eu am să îi arăt fetei mele și părțile bune și părțile rele ale acestei acțiuni. La un moment dat, oricât de mult o să mă împotrivesc eu, ea va putea să le facă. Atunci trebuie să o sfătuiesc către ce îi este ei mai bine. Sunt consecințe pe termen lung, iar eu sunt cel mai bun exemplu pentru ea.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!