podcast

Doru Octavian Dumitru: ”Suntem mulțumiți în nemulțumire”

7 noiembrie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:32:02 0 comentarii

Doru Octavian Dumitru suferă de sinceritate. El o trece la calități. Și-ți spune degrabă ce părere are despre tine și mai ales de ce. Mie mi-a reproșat, cumva, că l-am întrebat de Canada. Deși trăiește acolo jumătate de timp din viață, pare o temă sensibilă. Are argumente puternice pentru plecare, dar mai degrabă îi place România. Nu-i place, însă, cum se muncește în România și starea noastră de văicăreală perpetuuă. E ceva ce-l deranjează profund. 

Iar dacă reușești să treci de masca unui comediant feroce, o să afli un om profund care are timp și chef să mediteze la cum ni se așează viața pe aici. Dacă sunteți pregătiți, începem. Și nu e nimic de râs aici.  

Cineva vă spunea regele comediei

Sunt un sclav al comediei, nu un rege. Atunci când comedia a avut nevoie m-a plasat, m-a pus la muncă. Bănuiesc că am inspirat comedie. În momentul când am ieșit, prima gură de aer a fost valul de comedie care a trecut la ora aia prin maternitate. Nu știu dacă s-a mai născut cineva la ora aia, că era două noaptea. Nu știu dacă mama a râs, dar eu cu siguranță am fost uimit fiindcă treceam de la amfibie la human. Cred că de acolo mi se trage. Clar m-am născut cu treaba asta. Niciodată nu am putut să scap de ea și niciodată nu am vrut să scap pentru că mă simt foarte bine, iar dacă mă simt foarte bine, e învelișul meu.

În 1992, adică acum 27 de ani. Atunci s-au hotărât one-man show-urile pe comedie. Eu făceam asta, dar aveam și o trupă de balet, pentru că trebuia să las lumea să asimileze. Nu puteau să înghită comedie două ore. Apoi încet, am trecut la one-man show, pentru că lumea venea pentru cel de pe afiș.

Mașina de râs este primul mare spectacol al unui comediant român. Au fost șase Săli ale Palatului pline 

Nu am văzut lumea la coadă, dar știu că biletele erau 300 de lei, iar afară se vindeau cu 1500 de lei. I-am spus impresarului: „De ce nu ai pus 500 de la început?” și mi-a spus că era mult prea mult. Era un preț nou. Am făcut multe lucruri noi. Inclusiv gajurile le-am schimbat. Un artist primea foarte puțin și am început eu să cer mai mult, dar comparând cu lumea de afară. Colindând am văzut America, Canada. Am văzut multe, am intrat în contact cu oameni de valoare din comedie, impresari, comedieni, și mi s-a părut că ar trebui să fie altfel. În continuare showbiz nu există aici. Nu spre deosebire de America. Exact cum ai zice despre fotbal. Există o singură clasă de fotbal: „Viitorul”. E complicat să faci din 30.000 de fotbaliști cu școală o echipă. Dintr-o singură clasă însă…

Mi-a spus cineva acum câteva zile: „Naționala spune Îmi plac femeile, uaiiileu!” și toți știu că e gluma lui Gică.” Lui i-a plăcut foarte mult gluma asta de la Melody Bar. Am făcut un turneu cu Ștefan Hrușcă: „Lângă un copac cu flori îmi plac femeile, uaiiileu”. Am avut un spectacol superb cu care am fost prin toată țara. A fost și o solistă de la Galați, Georgeta Ignate, care era între numerele noastre. Eram eu în prima parte, apoi Georgeta și Ștefan, eu în partea a doua, Ștefan, Georgeta, ca să terminăm cu muzică. Lumea striga: „Doru, Doru!”, apoi „Hrușcă! Hrușcă!”. Se vedea clar că impresionam la fel, ceea ce e un lucru extraordinar. Întotdeauna mi-au plăcut profesioniștii. Să lucrezi cu ei e ceva extraordinar, un sentiment absolut special!

Melody Bar este de fapt începutul carierei sale. Acolo, în anii 80, apăreau adevăratele vedete

În ʼ88 m-a văzut Gică Hagi. Avea 18 ani atunci. Ca dovadă spunea mai multe. „Îmi plac femeile, uaiiileu!”. „Îmi plac femeile slabe, dar mai mult cele pline. De inele, de brățări, de bani”. Era un număr foarte frumos. În ʼ88 să ajungi la Melody Bar era ceva. Fusese înaintea mea Radu Gheorghe. Era Mache Perșa, care avea un program special de bar. Apariția mea acolo a fost… Pentru prima oară a fost lumea în picioare strigând numele celui de pe scenă. S-a schimbat!

Nu am dat probă. Mă văzuseră pe litoral. În 1986 am început cu Galațiul, cu teatrul Leonard. În ʼ87 am fost la Teatrul Fantasio, în 1988 încă eram acolo, iar în 1999 am avut premieră în ianuarie la Tănase. La un moment dat, când am ajuns la Galați, aveam un monolog de 6 minute dar eu stăteam 25. Ei spuneau: „Băi Doru, fă ceva!”. Mă simțeam atât de bine, în largul meu. Niciodată nu m-am uitat la timp. Eu am văzut că lumea râde și aia a fost, chiar dacă după mai era spectacol. După aceea mi-a luat timp să înțeleg spectacolul și tot am lungit. Până la urmă lumea gustă dacă râde sau e implicată.

Poante cu comuniști a spus puține. Când a început cu ele, Securitatea l-a căutat rapid. 

Nu, dar am avut niște urmăriri prin ʼ84. Am dat și semnături. Mi-a spus acolo cineva o chestie foarte faină: „Auzi, știi ce? Eu sunt un admirator al tău, să știi. Norocul tău! Următorul nu o să mai fie un admirator al tău. Depinde de tine. Dacă vrei să te oprești aici, te oprești aici. Dacă nu, nu”. Aveam glume rele. Aveam un final de poantă în care spuneam că tata s-a uitat la mine și mi-a făcut cadou o curea de ceas și mi-a spus: „Asta e ca să ai cu ce să îți încingi pantalonii”. Erau perioadele acelea când s-au tăiat toate. Spuneam înainte de Paști: „UNT de duci tu mielule, UNT, te duci tu mielule”, până când m-au chemat.

Nu m-am speriat. Procedeul a fost aiurea. Aveam un grup care se chema Hilaris. I-a luat pe toți și i-a intervievat. I-a speriat. Mi-au lăsat bilețele în ușa: „Mănâncă *** doar pentru tine, lasă-ne pe noi în pace!”. Am rămas uimit, pentru că au avut o viață așa de frumoasă cu mine. Veneam din mediul studențesc, cu facultate, eram altceva! Eram ce nu mai văzuseră atunci, cu o forță mare. Aveam atâta energie încât țineam două spectacole și mai puteam ține alte două, pentru că nu mă puteam abține. Vorbeam într-una. Acum m-am liniștit.      

În facultate a început partea serioasă, aplicată. Am făcut o brigadă. „O revistă” i-am spus. Apoi în 1980 am luat locul I la Festivalul Studențesc de Umor. Am avut atunci o competiție foarte strânsă și de acolo a pornit. Am început să merg la festivaluri, a început să-mi placă, lumea m-a văzut, au început să mă cheme să fac spectacol. Apoi m-a chemat Galațiul. Eu terminasem stagiatura, așa încât puteam să mă mișc. Am făcut Facultatea de Instalații. Bănuiesc că din Festivalurile Studențești ni se trage. Era o atmosferă specială acolo.

Când a realizat că va face profesie din comedie?

Mi-am dat seama după Festivalul de la Vaslui, în 1984, când la Sala Polivalentă din Vaslui m-au băgat între amatori și profesioniști. După mine intra Dem Rădulescu care era foarte agitat: „Ce face ăsta, mă?!”. Am avut bisuri. Nu mai plecam! Nu mă lăsau să plec. Eu plecam de pe scenă și ei strigau: „Doru, Doru, Doru!”. Era Octavian Ursulescu și nu avea ce să spună. Mă chema iar.

Ce a fost interesant e că după ani de zile, undeva în 2000 și ceva, după un spectacol, Dem îmi zice: „Gică, vrei să fii asistentul meu la catedră?”. Am rămas uimit. Eu am vrut să dau la teatru inițial și cineva mi-a zis: „Doru, dacă rămâi pe poziția asta poți să ajungi mai tare decât dacă dai la teatru, în sensul în care poți deveni mai cunoscut. Dacă dai la teatru o să te încartiruiască ei”. Ideea e că el mi-a zis să continui pentru că e un comic popular.

Pe vremea aia mă chema Doru Dumitru, apoi a mai apărut cineva Doru Dumitru undeva pe la Focșani, iar tata mi-a zis: „Bă, da numele tău e Doru Octavian Dumitru”. Altcineva mi-a zis: „Nu pune numele ăsta că e un nume lung. Nu vezi că lumea stă cu nume scurte: Jean, Nae, Stela, Arșinel. E un singur nume”. Am rămas uluit când am auzit lumea pe litoral spunând: „Merg să-l văd pe Doru Octavian Dumitru”. Era pentru prima oară când cineva folosea trei nume.

Băiatul său este născut în Canada. A locuit doar pentru o scurtă perioadă aici: „Tată, oamenii ăștia nu-și iubesc țara!”

Toată lumea era nepăsătoare. Praf, iarba netăiată, uscată. Cineva cu mașina a lovit un câine, a oprit mașina și a înjurat câinele. A rămas uimit. Nu s-a adaptat aici, dar e foarte greu. S-a născut în altă parte și îi place locul ăla. A făcut un an de liceu aici după ce l-am convins să stea cu mine acasă. A fost o experiență interesantă din care a și învățat foarte mult. E o experiență pe care nu cred că sunteți pregătiți să o ascultați pentru că e mai degrabă o discuție psihologică. E vorba de felul în care noi percepem. După părerea mea, poporul român e încă un popor tribal. Încă suntem înainte de Evul Mediu. Nu acceptăm ca cineva să vină de afară, nu acceptăm că lumea e formată din tot globul ăsta. Asta e lumea! Pământul ăsta e al tuturor, nu al nostru. Teritoriul da, trebuie să-l îngrijim, să facem infrastructură, spitale, școli.

Tribal înseamnă că poporul român are o gândire medievală. Nu acceptăm ceva care să vină de afară. E adevărat, nu suntem cotropitori, nu am fost niciodată, nu am mers să cucerim. Uite, englezii mai au puțin și ajung indieni, pentru că indienii emigrează atât de mult în Anglia… Dar vorbesc la perfecție engleza. Gândire tribală înseamnă să nu dorești să te deschizi spre lume. O să spuneți: „Da, dar nu există așa ceva!”. Eu pot să vă spun că există. Problema e cum argumentați că ne-am deschis. Cum? Nu există niciun fel de comunicare între noi și ei. Vine cineva din altă parte, iar dacă nu-ți convine: „Pleacă mă la tine în țară!”. Asta nu se spune! Sigur că România nu este o țară împănată cu imigranți și atunci totul se desfășoară local, dar într-o țară în care 80% sunt creştini ortodocşi, dar dacă îi întrebi de zilele de sărbătoare, cei mai sărbătoriți în România sunt sfinții, nu Iisus Dacă nu înțelegem asta, nu am înțeles nimic. Ce se sărbătorește de Crăciun? Învierea! Corect! Dacă asta spui…

Canada și România. Ce-l cheamă acolo, ce-l alungă de aici?

Sunt atent la tot ce se întâmplă în lume. În place și ce se întâmplă în Myanmar. Sunt curios. Cred că acolo, în Canada, e altă planetă. Au perceput altfel. Toată lumea care a plecat acolo a dorit să facă altceva. „Nu mai vreau să fie ca la mine” și atunci au făcut schimbările. Chiar nu e ca la ei în țară. Sunt din Bangladesh, din China, India. Pe toată lumea primesc la fel, dar se poartă din ce în ce mai frumos față de cum a fost când am ajuns eu inițial. Nu mai există ideea: „Pleacă la tine în țară!”. Dacă îl raportează pe ăla, poate să aibă probleme. Cum adică să pleci la tine în țară? Asta e țara! Nu te privesc ca pe un imigrant. Țara e formată din imigranți. Am lucrat în multe domenii pentru că în primul rând am vrut să văd ce înseamnă. După aceea am lucrat la o fabrică. Am vrut de curiozitate să văd ce înseamnă. Am stat 4 luni la acel loc de muncă. Am văzut lucrurile altfel, am înțeles lumea altfel. Lumea poate să fie foarte muncitoare dacă vrea. E adevărat, lucrurile se leagă de bani, iar banul e o mare problemă. E foarte greu să scapi de bani.

Vorbim despre ceva ce lumea nu știe deloc pentru că nu au emigrat. E un punct de vedere. La un spectacol mergea foarte bine. Urmam eu. Prezentatorul spune foarte entuziasmat: „Doamnelor și domnilor, proaspăt întors din Canada, Doru Octavian Dumitru”. A căzut sala. De ce? Pentru că nu era o informație pe care ei o așteptau. Sunt niște subtilități.

Eu mă simt foarte bine aici. M-am născut aici, mă simt bine aici. M-am simțit bine acolo pentru că a fost liniște și pentru că e liniște, foarte multă liniște.

Plecarea din țară, deși era celebru aici, este un subiect sensibil. 

Problema nu e că am plecat în culmea celebrității. E un mare test să poți să mergi într-un loc în care lumea nu te salută. E un mare test să joci într-o sală goală și trebuie să joci, pentru că te-au plătit. E un mare test să joci la 10.000. Tot ce se întâmplă în viață sunt teste și încercări prin care trecem. După mai mulți ani în care am încercat să-mi explic de ce am plecat, în mintea mea a fost ideea că am plecat pentru a mă perfecționa în comedie. Doar că mi-a plăcut locul. Nu am avut de unde să știu. După aceea am realizat. Am crescut de mic cu niște diapozitive cu Canada. Îmi amintesc că erau Edmonton, Vancouver, Montreal, Toronto, Calgary. Le puneam și mă uitam aproape zilnic la ele. Când am ajuns prima oară în Toronto am văzut o clădire și m-am întrebat de unde știu clădirea asta. Mi-am amintit apoi de diapozitive. Undeva se leagă toate. La final, după ani de zile de explicat de ce vin, de ce plec, explicația e una singură. Dumnezeu știe! Atunci e destinul omului. Degeaba vreți să plecați. Dacă nu vă este în destin, nu plecați.

Dacă te-ai născut într-un loc, nu te poți rupe niciodată de locul ăla. E imposibil! Eu pot pleca oriunde în lume. Țara mea rămâne însă România, pentru că aici sunt strămoșii strămoșii strămoșilor, care au luptat, și-au dat viața pentru țara asta. Am exemple în familie de oameni care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie. Normal că și pe mine mă agită, dar undeva, așa a vrut Dumnezeu.

Cum se vede România după ce iei o pauză de la ea?

Nu e nimic de criticat. Există o singură vorbă: „Băi băieți, noi muncim sau ce facem?”. „Așteptăm!”. Să fiți sănătoși! Calitățile care sunt? Ați ieșit de aici și ați văzut muncă împrejur? Vă spun despre muncă pentru că am nivel de comparație. Asta e partea proastă. Pleci undeva și arată altfel. Ei nu se pregătesc pentru că vine cineva, ci pentru că așa sunt ei mereu. Sunt oameni care taie iarba zilnic. Așa au fost învățați toată viața. Noi bem cafea. Ei taie iarba. Mai beau și cafea, dar taie iarba.

Nu sunt eu dacă se muncește sau nu la noi, doar că ar putea să arate foarte foarte bine. La tot ce avem, munți, dealuri, râuri, mare… Și șosele sunt, dar n-au săpat să le descopere. Dacă te apuci să sapi găsești șoselele făcute de romani. Pe oriunde mergeți sunt șosele mari. Și în Irak! După război ei au șosele!

Politica îl interesează, dar nu până la capăt. 

Nu ai cum să nu te uiți. Activitatea politică din România seamănă cu activitatea politică de oriunde din lume. Pe mine mă enervează că nu lași poporul să-și facă treaba. Am un personaj din istorie care îmi place tare mult. E vorba de Tudor Vladimirescu. Avea o vorbă: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor”. Mare adevăr. Pentru asta l-am iubit și îl iubesc. El a fost suflet de român adevărat. Cel care iubește poporul român, e român adevărat.

Guvernul Dăncilă cum i-a plăcut?

Habar nu am! Nimeni nu s-a uitat în acte. Noi vorbim despre vorbiri, nu despre ce s-a întâmplat. Mi s-a părut o femeie muncitoare, tot timpul serioasă. Acum, știți cum e. Mai țineți minte cum era cu Băsescu? Toți îl înjurau. Apoi au început să-l laude, le părea rău. Noi avem o mulțumire în nemulțumire.

Iohannis?

E ok. Îmi place că e profesionist. Îmi place de toți.

Calitățile lui Doru Octavian Dumitru. Ce l-a făcut mare în comedie

Sinceritatea. Mai departe, cu exuberanța n-am ce să fac, m-am născut cu ea. Ce simțeam spuneam în momentul ăla. Nu am folosit cuvinte dure. Comedia a evoluat după părerea mea, însă atunci când oamenii se uită la mine văd în trecut. „Îmi plăcea”. Făceam personaje, cu costume. Am rămas cu mimica, dar mi-am schimbat tematica pentru că sunt de părere că treaba mea e să particip la educație. Poate școala nu dă ce dau eu într-un spectacol. Au venit oameni care mi-au spus că vin să se educe. Am avut o perioadă în care am făcut spectacol pe spiritualitate. Două ore. Se râdea. Am avut și niște discursuri. La un moment dat cineva care mergea cu mine m-a întrebat dacă nu aș vrea să revin la cele vechi, că nu vom mai avea public. Plecau gândindu-se, nu râzând. Pe de altă parte, simți nevoia, ca profesionist să participi alături de societate. Profesionistul și artistul e cel care e în mijlocul societății. Cel care are rădăcinile cele mai înfipte în societate e cel care trebuie să dea mai mult societății, cel care dă mai mult oxigen, oxigen de care societatea are nevoie. De unde vine oxigenul? De la artist! Cum vine? Dacă ești sincer. Dacă ești sincer spui tot. Da, poți să te deconspiri. Asta e!

 

 

Nae Caranfil: ”Mai jos de atât nu putem ajunge”

7 octombrie 2019 Cătălin Striblea Podcast 0:43:24 1 comentariu

Știu că Nae Caranfil are emoții când este înregistrat. Sunt pregătit pentru asta. El care este un așa mare povestitor și regizor, se topește când vede o cameră. Asta pentru că-i place să fie în spate și să dicteze totul, iar aici nu se întâmpla asta. Nu e chiar un dictator, dar pe platoul de filmare nu vrea ca actorii să-i iasă din cuvânt și din scenariu. 

El lucrează în șir la scenarii și nu se oprește niciodată până când nu obține acel fragment de perfecțiune. Știe exact ce vrea de la personaje și nu acceptă niciodată ca actorul să-i dea o altă intrepretare. Așa a făcut la toate cele șapte filme. Dar a acceptat la unul dintre ele, Closer to the Moon, să dea decizia finală producătorului. Îmi spune că norocul filmului este că, până la urmă, producătorul a acceptat la final varianta sa.

Râde de mine când îi spun că cele șapte filme ale sale sunt o operă. E prea puțin, îmi zice. Deși fiecare film al său este o minunăție. De la Filantropica, la 6,9 Richter, totul e minuțios pus în scenă. Iar personajele și umorul sunt o minune.  E o onoare să stăm de vorbă. 

Cum se conturează un film îl întreb întâi. Știu că asta e partea care îl face fericit. Să scrie intens, să facă povestea, să găsească minunea. 

Apar idei, dar faptul că apar idei, nu înseamnă că aceste idei se și concretizează. E ca și cum m-aș duce la orfelinat, aș adopta un copil, l-aș lua cu mine acasă și mi-aș da seama după o zi sau două dacă e copilul care îmi trebuie sau nu. Îmi încurcă viața sau mi-o limpezește? Dacă nu e cel care trebuie, îl duc înapoi. Sigur, este un lucru crud. O poți face cu o idee, dar cu un copil mai greu.

Pot fi creșteri false într-o idee. Mă ambalez și după un număr de zile sau chiar săptămâni abandonez. Realizez că nu pot duce mai departe ceea ce mi se părea atât de atractiv la început. Iau notițe, scriu. Port un carnețel după mine și îmi notez când îmi vine o idee.

Încă sunt câteva posibile, dar dintre ele nu știu dacă se vor alege 2.

Armata e un punct de căpătâi pentru generația lui Nae Caranfil. Tinerii intelectuali ai anilor 80 erau obligați la armată grea. 

Am făcut la Caracal în ʼ79-ʼ80, înainte de facultate, 9 luni. A fost la fel pentru toți: grea, o lecție de a învăța să fii umilit de către alții, dar și o lecție interesantă despre prietenie, despre solidaritate. Totul era greu. Era anevoios să treci de orice zi. Somnul era ușor și bun. Mâncare aveam. Armata era dotată cu cele de trebuință. Cazarma era curată, dar curățenia avea un preț puternic de plătit și noi eram cei care plăteam. Când vorbesc de umilințe mă refer la felul în care oameni mai puțini educați decât tine îți vorbesc, ți se adresează, superioritatea afișată jignitor de multe ori, lucruri pe care azi nu le mai percep atât de acut ca atunci. Noi eram un grup de viitori studenți la artă, adică viitori muzicieni, compozitori, actori, regizori și pictori. Eram deliberat puși în mijlocul unui grup mult mai mare de viitori studenți la mecanică agricolă. Nu conta cât de mulți sau puțini eram, ci conta calibrul intelectual. Din punctul ăsta de vedere se crea un lucru foarte interesant: ignoranța care pedepsește cultura, și nu doar din partea superiorilor, dar chiar în zona camaraderească. Numărul impunea. Cei de la mecanică agricolă încercau să ne pună la zid pe noi, pentru că aveam un alt limbaj și eram mai puțini.

E pericoloso sporgersi e primul film românesc genial pe care l-am văzut. Țin minte și acum sălile pline de studenți, la Iași, care trăiau cu intensitate acțiunea. 

Ca să stea în picioare în capul meu o comedie bună trebuie să aibă un substrat de altă natură. Nu neapărat tragic, dar dramatic, trist, nostalgic, un substrat care să contrasteze sau să potențeze actul comic.

Am pus multe în film. Sunt însă și lucruri cărora nu le-am găsit locul.

A fost un moment în care unul dintre prietenii mei care urma să fie student la Conservator era foarte deprimat. Mai aveam vreo lună și jumătate de armată de făcut și căzuse într-o semidepresie vizavi de faptul că nu se mai termina povestea asta. Nu m-am gândit la ce fac, dar am încercat un experiment. Mi-a venit spontan în cap. L-am luat pe terenul de baschet, l-am pus sub unul dintre coșuri și i-am spus să privească în față fiindcă vom merge foarte lent spre celălalt coș. Am început să mergem împreună, pas cu pas, iar între timp îi povesteam: acum ne-au luat; e prima noapte de cazarmă; ne-au dat uniformele, armele, le punem în rastel; acum depunem jurămintele; prima învoire acasă. Îi făceam tot filmul trecerii noastre prin acele 7 luni și jumătate de armată. În momentul în care am ajuns în prezentul de atunci i-am spus să se oprească și să privească în față. Într-adevăr coșul din față era foarte aproape, puteai să-l atingi cu mâna. I-am spus atunci să se întoarcă și să-mi spună de unde a pornit. Atunci a părut că i-a pus cineva o lentilă deformantă la fel cum se întâmplă când privești cu un binoclu invers. Părea extraordinar de departe coșul de la care pornisem, nici nu se mai vedea. L-am vindecat total. A fost atât de fericit în seara aceea, fiindcă și-a dat seama că liberarea e la doi pași. Am fost un mare psiholog în momentul acela.

Mai apoi mi-am dat seama de potențialul cinematografic al acestui moment. Nu cred că am calitatea asta în mod consecvent. Se întâmplă să am câte o intuiție, fiindcă lucrez cu ele în general în meseria asta, dar nu mă consider un om extrem de atent și perfect capabil să manipuleze.

Cum e pe platou Nae Caranfil. Omul delicat și timid se transformă în zbir?

Ai vrea foarte tare să poți să pregătești traseul actoricesc, dar de multe ori nu ai timp. În orice caz, profit de puținul timp pe care îl am ca să-i direcționez. Sunt un control freak în sensul în care la toate filmele am fost și autorul scenariului. Voiam să fie respectat la virgulă. Le-am spus că dacă scria altcineva nu mă deranja că-l strică, dar dacă e textul meu le-am spus să-l respecte din simplul motiv că am stat nopți și nopți lucrând la acele dialoguri și replici. Actorul poate gândi: „Îmi intră mai bine în gură așa”. I se pare lui. Nu-i intră! Trebuie să-i intre în gură exact ce am scris eu. Nu mă comport ca atare, (ca un dictator). Sunt pisălog, dar îl duc acolo unde trebuie. Din când în când am capacitatea de a formula bine ce doresc să obțin, de a găsi imaginea care să-i sugereze rezultatul la care trebuie să ajungă.

Mă enervez doar în interior. Nu sunt coleric pe platou. Consider că este un mod facil de a-ți asigura autoritatea. Evident că lumea se intimidează dacă înjuri, ești coleric și faci ca toți dracii. Nimeni nu are curajul să-ți răspundă, dar la înjurătura ta e și înjurătura lor, deși nerostită. Autoritatea pe care o câștigi e de fapt o non-autoritate. Aici mă refer la relațiile cu producția, cu echipa.

Cu fiecare actor trebuie să ai în general o altă abordare. Ești polițist pentru unul, mamă pentru celălalt, învățător pentru al treilea, doctor sau psiholog pentru al patrulea. Poți să fii femeie de serviciu pentru al cincilea. Sunt ca niște animale bolnave, fiecare cu alt diagnostic și trebuie să le prescrii un alt tratament.

Nu mă poziționez în cinematografia românească ca un concept. Prefer să fiu un lup singuratic care își creează propriul traseu. Nu vreau să mă înregimentez în niciun stil. Nu vreau să copiez pe nimeni. Am fost prost la școală, nu reușeam să copiez pentru că eram prins imediat. În general nu cred în categorii sau categorisiri ale criticii. Noul val, vechiul val, generația de aur, generația de sacrificiu. Eu cred că fiecare dintre noi are un parcurs pe care dacă e să-l gândim onest e necesar să fim singuri. Singuri cu noi. Orice solidarizare de tip: „Hai să formăm un grup” mi se pare cumva falsă. Cinematografia și în general artele sunt sporturi individuale, nu neapărat de echipă.

Tatăl să este celebrul, pentru generația mea, critic de film Tudor Caranfil. Cu o voce inconfundabilă, el era însuși filmul în anii 80. La proiecția de la Cannes a lui E pericoloso sporgersi a plecat din sală fără să-l felicite pe Nae. 

Am rămas stupefiat nu numai pentru că era primul film făcut de fiul lui într-o proiecție de gală la cel mai mare festival de film din lume, dar și pentru că îmi datora prezența la Cannes. Eu îi organizasem inclusiv financiar venirea. Nu era a doua sau a treia oară la Cannes. Era prima oară în viața lui la 60 de ani cât avea. El mergea la Berlin sau la alte festivaluri, dar nu și la Cannes. Când s-a ridicat și a fugit am rămas tablou. La momentul respectiv, actrița care juca în film, Nathalie Bonnifay, s-a întors la mine și mi-a spus: „Lasă-l că l-am urmărit, iar pe finalul filmului plângea. Îi șiroiau lacrimile pe obraz”. Probabil că explicația era că voia să fugă ca să nu-și exhibe emoția. E filmul lui preferat din cinematografia mea.

Tudor Caranfl nu l-a încurajat niciodată să facă această profesie

El nu și-ar fi dorit să fac meseria asta. Știa cât de epuizantă din punct de vedere fizic și psihic e această meserie în sine, dar cât de epuizantă e ea sub influența unei cenzuri cum era cea pe care o instituise regimul comunist, dar și Ceaușescu în acei ani. Se gândea că nu voi avea șanse să răzbesc. Vedea și mâncătoriile din interiorul lumii cinematografice, a „profesioniștilor” care își tăiau craca unul altuia. Credea că intru într-o junglă în care șansele mele de supraviețuire sunt minime. Mă vedea muzician, compozitor. Am început să fac pian din proprie inițiativă inițial, după care școala de muzică a început să mă obosească foarte tare. Pentru mine era mult să merg și la școală, să fac și școala de muzică, studiul la pian care trebuia făcut ore în șir. Tatăl meu a încercat să mă țină aproape legat de școala de muzică. Până la urmă am abandonat și nu a mai avut ce face, deși a sperat până în ultima clipă că mă voi reorienta spre muzică și voi ținti spre Conservator, lucru care nu s-a întâmplat.

Discursul tatălui său i-a rămas perfect întipărit în minte

„În primul rând un regizor de film trebuie să fie un personaj solid din punct de vedere fizic. În al doilea rând unde te duci să dai examen la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică)? Acolo în Comisia de Admitere sunt numai regizori pe care eu i-am înjurat ani de zile. Cum crezi că vor rata o șansă să se răzbune? Dar să presupunem că iei examenul de admitere, intri în Institut și ești student. Cum se vor purta cu tine în cei 4 ani? Cum se vor răzbuna pe mine pentru ce le-am făcut? Hai să presupunem că termini institutul și ieși cu o diplomă. Ce faci cu ea? O să te bage la Buftea să duci cafele. Nu o să faci film. O să le faci cafele oamenilor pe care i-am înjurat ani de zile în cronicile și emisiunile mele. Să presupunem că o să te lase să faci un film de debut. Ce film de debut va fi? Nu vezi ce scenarii se aprobă?! Niște inepții! Vei face un film de care îți va fi rușine. Să presupunem că faci un scenariu bun și vei face un film de care să nu-ți fie rușine. Nu se va aproba. Să presupunem că vor dormi în sala de aprobare și îți vor aproba filmul. Ce faci cu el? Nu va fi trimis la niciun festival. Va sta aici și va fi marginalizat. Să presupunem că ajunge la festival și iei și premii. Până atunci îți vei fi ruinat sănătatea. La ce bun?”

Acest tip de discurs nu făcea decât să mă pună pe orbită, să mă lanseze și mai tare. Pe un adolescent o asemenea perspectivă catastrofică nu poate decât să-l motiveze.

Cred că era (mândru), pentru că eram activ. Scriam, activam la niște cenacluri literare. El avea în cap un tip de educație fără efuziuni. Să păstrăm distanța pentru că orice emoție falsifică relația. A avut momente de slăbiciune. În general acceptând și unul și altul acest tip de relație mai degrabă de amiciție decât de părinte copil, orice efuziune mă destabiliza. Nu știam cum să reacționez. Nu aveam pregătită reacția de răspuns.

Nae s-a profilat rapid în anti-comunist. În ce-l privește, Tudor Caranfil chiar credea în socialism

Cred că tatăl meu era în sufletul lui comunist. El a fost anticeaușist, dar ar fi sperat undeva ca ideea să prindă un alt contur. El practic nu se putea dezice. Tinerețea lui fusese în zona aceasta. Plecase din familia lui care era o familie ce practica un cult mozaic și devenise ateu și comunist. Acestea sunt opțiuni esențiale la vârsta la care le-a făcut, la 20, 22 de ani. Nu mai poți reveni asupra lor oricât de tare ți-ar infirma realitatea opțiunile. El era profund anticeaușist, dar avea o speranță oarecum utopică în faptul că cineva va repara această idee și o va clădi în acest scop.

Eu eram atras ca orice tânăr din generația mea de tot ce înseamnă vest, Occident, libertate.

Revolta față de comunism a venit de la sine. 

Țin minte că odată, în liceu, am fost duși toți în amfiteatru. Ne-a fost pusă în față o hârtie pe care trebuia să o semnăm. Era o adeziune, o chestie formală. Eu m-am apucat să citesc hârtia și mi-a spus o profesoară: „Hai că nu avem timp, semnează!”, iar eu i-am răspuns că nu semnez nimic înainte să citesc. Am stat și deliberat am început să citesc foarte lent, parcă citeam un roman de Tolstoi. Profesoara a început să mă amenințe. I-am răspuns că mă poate amenința cât vrea, dar că eu îmi voi apăra dreptul de a nu semna nimic înainte să citesc și să-mi dau seama ce semnez. A ieșit un mic scandal.

M-am mutat cu liceul de la Mihai Viteazul la Ion Creangă. Acolo am intrat într-un anturaj nou. În anul IV eram într-o clasă cu niște miștocari care făcuseră o revistă, desigur, antisistem. Revista era scrisă și desenată de mână. Se chema „Smerenia XII C”. Era un fel de Cațavencu avant la lettre. Eu am desenat coperta a IV-a a revistei, o caricatură a lui Hitler care îi făcea publicitate revistei. Spunea: „Întotdeauna când vreau să mă informez în mod obiectiv asupra realității de la noi citesc revista XII C.”. Făceam o „publicitate Occidentală” la această publicație. Ea a fost găsită. A fost un mic scandal în cancelarie, dar s-a hotărât mușamalizarea, fiindcă ar fi putut ieși mai rău”.

După căderea comunismului Nae Caranfil a devenit unul dintre stâlpii Pieței Universității

Eu și tatăl meu eram pe baricade total diferite. El a fost de la bun început adept al FSN, iar eu total împotriva lui. Venind din Piața Universității am declarat sufrageria zonă liberă de neocomunism. Când trecea din bucătărie în dormitor îl aplaudam. Știți că la Piața Universității adversarii ideologici nu erau înjurați ci aplaudați ca să iasă din rând mai repede. Ne certam ca chiorii, dar cu umor.

Discursul său din balcon a devenit celebru

Am vrut să mă joc. „Să ne gândim că voi sunteți un miting FSN și că eu aș fi Ion Iliescu. Ce v-aș spune?” Am făcut un discurs al lui Iliescu, dar sigur autoironic. Piața a reacționat extraordinar pentru că au prins jocul imediat, au intrat în el și s-au transformat într-un miting fanatic pro Iliescu, cu sloganurile de rigoare: „Soarele răsare, Iliescu apare”. A fost o experiență extraordinară de ludic.

Mineriada l-a prins la lucru la Nottara. S-a ascuns la vedere

Eu repetam la teatrul Nottara unde am avut spectacol. Unul dintre actori m-a sunat și mi-a zis să stau acasă. Bineînțeles că nu am putut și m-am dus la repetiție. Nu s-a făcut nicio repetiție, dar ne uitam pe geam la ce se întâmpla jos în stradă, pe Magheru.

Piața Universității, 29 de ani mai târziu

Atunci a fost ceva ce ținea de o însuflețire pe care o simțeam cu toții, toți cei care scăpasem la o vârstă încă plauzibilă de acea nicovală de pe grumazul nostru. Se trăia foarte poetic aș spune, mai degrabă decât o contestație politică, devenise o contestație poetică. Sigur că s-a ales praful de ea. La momentul respectiv țin minte că era un jurnalist străin acolo. Conversam în engleză în Piață și mi-a spus următorul lucru: „Știu exact ceea ce vreți, aveți dreptate. În mod normal ar trebui să aveți și câștig de cauză, dar nu veți obține nimic. În schimb, vestea bună este că în timp, în maxim un an de zile, ei vor face de bună voie tot ce le cereți voi acum în mod condiționat”

Protestele din prezent le înțelege, dar nu-l mai atrag la fel de mult

Am fost, dar nu cu aceeași însuflețire. Nu mai am vârsta. Ideile sunt aceleași și evident că mă racordez, rezonez cu cea mai mare parte din ceea ce Piața a cerut în ultimii ani, dar nu mai am aceeași pornire războinică. M-am mai acrit, să spun așa.

1990, Piața Universității vs 2020, Piața Victoriei

În primul rând umorul a traversat aceste două decenii. Inventivitatea și în general faptul că între 20 și 40 de ani ai mai multe șanse de a vedea just starea lucrurilor, decât înainte sau după. Dușmanul e același, dar cu alte denumiri. Prostia crasă pe care o vedeam în anii comunismului și contra competența o vedem și astăzi. E aceeași. Pe mine nu mă scoate din minți cinismul politicienilor, pentru că face parte din fișa postului, dar măcar să gândească, să aibă ceva în cap. Pe un creier ca o coală de hârtie însă nu poți nici măcar să desenezi ceva.

Acum, da, (sunt mai proști decât comuniștii). La comuniști mai erau puși acolo și niște șmecheri care puteau să ghideze lucrurile. Din când în când se aleg stelele în așa fel… E ca un festival al prostiei în care au venit cei mai buni concurenți. Festivalul Național al Prostiei.

Lucrurile deranjante în România, îl întreb. Dar lista nu e lungă

Cel mai tare mă deranjează violarea limbii române. Școala ar trebui să fie o soluție, dar din păcate nu e.

O soluție politică miraculoasă nu mai așteaptă astăzi

În primul rând înlocuirea clasei politice actuale. Nu îmi fac iluzii că for veni niște feți-frumoși la putere, dar mai jos nu știu cât ne-am mai putea duce.

 „Restul e tăcere” e filmul meu românesc preferat. O poveste care-ți învăluie inima

Îl aveam din ʼ88. Știam povestea de acasă și aveam în cap ideea de a face la un moment dat un film care să vă ducă înapoi în timp și să vă povestească istoria primilor cineaști români de la începutul secolului XX. Nu aveam cum să îmi imaginez că se va face în condițiile de atunci, nici financiar, nici ideologic. Am mai pus în ea. Nu e o docudramă. Am și schimbat numele personajelor ca să-mi pot permite derapajele imaginației, licențe și alte lucruri. Am vrut să pot face o poveste de ficțiune inspirată de evenimentele reale de atunci.

Filmul Independenței se dădea, dar pe fragmente căci era greu de urmărit pe atunci. L-am văzut tot pentru că în 1994, când a fost prima tentativă de a pune în producție „Restul e tăcere”, am fost la arhivă și l-am văzut. Mi-am luat notițe cap coadă. Filmul e destul de primitiv, dar are momente în care strălucește pentru că sunt acolo intuiții de punere în scenă, dar fulgurante. Din când în când sunt lucruri care se duc până în zona pe care trei ani mai târziu urma să o experimenteze Griffith, „Nașterea unei națiuni”.

Povestea personajelor e luată din realitate. Tatăl meu scrisese o parte a unei cărți în care analiza și povestea în același timp istoria acestui film. Atunci am luat personajele, le-am mai aprofundat după ce am găsit și alte surse de documentare. Am văzut cu cine voi merge mai departe, pentru că nu am folosit chiar toate personajele din povestea reală. Mă stimula și paralelismul extraordinar dintre faptul că în România, o țară aproape insignifiantă, se făcea un film de mare montare despre Războiul de Independență, despre momentul de formare a națiunii române, iar trei ani mai târziu, David W. Griffith, primul mare gigant al cinematografului american făcea un film al Războiului de Secesiune, cu aceeași viziune amplă, epică asupra istoriei.

„Independența României” a fost un succes. A fost o premieră de gală. Practic am văzut recent că și în Franța filmul a fost proiectat la momentul respectiv cu destul de mult tam-tam. Incendiul a fost real, dar interpretarea mea asupra acelui incendiu e fictivă. Faptul că el își dă singur foc la filme pentru a recupera argintul din nitratul de argint…

E o mare dezbatere legată de povestea regizorului. Taică-miu a descoperit la un moment dat, la mijlocul anilor ʼ80, că regizorul filmului oficial, apărea în diverse surse ca fiind tânărul, aproape adolescentul Grigore Brezeanu, fiul lui Iancu Brezeanu, celebrul actor al lui Caragiale. Acest tânăr de 19 ani se presupunea a fi fost regizorul filmului. Anumite surse descoperite de taică-miu spuneau că nu el era de fapt, ci Aristide Demetriade, marele actor al Naționalului, care s-ar fi preocupat în mod special de fenomenul cinematografic, căci artă nu i se spunea încă la momentul respectiv. Cred că taică-miu și-ar fi dorit să fac filmul cu acest personaj în cap. Cu toate acestea eu nu am vrut să renunț la povestea unui puști, al unui copil minune, a unui enfant prodige, de 19 ani care întoarce munții pe dos și îl convinge pe marele nabab Leon Popescu, moșier de Ialomița să bage bani în această aventură. Nu am vrut să renunț și pentru că mi se părea că este foarte cinematografic. E un copil mic de statură, plin de ifose, un Orson Welles combinat cu Gigi Becali, mai mare decât natura, care aruncă cu bani în stânga și în dreapta și care se lasă târât în această nebunie.

Vrei să fii ghinionar? Accidente bizare

25 septembrie 2019 Cătălin Striblea Podcast 00:12:18 0 comentarii

Știți că în fiecare marți, la Digi FM, batem cele trei ceasuri rele povestindu-ne mai micile sau mai marile ghinioane din viață. Marți am pornit de la întâmplarea teribilă a tânărului de la Târgu Cărbunești care a fost împușcat de un glonț rătăcit din poligon. Omul e bine, dar crezi că ți se poate întâmpla ceva mai straniu decât asta? Ei, da, România pregătește-te!

Stai să o cunoști pe Mihaela care din senin i-a distrus mașina fratelui său. Și, da, s-au dus râzând la Poliție. Ion din Chișinău a fost împușcat chiar de șeful vânătorilor din Republica Moldova. Dar nu e mai mare ghinion decât în povestea adusă de Ștefan care a văzut o mireasă căzând în iarbă verde. Ascultați și vă minunați!

Traian Berbeceanu: ”Polițiștii nu vor să-și pună pielea în băț, să ajungă ca Berbeceanu”

23 septembrie 2019 Cătălin Striblea Ultima oră 00:34:02 0 comentarii

Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens, de ridicător de greutăți, și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fiecare emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer. 

Sunt convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit. 

Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare. 

Cartea. De ce era necesară?

Am debutat cu scrisul la această carte imediat după pronunțarea sentinței în prima instanță, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv după luna iunie a lui 2016. Undeva în primăvara anului 2017 am finalizat-o. Au fost perioade în care am lucrat mai intens și altele în care nu am putut din cauza trăirilor pe care am încercat să le descriu în carte. Nu aveam starea necesară pentru a le transpune în scris.

Apelul. Care este stadiul procesului său? Ce Rol au avut modificările adoptatea de Parlament la legile justiției. 

Achitarea pentru toate faptele pentru care am fost trimis în judecată s-au dat pe faptul că nu există fapta, nu pe alt temei procedural. Nu fiindcă nu ar fi indicii sau probe, ci pur și simplu faptele pentru care am fost trimis în judecată nu există. Deși achitarea de către completul de trei judecători ai ICCJ a avut loc în iunie 2016, DIICOT-ul, cel care m-a trimis în judecată, au atacat și ei cu apel. Aveau obligația morală să motiveze apelul și să arate Înaltei Curți care sunt motivele de apel în 30 de zile. Au făcut-o într-un an. Din punctul meu de vedere este o tergiversare nejustificată. Ulterior judecarea apelului a început la completul de judecători. Au apărut apoi deciziile acelea alea CCR cu Completele de 5. A fost dat înapoi, s-a repartizat unui alt Complet de 5, a reînceput. Acum a venit ultima decizie a CCR cu Completele de 5 și așteptăm cu mare interes să vedem ce se întâmplă, respectiv motivarea pe care judecătorii CCR o să o facă la ultima decizie pe care au dat-o.

Încă mai e polițist?

În suflet sunt polițist. O să rămân polițist totdeauna. A fost meseria pe care am făcut-o cu dedicație și cu absolut totală implicare, însă nu mai sunt activ. În urmă cu un an de zile m-am pensionat fiindcă am împlinit stagiul necesar, aveam vechimea, vârsta.

Eu cred că România se desparte prea devreme de profesioniștii săi. Este un pensionar tânăr, de 25 de ani. Cum vede această problemă?

Din punctul meu de vedere polițiștii, cel puțin cei din sistemul operativ, și în mod deosebit cei din structurile de combatere a criminalității organizate, în cei 25 de ani de activitate, până la pensie, au parte de o uzură psihică, fizică, o uzură a sănătății deosebite. Părerea mea e că aceștia pot fi folosiți pentru experiența lor și ulterior celor 25 de ani. Măcar încă 5, 6, 7 ani în funcții neoperative. În mod deosebit în posturi în care pot să împărtășească din experiența lor polițiștilor care se află pe băncile instituțiilor școlare ale poliției sau vin imediat de pe băncile Academiei sau ale Școlilor de Agenți de Poliție.

Se iese și mai devreme la pensie. Acum nu se mai iese decât la împlinirea vârstei de 50 de ani. Ca să argumentez ce am spus mai devreme, în cursul anului 2004, în timp ce investigam o grupare infracțională care parțial este descrisă și în carte, în timp ce eram la serviciu, am suferit un infarct miocardic. Am fost luat cu ambulanța, dus la Spitalul Județean, dus apoi cu o altă ambulanță la Timișoara la Institutul Inimii. E o meserie care uzează forate mult. Infarctul a fost cauzat de oboseală, de stres, de alimentație necorespunzătoare, combinat cu consum de cafele în exces, de fumat… E o meserie care te uzează și îți creează mari problem

Ce crede despre pensiile speciale?

Nu există pensii speciale la poliție. Sunt pensii de serviciu care sunt reglementate legal. Cuantumul lor este mult sub ceea ce se vehiculează în spațiul public. Nu sunt pensii extraordinare. Sigur, din punctul meu de vedere, probabil că este nedrept ca pensia unui polițist care a lucrat în structurile operative, la judiciar sau la crimă organizată să fie la fel ca și pensia unuia care iese tot după 25 de ani de poliție, dar dintr-o structură neoperativă.

Eu am în jur de 7.000 de lei pensia, dar este una dintre pensiile mari pentru că am ocupat o funcție de comandă foarte importantă, adică am coordonat activitatea structurilor de combatere a crimei organizate pe județele Hunedoara, Alba și Sibiu.

L-am rugat să-mi explice ce se întâmplă în viața unui polițist de capătă dreptul să devină pensionar mai devreme.

E greu să vă descriu o zi din viața unui polițist pentru că activitățile noastre se întindeau pe perioade mult mai lungi de timp când investigam o grupare infracțională. Plecam dimineața la serviciu și s-a întâmplat de nenumărate ori să ne întoarcem după o săptămână, două, după o lună. Se termină o dată cu dovedirea activităților infracționale ale persoanelor sau a grupurilor de persoane investigate.

Eu eram șeful Brigăzii Alba care avea în componență mai multe servicii specializate: Antidrog, Cyber Crime, Criminalitatea Macroeconomico-financiară. La nivelul fiecăruia dintre aceste servicii se instrumentau dosare penale privitoare la grupuri de infractori care săvârșeau genul respectiv de infracțiune.

 Acum traficul și consumul de droguri sunt infracțiunile preponderente. În momentul următor pot fi cele de criminalitate economico-financiară. La un moment ulterior poate să fie traficul de persoane și traficul de emigranți. Toate sunt importante, toate se comit.

Din ce am observat eu, infracționalitatea a escaladat în ultima perioadă. După percepția mea, e vorba despre ultimii 4, 5 ani. Cred că infracționalitatea a crescut foarte mult și că structurile de aplicare a legii au pierdut un pic de teren. Problemele acestea legislative, încercări de modificare a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală. Din punctul de vedere al poliției, dar și al Ministerului Public, al instanțelor, cred că toate aceste sisteme sunt subfinanțate. Nu există suficientă logistică pentru a-ți desfășura activitățile în bune condiții.

Modificările legislative din timpul perioadei Dragnea au împiedicat și activitatea Poliției. A simțit că lumea interlopă e bucură de ele?

Nu mi s-a întâmplat să-mi râdă (infractorii) în nas, dar am perceput reacții de genul ăsta în special în mass-media, din partea unor presupuși infractori, unii chiar dovediți infractori. Mă gândesc că dacă o instanță ca ICCJ te condamnă pentru săvârșirea unei infracțiuni, definitiv, o să fii numit infractor până la urmă.

Percepeam (modificările) ca pe niște piedici intenționate puse sistemului judiciar.

Probabil (scopul a fost) ca anumite infracțiuni aflate în cercetare să nu mai poate fi investigate și trimise în judecată, să urmeze dosarul calea firească și să se obțină soluții definitive. Au fost încercări de tergiversare a acestor dosare până la împlinirea unor termene de prescripție. De curând CCR a respins acele modificări care vizau reducerea termenelor de prescripție.

Legătura între politică și lumea interlopă

În cadrul dosarelor pe care le-am investigat am întâlnit și situații de legături nefirești între oameni politici și membri ai unei grupări infracționale, dar nu i-am tratat ca pe niște oameni politici. În cauzele respective i-am tratat ca pe membri ai grupării.

În momentul în care ești om politic, reprezentant al unei instituții importante a statului și afli că persoana X are probleme de natură penală, că există suspiciuni că săvârșește infracțiuni sau afli din mass-media că este investigat sau cercetat, iar tu nu încerci să te detașezi de omul ăla, ba din contră, cultivi în continuare relația cu el, deja din punctul meu de vedere, ca polițist sau ca cetățean, e o problemă. Au fost situații în care cauzele investigate ne-au rezultat astfel de legături, de apropieri.

Cred că lumea interlopă, traficanții de droguri, de persoane, persoane care comit infracțiuni cu violență, sunt de fapt cei care profită de aceste modificări sau încercări de modificări legislative, alături de cei pentru care ele sunt făcute. Politicienii și-au făcut niște găuri pentru ei, niște portițe de scăpare, de care beneficiază din păcate și această lume interlopă.

Intervenții din partea superiorilor. Cum arată și ce i s-a cerut

Au fost situații punctuale. Nu le infirm, dar nici nu aș vrea să mă refer la ele în momentul ăsta. Au fost două, trei situații de genul ăsta, în urmă cu mai mulți ani. Nu le-am dat curs și pe urmă nu am mai fost deranjați. Pur și simplu te sună și-ți spune, fără vreo legătură, fără să-ți ceară ceva, că X este un băiat bun, că își vede de treaba lui, că afacerile lui sunt legale. Îți sugerează că acea persoană e protejată sau că e în grațiile celui care intervine. Ironizam la telefon și mă lăsau în pace.

Au fost situații în care ca pârghii prin care poți să creeze presiune asupra ta, trimit echipe de control, corp de control. Îți verifică activitatea în cele mai mici amănunte, verifică și activitatea subordonaților tăi. Încearcă să găsească ceva care să-ți fie imputat ulterior și să poată să te sancționeze ca avertisment sau să te destituie din funcție.

Care este miza conducerii Poliției Române. De ce ar vrea un politician să controleze Poliția?

Am argumentat și în carte. Din percepția mea și ce a rezultat din activitățile efectuate la urmărirea penală și în cercetarea judecătorească a fost că s-a mers pe principiul: „Ori el, ori noi! Ori Berbeceanu, ori noi”. Persoanele respective au conștientizat că informațiile la care ajunsesem cu privire la presupusele activități nelegale comise de ei, ar fi putut să genereze dosare penale în care să fie cercetați și eventual judecați și condamnați. Ar fi putut să declanșeze cercetări disciplinare către structuri ale Ministerului Public sau către CSM. Eram pregătit și psihic și profesional și omenește, dar nu credeam că se va întâmpla.

Un moment cheie a fost arestarea sa. Cum a văzut familia ce s-a întâmplat atunci?

Fiul meu era foarte mic și au încercat soția, în mod deosebit, cât și bunicii, să facă cumva să nu afle adevărul, pentru că era destul de greu să-i explici unui copil de 5 ani jumătate ce înseamnă o înscenare judiciară. Fiul meu era obișnuit cu faptul că plecăm în misiuni prelungite, dar cu toate astea știa că trebuie să vorbim în fiecare seară. Nu exista misiune în care să plec și să nu vorbesc cu el seara înainte de culcare, să poată să doarmă liniștit. Atunci soția i-a spus că sunt plecat într-o misiune inițial. Celor de la locurile de detenție le-am spus că nu am nicio pretenție, decât să mi se permită să-mi sun de la telefonul public din arest fiul în fiecare seară. Ulterior soția i-a spus că lucrez sub acoperire și că sunt într-o închisoare ca să-i prind pe cei răi.

Pentru el a fost o perioadă traumatizantă și din păcate experiența asta tristă nu a lăsat cicatrici doar asupra mea, ci și asupra familiei, echipei. Fiul meu nu a mai avut copilărie. A trecut de la perioada aia candidă și lipsită de griji, s-a maturizat brusc din păcate.

Ne-a fost greu tuturor, dar am fost o familie puternică și am reușit să ne mobilizăm, să ne înarmăm cu răbdare, cu putere, cu foarte mult curaj și cu credința pe care ne-au oferit-o exemplele de-a lungul carierelor noastre, că adevărul nu poate fi cosmetizat și că totdeauna iese la iveală.

Arestul văzut de partea cealaltă

Arestul nu are cum să nu te afecteze. Cum descriam și în carte, în locuri de detenție fusesem de sute de ori până atunci, ca polițist. Brusc m-am trezit aruncat după gratii. Sentimentul este unul foarte puternic și negativ. Nu te dărâmă, dar este departe de a-ți face bine.

(Arestul e) cumplit. E un loc în care indiferent de vinovății sau nevinovaţii, nicio persoană nu ar trebui să stea. Condițiile sunt absolut improprii. De Evul Mediu.

Cum a fost întâlnirea cu ”clienții” săi în arest?

Vorbeam și în carte de faptul că atunci când am ajuns în arest mi-am dat seama că mitul acela potrivit căruia un polițist arestat este o victimă a tot felul de abuzuri și agresiuni în sistemul penitenciar nu există, pentru că persoanele de la locul de detenție urmăreau foarte intens cazul Berbeceanu de unde se aflau. Cunoșteau în amănunt ceea ce se întâmpla, iar când mă întâlneam cu ei la telefoane, la plimbător, la instanțele de judecată, mă încurajau, îmi cereau să nu mă las și să lupt până la capăt. Au avut un comportament absolut corect față de mine, pentru că și eu, ca polițist am avut un comportament absolut corect față de ei, chiar dacă la un moment dat, am propus măsuri preventive. Am făcut-o însă în mod corect.

Am vorbit despre schimbul de mesaje dintre polițiști și lumea interlopă în cazul Caracal. Colaborarea cu infractorii este corectă?

Am văzut în spațiul public tot felul de astfel de susțineri. Eu nu am perceput așa ceva. Nu cred că este firesc ca polițiștii să negocieze cu cei care se prezumă că încalcă legea. Cum să le spună polițiștii grupărilor infracționale: „Puteți să vă luptați între voi cât vreți, rupeți-vă oasele, omorâți-vă, dar nu agresați pe altcineva!”? Este posibil să fie situații izolate în țară. Nu exclud lucrul ăsta, dar în orice caz nu se întâmplă așa ceva la modul general. Poliția nu negociază cu grupările infracționale nimic.

Dacă e așa, nu e corect. Vreau să cred și să insist încă o dată că dacă e așa, e un caz izolat.

Nu e nimic nefiresc să îți obții informații de la persoane care la un moment dat au fost cercetate penal, trimise în judecată, condamnate, care și-au efectuat pedepsele sau care la un moment dat ar putea să comită astfel de infracțiuni. Informațiile serioase și adevărate, cu valoare operativă nu pot fi obținute de la bibliotecă sau cofetărie. Poți să iei informații de oriunde, cu condiția să le exploatezi în mod corect și onest, inclusiv din punct de vedere judiciar, cu condiția obligatorie de a nu-l proteja pe cel care ți-a dat informația, când la rândul său poate comite o altă infracțiune. El nu trebuie să primească nimic. Din experiență, infractorii au sentimentul că dacă îți oferă o informație bună urmăresc după lucruri clare. Dacă e o informație bună despre un grup rival sunt șanse mari ca acela să dispară, odată cu concurența. În al doilea rând, crede că îți câștigă ție bunăvoința, ceea ce nu ar trebui să fie deloc adevărat.

Au fost mediatizate doar situații negative. Probabil astea prind la public mai mult. În mod cert, trebuie mediatizate pentru a nu se repeta. Sunt absolut convins că sunt și exemple pozitive foarte multe care nu sunt mediatizate sau bine mediatizate. Probabil că aceste structuri suferă de un marketing prost făcut. Nu este însă deloc lipsit de importanță faptul că eu, ca om provenit din sistem, percep că activitatea poliției, cel puțin a celor din structurile de combatere a criminalității organizate, s-a mai estompat. Nu mai este atât de agresiv. Polițiștii nu mai au atât de multă determinare.

Poliția a atins cel mai de jos nivel cu putință ca imagine pentru public. Care este gradul de profesionalism din poliție?

Sunt în sistem polițiști foarte buni, foarte bine pregătiți profesional, dar am discutat cu ei. Cât am stat la București m-am întâlnit cu mulți colegi. E sentimentul că nu mai vor să riște, să-și pună pielea în băț. Îmi spuneau că nu mai e nicio siguranță. Îți faci meseria, vrei să-ți faci treaba și ajungi ca Berbeceanu. Foarte mulți colegi din țară cu care am discutat au percepția asta.

Numirile în poliție se fac și pe merit?

Numirile la vârful poliției au fost mereu politizate și vor fi mereu. Problema nu e că numești politic un șef de poliție, dar interesul tău ca partid de guvernământ e să numești un profesionist, ca să nu creeze deservicii. Nu aș vrea să mă refer la persoane, pentru că pe unii nu i-am cunoscut, deși dacă ar fi fost polițiști valoroși, cu rezultate notabile, în mod firesc ar fi trebuit să aud de ei. Pot să vă dau ca exemplu ultima numire a domnului chestor Vasilescu. Pe mine mă încântă. E un profesionist. A făcut parte din structurile de combatere a crimei organizate, din cele operative la direcții de operațiuni speciale. Îl știu dedicat și implicat. Cred că este un adevărat profesionist.

În timp ce vorbim ascultătorii îi propun funcția de Ministru de Interne

Nu m-am gândit la așa ceva. Le mulțumesc celor care se gândesc în locul meu la așa ceva și care m-ar vedea într-o asemenea postură. Personal, nu că îmi cunosc limitele, dar sunt sigur că nu m-aș regăsi într-o asemenea funcție pentru că știu ce implică.

Nicolai Tand: ”Eu gătesc mâncare pentru sufletul meu”

13 septembrie 2019 Cătălin Striblea Mishteaux, Podcast 00:31:09 0 comentarii

Suntem pe holul Paddock Clubului de la Monza, la circuitul de Formula1, Marele Premiu Heineken. E capătul unui culoar lung, tapetat cu verde. De o parte și de alta sunt trofee, fotografii și mașini din istoria cursei de la Monza. Mai la intrare, chiar în fața porților electronice, se află două standuri de tricouri, șepci și altet lucruri pe care le vrei de la o cursă. 

Mai în spate sunt două baruri. Pe unul dintre ele stau întinse platouri cu toată brânza bună și carne italiană preparată tradițional. Aici e o mortadella fantastică, un salam iute, printre care se strecoară mozarella, dar și brânză din cea maturată. Lângă, sunt puse niște măsline verzi care ți se topesc în gură. Îl caut pe Nicolai Tand acolo, căci l-am mai văzut. Nicolai a stat cu nasul prin toate mâncărurile, le-a analizat, le-a mirosit, le-a gustat, s-a îmbibat de ele, a scos sunete de plăcere, ni le-a povestit, și s-a transformat mâncând. 

Doar că Nicolai nu e acolo. E fix în colțul opus, unde sunt puse două mese de cafea. Nicolai stă între Patrice Evra, fostul mare jucător al Franței și gabonezul Aubameyang de la Arsenal, și el vorbitor de franceză. Nicolai vorbește franceza ca pe apă. Ca orice moroșan stat o viață la Paris. Iar cu Evra se știe de când acesta era clientul său într-unul din cele mai mari restaurante pariziene. Amintirile curg, ca și zâmbetele, laoalaltă cu pasiunea lor pentru mâncare. Este exact ce-l definește pe chef-ul din Maramureș: camaraderia cu vedete de prin toată lumea lângă o masă de o calitate senzațională. Cum a ajuns aici? Dar înainte de orice

Ce ai mâncat aseară Nicolai?

Cartofi noi, fierți, cu puțină smântână, cu niște sare grunjoasă de calitate, cu un ou fiert. Dacă pui caviar e fantastic. Dacă pui niște slănină, tăiată foarte subțire, rece, de la frigider.. Slănina este sărată, caviarul la fel. Merg împreună. E un echilibru. Fierbi oul. Mai mult durează cât fierbi oul și cartofii. Restul e statul la povești, pregătești masa, ce am făcut aseară…

Merge cu o pălincă de mere. Mie îmi place de mere, pentru că e mai domoală. Cea de prune e mai puternică. Cea de mere e mai băubilă, să zic.

Prune, mere, pere, obligatoriu. Nu le amestecăm. Separat. Cea de pere e foarte aromată, de prune la fel. De mere e cea mai ușoară, cea mai băubilă. Nu ne omorâm cu cireșata. Noi cu vinul nu prea suntem. Dimineața horincă, la amiază horincă, seara horincă.

Un vin alb ar merge, dar putem bea și roșu. Asta cu vinurile… Le putem amesteca. Nu e obligatoriu. Sunt niște reguli care au fost și pe care multă lume începe să le spargă dacă pot să zic așa. Poți să bei până la urmă ce îți pică bine. Da, carnea albă merge cu un vin alb. Carnea roșie merge cu un vin mai puternic, că sunt mai puternice, atât vinul cât și carnea.

Asta e ce ziceam. Moale și cu pâinea aia prăjită să iei să mănânci și pui caviar. Lucrurile simple. Câteodată alergăm după tot felul de complicățenii și uităm lucrurile simple. Vine vara acum și ce e mai bun decât faptul că mergi în grădină și ai niște roșii, niște morcov, niște ceapă și faci un ghiveci de legume.

Un ghiveci bun. De aici începe totul

Ceapă. Eu pun 5 cepe. De obicei când fac ghiveci, fac mult, căci îmi place să-l mănânc și rece. Ceapa o călesc la foc încet, tăiată mai grosier. Morcovul la fel, mai grosier. Ardei de umplut, din ăia verzi și la capăt roșii să facă sosul. O las două, trei ore. Separat fierb orezul și le amestec apoi. Îmi place cu orez mie.

Ratatouille. Ei folosesc și alte legume. Mai pun vânătă, dovlecel. E un altfel de ratatouille. La noi e mai mult sos de roșii, pentru că predomină roșia în ghiveciul nostru. Ratatouille e mai echilibrat. E un fel de ghiveci al lor, tot din legume. Oricum bucătăria se învârte pe lângă legume. De obicei în farfurie găsești o bucată din carne sau un pește, ce mai vrei, dar întotdeauna e însoțit de niște legume. Sosurile sunt pe bază de legume. Ele sunt foarte prezente în orice bucătărie din lume.

Ghiveci nu am făcut în Franța, dar am făcut sarmale. Au rupt, pentru că am pus lardon, șunca aceea crudă, tăiată foarte fin, când a fiert. Crudă. A dat o aromă de afumătură, atât de faină. Foarte subtilă. Cârnațul nostru e lăsat mult la afumat și atunci când fierb, dacă punem printre ei… Mie îmi place să spăl cârnații de obicei, să mai iau din fumul de pe ei. Îmi place să aibă o aromă subtilă de fum, nu exagerat. Când mănânc cârnații dintre sarmale, nu e ca și cum aș băga capul în afumătoare. Vreau doar să am aroma aia faină.

În Maramureș, Nicolai a început să muncească cu sârguință și respect

Am crescut în Rozavlea, pe Valea Izei, cu părinți foarte muncitori. Tata avea un fel de țirculă circulară, un gater. Mama era casnică. Eram 4 frați la țară. Aveam vaci, boi, zeci de găini. Toate animalele, tot ce trebuia la un gospodar acasă. Tata muncea non-stop, mama se ocupă de noi, ne trimitea la școală, ne îmbrăca, mergea la munca câmpului. Trebuie să ai mult pământ ca să ai ce să dai de mâncare la toate mărhăile, cum s-ar zice. O gospodărie clasică, curată, destul de mare. Tatei îi plăcea să muncească, era un om muncitor. Oameni simpli, dar muncitori. Înstăriți prin muncă, nu primit. Tata a muncit de la zero.

Dimineața mergeam la școală. Când veneam puneam mâna pe secure, pentru că aveam ţirculă și rămâneau lemne de la oamenii care crăpau. Noi nu cumpărăm niciodată lemne, le tăiam de pus pe foc. În fiecare zi puneam mâna pe secure. Apoi mergeam cu mieii, cu vacile. Dacă trebuia să mergem la fân, mergeam la fân. Ca să mă duc la scăldat trebuia să fac ceva lucruri ca să pot să-mi permit. Ca să joc puțin fotbal trebuia să merg cu fratele meu cu căruciorul sau cu desaga în porumb să aduc cu secerea multă verdeață să dau de mâncat la animale ca să pot merge să mă scald sau să mă joc. Copiii la țară, atunci când pot munci, fac parte din familie. Fiecare își plătește mâncarea să zic așa.

Am fost ultimul frate. Nu eram cocoloșit de părinți, din contră. De frați da, mă mai ciondăneau că eram cel mai mic. Eram mai alintat că eram ultimul în familie și erau mai invidioși.

Să duc animalele la câmp îmi plăcea. Îmi plăcea, dar asta era obligatorie. În vacanță, dimineața la 9, îmi punea mama într-o punguța o roșie, o bucată de slănină, niște pâinică și mergeam cu mie

Nu știu, dar la sapă (nu-mi plăcea). Nu mă omoram cu sapa. În rest nu știu dacă era de plăcut sau nu. Trebuia să mă duc. Făceam parte. Eram mai mulți copii, nu eram doar eu. Ne întâlneam pe imaș sau pe dealuri cu animalele, ne jucam, mai scăpat mieii prin a colectivului, veneau ardeii la tata să ne ponosluiască că nu am avut grijă. Asta era viața la țară, o viață faină!

Eu zic că suntem muncitori, oameni paroliști, oameni oarecum destul de simpli. Eu zic că pentru a fi un om serios trebuie să demonstrezi, nu doar să povestești că ești. Moroșenii au demonstrat că sunt serioși prin muncă, nu neapărat prin vorbe. Nu ne batem în piept tare mult. Mai bine să povestească alții de noi.

Oarecum ne plac casele mari,. Dacă tot timpul ai avut o casă mică, întotdeauna o să vrei ceva mare. Cred că în ultima vreme oamenii și-au dat seama că nu asta e cel mai important. Cred că și științific se știe că oamenii îngrămădiţi sunt mai fericiți decât în cele mari unde stau la două trei etaje și nu-și văd copilul. Căldura asta… De mult, în Maramureș și în toată România, într-o casă trăiau trei generații. Stăteau bătrânii, tineretul și copiii. Toți trăiau în aceeași casă și se transmitea la tineret. Apoi muncind vrei să ai mai mult, mai bun. Cred că asta e uman.

Tata

De mine mai puțin. De tata. Îl ajutam, dar eram mult prea pruncotan. Tata în schimb a făcut foarte multe. Era un om muncitor. Era tâmplar. Crăpa lemne, case făcute. Multe din Rozavlea sunt făcute de el. Podele din multe case din Rozavlea sunt făcute de tata, de frate-miu și de mine. Am participat tare mult. Frate-miu Ion știe meseria foarte bine. După tata, da. Eu am lucrat puțin și m-am sucit.

Tata nu făcea porți. Tata crăpa lemnele. Fiecare meșter știa să facă ceva. Erau unii care făceau acoperișuri. De obicei un om o făcea la roșu casa. Tata crăpa lemnele și făcea geamurile și ușile la casă. Aș ști. E multă muncă. Am lucrat cu frate-miu, crăpam lemne. Eram prezent. N-ai ce face. Când ai în curte mașinile astea ești obligat să muncești.

Normal că știu să aleg lemnele. La lemne nu prea (pot fi păcălit). Cunosc lemnele. Normal! Le știu! Făceam greble, tot felul de lucruri. Tăiam vara cozi de greblă, le puneam să se uște, iar iarna când era frig din bucățele de lemne făceam greble. Pe lângă casă. Am avut un bunic care m-a învățat multe. Știam să fac opinci. Am crescut la țară. Efectiv la țară, prezent. Nu am fost în vacanță la țară, am trăit!

Eram în clasa a V-a (când a murit tata). Sora mea era deja măritată. Fratele cel mare s-a însurat după aceea, căci avea peste 20 și ceva de ani și am rămas eu cu Zaharia, fratele cel mic. Am rămas cu mama și mergeam la muncă. În al doilea an după ce a murit tata am plecat în țară, la muncă. Am plecat de plăcere. Am fost la cules de căpșuni și de cireșe pe lângă Reșița. O lună și ceva am stat. Plecam. Era o plăcere. Oamenii de mult plecau o vară întreagă cu familia și când veneau acasă, în toamnă își făceau o casă. Toți munceau pentru o casă. Atunci când aveai fecior, muncea toată familia de dădea casa la roș

Mâncarea casei moroșene

Nu avem neapărat o mâncare. În fiecare duminică sau la fiecare sărbătoare aveam sarmale care fierbeau. Vara, de la ea am învățat ghiveciul. În fiecare vară mergea în grădină și făcea un ghiveci de legume grozav. Din orice făcea ceva. Făcea zamă de harbuz. E dovleacul ăla mare, bostanul din care iei semințele și îl dai la animale. Mama îl curăța și în loc de cartof punea din ăla, de vară. Era mult mai moale și mai răcoritor. Făcea o supă de dovleac. Răcoritoare. Nu cremă. Mama făcea de cartofi. Amesteca cartofi cu aia. Era sezonul. De mult, mama, sau femeile, găteau foarte mult de sezon. Se folosea ce aveau. Când începeau să apară urzicile pe șanț făceau zeamă de urzici. Veneau salatele, făceau zeamă de salate, din grădină.

Am avut la restaurant în primăvară o cremă de leurdă cu urzici, napi. Am făcut ceva de genul ăsta. (A ieșit) fantastic!

Ce se întâmplă în bucătăria unui restaurant celebru

Nu sunt tot timpul în bucătărie. Schimbăm meniul. Când trebuie să ajut merg acolo. Facem meniul împreună. Sunt foarte deschis. Îi las pe băieți. Am o echipă la Cantine formată din niște băieți cu care lucrez de mulți ani de zile. Când schimbăm meniul schimbăm cam jumătate din el. Ne adaptăm sezonului. Sunt multe lucruri care trebuie să rămână tot timpul pentru că sunt oarecum tractoarele acestui restaurant, mâncăruri cunoscute deja de clienți. Nu le schimbăm. Sezonier aducem în schimb lucruri. Când încep să apară legume, mă văd cu băieții, mergem la piață. Ce apare nou? Începem să lucrăm pe meniu. Eu zic cam așa, ei vin așa și facem teste. Numai cu teste. Mâncarea nu poți să o iei, să o faci, să zici: „Mamă, e senzațională!”. E imposibil! Când amesteci mai multe lucruri.

Zilele astea mă pregătesc de evenimentul de la Baia Mare și ne gândim deja. Am zis să lucrăm puțin meniul de vară. Mai mult pește, ceva mai lejer. Salte. Încerc să fac acum mazăre. A apărut mazărea. Am mazăre deja, cu niște șuncă, cu pește foarte bună. Mazărea cu pește e fantastică. Mai e și cu șuncă, cu lardon. Fantastică! Foarte puțin se simte aroma de șuncă afumată și dă un gust foarte bun. De obicei la cărnurile albe punem puțină șuncă pentru că aroma de porc afumat dă o notă foarte rotundă mâncării. Mazărea e aproape crudă, doar blanșată două secunde. Mazărea proaspătă se mănâncă și crudă. Doar dacă o pui în unt cât să o lege puțin. Sare, piper și poți să o mănânci așa.

La mâncărurile de top din restaurant, Nicolai le spune tractoare

Îmi place carnea, îmi place antricotul, e mâncarea mea preferată. Îmi place muşchiul de vită pentru că oamenii sunt obișnuiți să mănânce. Rața. Am la Cantine o rață senzațională pe care o mai schimb de sezon, garnitura. La ea nu am ce să schimb. Am un rizoto foarte bun. Am devenit fan rizoto. De ani de zile mi se părea foarte greu de făcut, dar făcând-o acum atât de mult mi se pare atât de ușoară și de gustoasă. Pui parmezan la capăt și mult unt. Mi se pare ceva de vis! Cremos! Da, e gras, dar e bun! O mâncare bună pe care să o mănânci undeva la două săptămâni.

Nu (nu mâncăm), vezi de treabă! În restaurant, capete! Când fasonezi muşchiul de vită pentru că are două kilograme, capetele le tragem puțin și mâncăm pe un tocător. O facem în sânge, niște sare grunjoasă, piper și niște muștar. Cu pâine caldă. Ne punem toți acolo. E cel mai fain. Ăla e momentul. A la carte, niciodată! Mâncăm așa. Omletă, niște resturi, mâncacea personalului, o musaca, niște orez prăjit. Chinezării. Mie îmi plac mult astea!

America, un pic dezamăgit culinar?

În America ce era să mănânc? Nu prea am mâncat. Am mâncat un hamburger, dar nu m-a dat pe spate. Am mâncat foarte mult asiatic. Sunt foarte multe legume în mâncarea asiatică. Foarte mult legume! Asta cred că mă fascinează și mă face să-mi schimb modul de a găti de la o vreme.

În principiu e logic. Cu cât e lista mai mică, cu atât rulajul e mai mare. Ai șanse ca mâncarea să nu rămână foarte mult în frigider. Cu cât e mai mică poți să o schimbi mai des și să te adaptezi sezonului. Dacă e lista mică, rulajul produsurilor e foarte… Sunt șanse mici să rămână mult. Dacă ai numai 15 feluri de mâncare, normal că se rulează foarte repede.

Cum definește ce gătește

Eu gătesc mâncarea pe sufletul meu și pentru oamenii care caută lucruri, nu simple neapărat, ci bune. Gătesc ceea ce-mi place mie. Ascult clientul și încerc să gătesc de sezon. Încerc. Fac o bucătărie destul de pe înțelesul tuturor. La mine e important gustul mâncării, să fie bună. Trebuie să fie bună, ca acasă!

Nu, Doamne ferește, (nu țintesc să am stele). E un restaurant bun. Eu nu vreau! Sunt bucătari tineri care au apărut în România care tind și care vor să facă treaba asta. Doamne ajută! E foarte important pentru că datorită lor o să ne ajute pe noi, restul oamenilor să ne obișnuim cu gusturile. Eu am 45 de ani deja. Am doi copii, vreau să-mi văd copiii crescând. Un restaurant cu stele Michelin înseamnă să stai în restaurant. Nu vreau treaba asta. Nu am nevoie de lauri. Nu vreau să-mi reproșeze mai târziu copiii mei că nu am stat cu ei.

Un restaurant cu stele Michelin trebuie să aibă o continuitate de cel puțin un an de zile în calitate. Pe lângă mâncare sunt și serviciile foarte importante, vinurile alese. O muncă titanică! Și nici nu știu dacă noi drept clienți suntem pregătiți.

Să știi că uneori mănânci mai bine la un restaurant cu o stea Michelin decât cu două sau trei. Depinde în ce direcție merge bucătarul, fiindcă e feelingul lui când face meniul.

Porțiile mici

E o idee foarte faină pentru că de obicei, la porții mici, e un meniu de degustare. Când mergem la restaurant mâncăm felul 1, felul 2 și desert. La un meniu de degustare e clar că porțiile trebuie să fie mai mici pentru că mănânci șapte feluri de mâncare. Dacă ar fi toate mari ai degusta pentru că mănânci primul fel, al doilea, al treilea. După al treilea începi să mai calezi un pic, să nu mai ai pofta așa mare. Atunci asta ar însemna că dacă am pune porții mari am arunca jumătate din mâncare și ar fi tare păcat.

Cariera. Cum a început

Am intrat pe ușa din spate, prin spălatul de vase. E un drum normal aș putea să zic. Am rămas fascinat de bucătăria franțuzească în momentul în care eram spălător de vase și am intrat în bucătărie. Aveam o legătură strânsă pentru că omul de la vase e foarte important. Dacă nu dai la timp… În timpul serviciului, în restaurante nu sunt tone de tigăi. Sunt câteva pe care le rulezi, deci automat ai nevoie de un om la vase. Eu eram foarte activ, îmi plăcea treaba asta. Automat m-am pus bine, indirect cu bucătarii, pentru că eram serios. M-au plăcut oarecum. Când rămâneam seara mai mâncam puțin. Îmi dădea tot timpul să degust. Când îmi povesteau de mâncare mă fascinau. Rămâneam șocat că era doar o bucată de carne sau de pește. Când îmi povesteau cum era făcută, marinată sau altfel, rămâneam bouche-bee, cu gura căscată. Era un restaurant mare. Nu era un restaurant gastronomic. Mâncarea era foarte bună, dar era așa, mai de fițe aș putea să zic. Venea lume foarte bună. Era trendy, pe piață în momentul ăla.

Am intrat apoi în bucătărie. Atunci eram mai mult pe sală. Mi-a plăcut mult sala, îmi plăcea să socializez cu oamenii. Când vedeai cârciuma de 200 de oameni plină într-o joi, vineri, sâmbătă seara. Îl aveai pe Eric Cantona client, îi aveai pe Alain Delon, Jennifer Aniston, Metallica. În momentul ăla voiai să te duci mai mult în sală decât în spate, în bucătărie. M-a atras mai mult sala.

Eu eram un băiat muncitor. Rolul meu era să mă ocup de acești oameni. Trebuia să fac acești oameni să se simtă bine. Nu prea (sunt fițoși). Dacă erau ceva fițoși, era un fotbalist care juca la Lyon. Față de ce am avut eu de la Etoʼo, la Zidane, la vechea echipă a Franței… Veneau tot timpul la noi. Cei care au câștigat Cupa Mondială. Ăsta era un tip mai așa. În general nu vedetele mari sunt fițoase, ci cei care se capătă puțin.

Obligatoriu (trebuie să-i înveți pe oameni), cum să nu. Făceam briefinguri în fiecare seară înainte de serviciu. Aveam clienți care veneau într-o zi cu iubita, cu nevasta, cu amanta. Pe noi nu ne interesa, chiar dacă ieșeam. Ne e treaba noastră. Noi suntem aici ca să-i facem pe clienți să plece mulțumiți. Am avut odată o doamnă însărcinată. I-am dat masa. Era plin restaurantul. „Nu mai avem masă deloc, deloc.”. Am ținut-o o oră la bar. Când a plecat a zis: „Nu-mi vine să cred că am venit nervoasă și plec bucuroasă și am mâncat numai pe bar”. Însărcinată. Îmi place meseria asta. Trăiesc prin meseria asta. Am descoperit-o târziu, dar să-i faci pe oameni fericiți prin mâncare, prin locuri, să te ocupi de ei… Când m-am întors în București am avut din partea clienților o reticență. Eu veneam și îi întrebam dacă le place mâncarea. Mergeam la fiecare masă să întreb dacă e ok. „Da de ce mă întreabă?”. Nu erau obișnuiți. Cu mulți am devenit prieteni pe parcurs.

De mult se fuma în restaurante în Franța. Întotdeauna când pui mâncarea, te întorci la clienți după câteva secunde să vezi dacă e ok. Dacă aduci mâncarea și se fuma, automat (reveneai). Eu nu am suportat să mănânci cu scrumiera lângă tine. E anormal. Făceam briefing cu angajații. După ce ai pus mâncarea, apoi vinul, întotdeauna există un client la o masă de patru, cinci, să mai zică că mai vrea o salată, puțin sos. Întotdeauna trebuie să te întorci. Dacă e cu țigara în mână, îi pui mâncarea și ai grijă ca în momentul în care o stinge să îi iei scrumiera să o schimbi. Să mai pui apă, vin, dacă e totul ok, apoi poți să mergi mai departe. Asta înseamnă după mine servicii. Vorbim de restaurante simple, nu cele cu stele Michelin unde ai unul sau doi ospătari la masă, care automat stau lângă tine și totul e impecabil. Un restaurant cu rulaj mare care trebuie să aibă o servire bună.

Jennifer Aniston și restul vedetelor. Dar mai ales Aniston pentru un trandafir

Pui a mâncat (Jennifer Aniston). A băut Chardonnay, un vin alb. Când a plecat ne-a dat un trandafir. Era de Sfântul Valentin. A lansat un film. Era cu Brad Pitt pe vremea aia. Lansase un film cu Ben Stiller. Făceau promovarea filmului în Europa. S-a întâmplat ca în seara aia să vină și Ben Harper, cântărețul. Erau toți trei la cea mai faină masă. Americanii de obicei au ecuson. Când am ajuns eu la masă m-au întrebat cum mă cheamă și dacă mă ocup eu de ei în seara asta. Le-am zis că eu o să fiu ospătarul lor. Mai aveam și alte mese. Le-am dat un Chardonnay, au mâncat un pui și când a plecat, eu eram prin spate, făceam ceva. Umbla cu un trandafir prin restaurant că era mare restaurantul, în zona de lounge VIP. Tot întreba unde e Nicolai. Când am venit mi-a dat trandafirul, m-a pupat și mi-a spus: „Mersi pentru serviciu!”. Fain!

Americanii, da, sunt generoși. În America, tips-ul se plătește separat. În Franța nu. De obicei le ziceam că tips-ul în Franța e inclus. Dacă vor ei să mai lase ceva, le ziceam. Era strict la alegerea lor. Brittany Murphy. A jucat în 8 Mile. Nu mai e săraca. Tot așa, mă întreba de tips. Am zis că nu, e ok, în Franța nu se plătește. Mi-a lăsat 100 de dolari. Îmi dădeau. Eram prezent. Mie îmi place să fiu prezent la masă. Niciodată nu am fost dat de bună voie afară de la niciunul dintre joburile mele. Am plecat de bună voie pentru că voiam să avansez. Întotdeauna am muncit pentru alții ca pentru mine. Eu vreau doar să fie deschiși (chelnerii). Îi învăț non-stop pentru că eu am învățat de la alții. Am învățat pe pielea mea, pentru că lucrând, automat descoperi multe lucruri. Mâncarea în bucătărie din greșeli îți vine. Îi învăț. Îmi plac oamenii care vor să învețe.

Normal că remarc (tot ce se întâmplă în jur). La noi și acum dacă merg la un restaurant și cer un espresso întreabă lung sau scurt. Nu există espresso lung sau scurt. Espresso este espresso, scurt. Este ristretto, cafea lungă cu lapte, dar espresso nu există lung sau scurt. Sunt lucruri care… La mâncare la fel. Carnea, când îmi cere un client să fie bine făcută, rață sau vită, mă duc la personal și zic că nu e bună. După aceea dacă omul insistă, eu nu pot să îl oblig. Sunt obligat oarecum prin profesie să zic: „Nu e bună, e mult mai tare, o tai mai greu, o mesteci… Nu e suculentă, nu e bună! Dacă vă place așa, lăsați-mă măcar să o fac medie și dacă nu vă place mă duc și mai fac.” Din medie să faci mai tare nu e problemă, dar din bine făcută în medie nu mai poți.

Csibi Magor: ”Dacă am vrea un spațiu pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați de Amazon”.

6 septembrie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:30:33 0 comentarii

M-am întâlnit cu Csibi Magor întâia dată acum mai bine de 10 ani. Încerca să demonstreze tuturor că viața poate fi frumoasă și fără tot confortul din jurul nostru. Era vorba de un experiment de o lună în care trebuia ”să-și reducă amprenta de carbon.” Adică să trăiască cu mai puțin din ce-ți dă viața modernă: carne, apă caldă, mașini. Își selecta singur gunoiul, alerga, făcea duș cu apă rece. O nebunie, ați spune. 

Dar nu e singura. Magor a făcut un lucru de neînțeles în România. A renunțat la o slujbă de europarlamentar, acolo unde era vicepreședinte al Comisiei de Mediu doar ca să devină ong-ist. În țara asta, să renunți la așa viață și beneficii ca să te lupți cu morile de vânt, ei bine, asta este chiar de neînțeles. 

Asta era însă pasiunea lui, munca lui, viața lui. Și a făcut mult. A condus ani de zile WWF România, apoi organizația similară din Coreea, a militat și a luptat pentru pădurile virgine, apa și aerul de aici. L-am chemat ca să mă ajute să înțeleg mai bine Amazonul și incendiile sale.   

Aș începe exact cu una dintre afirmațiile care e cea mai puternic vehiculată în ultima perioadă, care spune că Amazonul e plămânul planetei. Dacă e să ne gândim, pădurea din Amazon nu ne generează oxigen. De foarte multe ori vedem informații circulând prin presă spunând că Amazonul produce 20% din oxigenul de pe planetă. Unele spun 20% din dioxidul de carbon de pe glob. Ambele sunt false. E adevărat că din toată populația și din toate ecosistemele de pe planetă, de pe uscat, Amazonul produce 16% din oxigen. Mai există și fitoplanctonul din ocean care produce cam 9% din oxigenul de pe planetă. Ideea e că pădurea face fotosinteza în timpul zilei. Amazonul face 24% din fotosinteza totală de pe planetă. În secunda în care e noapte, începe să respire, exact cum respirăm noi, și undeva la 60% din oxigenul produs de Pădurile Amazoniene este reabsorbit chiar de pădure. Totul e din cauza degradării din Amazon, fiindcă de foarte multe ori sunt aceste arderi de păduri, cu niște oameni care dau foc pădurii pentru a câștiga pământ arabil sau pentru a crește animale. Se întâmplă această intervenție și există din ce în ce mai puțin humus, din ce în ce mai puțin organic în Pădurea Amazoniană, iar ea începe să-și schimbe comportamentul. Am citit un studiu foarte nou care spune că având în vedere comportamentul copacilor și al pădurii care se schimbă, ciclul de respirație se lungește, ciclul de fotosinteză se scurtează. Asta înseamnă că pădurile din Ecuator încep să devină un emițător de dioxid de carbon. Pădurea Amazoniană e vitală, pentru că în acest moment reține o cantitate semnificativă de dioxid de carbon. Când vorbim de focuri, tăieri sau alte intervenții, acel carbon va fi eliberat, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze, pentru că și în acest moment avem o problemă semnificativă cu gazele cu efect de seră în atmosfera pământului. Dacă acest lucru se intensifică vom avea probleme și mai mari și se va intensifica acest fenomen. 

Iarăși un lucru contraintuitiv cumva, sau neplăcut, este că, deși agricultorii ard din ce în ce mai multă pădure, din cauză că există foarte puțin oxigen și nu se produce în plus, pământul din Amazon e foarte sărac în humus. Asta înseamnă că odată ce începi agricultura o să dureze o perioadă relativ scurtă și vor avea nevoie de suprafețe din ce în ce mai mari, noi. Presiunea în Amazon nu se oprește până nu va fi distrusă complet. Dacă ne uităm la o pădure din România, aici se produce humus pentru că e un alt fel de ecosistem. Chiar se generează oxigen. În cazul unei entități precum Amazonul, nu. 

Cât de posibil este ca aceste focuri să fie puse

Sunt câteva lucruri. Am citit pe site-ul NASA, care analizează cât de mare este fereastra de formare a focurilor. Fereastra este extrem de restrânsă. În august, iulie târziu, sunt câteva ferestre când ar putea să se întâmple astfel de focare într-o pădure precum Amazonul. Umiditatea este foarte mare, nu e ușor să cauzezi foc. Dacă te uiți în câte locuri se formează, îți dă un indiciu că nu e ceva natural. Nu sunt suprafețe mari dintr-o dată aprinse, ci foarte multe focare. Lucrul bine cunoscut este că foarte mulți fermieri fac orice ca să mai mărească capacitatea. Nu văd ce ar avea de câștigat un ONG din arderea pădurilor. În afară de faptul că au creat un burning platform ca să mai faci un fundraising, nu cred că e motivul primordial, pentru că rămâi fără obiectul muncii. 

Sunt două culturi. Soia și vită, acestea două. Vine din Brazilia inclusiv în România. Din America de Sud se duce furaj peste tot. Conflictul natural, care nu ar trebui să fie atât de natural, e că sunt oameni și aici. Președintele Braziliei este extrem de supărat pe organizațiile care se concentrează pe ecologie, care spun că ce a mai rămas din păduri trebuie protejat, și sunt oameni care spun că, din punct de vedere economic, ar avea sens să se extindă, că pot rade cât mai mult din suprafața pădurii ca să prindă pământ industriile care aduc profit Braziliei. 

Brazilienii se simt atacați de afaturile și amenințările venite din Europa

Nu este un lucru nou, dar iarăși, aici trebuie definit când spunem brazilieni la cine ne referim. Totuși vorbim de comunități locale, de foarte multe grupuri care trăiesc în zona Amazonului și care la rândul lor dau în judecată statul brazilian spunând că au dreptul la pământul lor, la fel cum statul brazilian spune să nu intervenim. Cu toate astea e o ipocrizie. Am văzut când se discuta Acordul de la Paris că statele bogate le spun statelor precum Brazilia sau Indonezia să nu taie, să nu intervină, însă nu spun că suntem dispuși să facem o compensație financiară, căci până la urmă dacă e să ne uităm la Europa sau America de Nord, suprafețe enorme de păduri sau suprafețe naturale au fost distruse sau tăiate. S-a făcut o dezvoltare economică pe seama acestor păduri. Acum să-i spui unei țări unde nivelul de trai nu e la fel de ridicat ca în țările noastre: „Voi nu tăiați, dar nu primiți nimic în schimb” este incorect. Acum faptul că vorbim de un fond de 20 de milioane care să stingă repede niște focuri prin Brazilia aș înțelege. Ei ar spune: „Dacă vreți să rămână pădurile așa cum sunt, dacă vreți să beneficiem cu toții, căci e un beneficiu global, atunci cumva contribuția ar trebui să fie globală”. E un punct sensibil în aceste discuții.

Cred că și intervenția e cu totul și cu totul altfel. Europa are un alt fel de climat. Din păcate, cum reiese din declarații și din manifestarea autorităților de acolo, se poate vedea că nu asta e îngrijorarea lor primordială. Bolsonaro, Președintele Braziliei, a accentuat de foarte multe ori că trebuie să se reducă suprafața pădurilor, că trebuie exploatată, că primează economia și că toate prostiile astea ecologiste trebuie să fie pe planul doi, trei sau să nu fie deloc în țara lui. Nu cred că există o voință reală de a interveni și de a opri astfel de focuri. Mai mult, aceste focuri au fost, mai deschis sau indirect, încurajate de autorităţi. Nu există niciun enforcement care să spună ce pățești. E o problemă extrem de spinoasă. Și alte state, nu doar Brazilia, se confruntă cu această problemă, însă ea are întinderea cea mai mare. 

Până la urmă de ce aș fi eu interesat?

Dacă ne imaginăm viața pentru următorii zece ani și spunem: „Doar atât mă interesează și după mine, potopul!”, nu ar trebui să ne intereseze. Dacă am vrea însă o bătrânețe liniștită, un spațiu de trăit pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați. Vedem cum se schimbă totul în jurul nostru. Anul ăsta și în România, dar și în Europa, am depășit recorduri de căldură. Am reușit să vedem tornade pe care nu le vedeam până acum în România. Apar tot felul de fenomene meteo. Nu neapărat în România, dar în foarte multe locuri, în acest moment, a apărut o problemă a apei. Al șaselea cel mai mare oraș din India, Chennai, a pierdut lacul de acumulare de lângă oraș, din 2018, până în 2019. Lacul din care se acumula toată regiunea a dispărut într-un singur an. Acum 6 milioane de oameni sunt fără apă. Toate aceste trend-uri se vor amplifica. Chiar dacă India pare să fie departe de noi, ne imaginăm o țară în care sunt de la 700, până la un miliard de oameni, în secunda în care ei rămân fără apă, vor începe migrarea. Toate aceste fenomene trebuie privite în ansamblu. Dacă aceste fenomene nu sunt controlate vom avea niște procese pe planetă la care nu ne așteptăm. Nu ne referim doar la evenimente naturale sau cele petrecute în natură, ci inclusiv la reacția oamenilor la aceste evenimente care ne vor face să trăim mai greu. 

În Siria, pe lângă problema politică, pe lângă război, totul a pornit de la niște secete accentuate de-a lungul unor ani, care au făcut ca nivelul de trai și de avuție al populației să scadă foarte mult. De acolo au pornit proteste și un conflict pe care Europa nu a putut deloc să-l gestioneze. Un stat mare din punctul de vedere al Europei, dar destul de mic din punct de vedere planetar a putut să cauzeze aceste probleme unei construcții precum Uniunea Europeană. Ce s-ar întâmpla dacă Pakistanul sau India ar avea o problemă asemănătoare? Sau Africa Subsahariană unde știm că vom aveam probleme? Anul ăsta am văzut recorduri de căldură pe planetă, 65 de grade. Aceste lucruri ar trebui să ne facă să gândim: „Până unde?”

Care este diferența dintre Amazon și Siberia

Am fost acum 8 ani în Kazahstan ca să scriu un reportaj despre Lacul Aral, al patrulea cel mai mare lac de pe planetă care pur și simplu a dispărut. Intervenții. A încercat Brejnev să facă niște plantații de bumbac, de orez. Ideea e că atunci am vorbit cu niște oameni pe tren, din Rusia, care spuneau că de câteva luni nu pot respira în Moscova pentru că ard pădurile și arde subsolul în jurul Moscovei. Diferența dintre Amazon și Rusia e caracterul pădurilor. Nivelul de umiditate în Amazon e foarte crescut. Ca să ardă tot Amazonul e destul de improbabil, însă în Siberia, dacă secetele se prelungesc, pădurile sunt din ce în ce mai expuse și nu e nevoie de intervenții umane, ca foarte mulți fermieri să provoace focuri peste tot. Acolo un singur foc e foarte greu de stins. Pare că vorbim de fenomene naturale. Pe lângă acest lucru, în zona Siberia sunt mii de kilometri unde nu găsești așezăminte umane. Atunci intervenția este extrem de grea. În plus există dezbaterea: stingem focurile sau lăsăm să ardă și se regenerează pădurea natural. În secunda în care se întâmplă acest lucru oriunde, și mai mult dioxid de carbon și monoxid de carbon vor fi emise în atmosferă, ceea ce înseamnă că eforturile noastre de a reduce carbonul, care mai degrabă sunt declarative, nu reale, să nu conteze. Atunci noi suntem undeva în apropierea gradului de încălzire cu 1,5 grade. Toți cercetătorii ne spun că dacă ajungem la 2 grade e ireversibil. Asta înseamnă că orice am face, oricât am reduce noi, acest proces va fi unul care se generează automat, un proces din care nu mai putem ieși. Pe lângă pădure, acum doi ani s-a declarat că din oceanele lumii vor dispărea coloniile de corali. Acest lucru e ireversibil, știm deja că nu putem face nimic ca să oprim acest fenomen. Și de acolo o să avem o cantitate semnificativă de gaze cu efect de seră emanat în atmosferă. Pe lângă acest lucru, biodiversitatea oceanului se va schimba, va scădea. Toate aceste lucruri pornesc o reacție în lanț, la care noi trebuie să reacționăm. Până acum a fost relativ ușor să ne adaptăm, dar cred că problemele de abia acum vor apărea, și va fi mai greu cu adaptarea. 

Cred că până să ajungem acolo avem o mare problemă legată de cum sunt construite lanțurile de aprovizionare. Doar la sistemul nostru alimentar, folosim suprafața Chinei, Mongoliei și Kazahstanului pentru mâncarea pe care o aruncăm în fiecare an. Irosim extrem de mult. De multe ori aud oameni care spun că suntem 7 miliarde, vom fi 9 miliarde și nu vom putea hrăni atâția oameni. Problema nu e că nu am avea hrană, ci că e distribuită foarte prost. În anumite zone e un surplus unde se strică incredibil de mari cantități de hrană, iar în alte locuri nu există deloc hrană. O discuție recentă e despre banane. Sute de milioane de oameni pe planetă au ca sursă primară de hrană bananele cavendish care sunt peste tot în comerț. Există o ciupercă pe care nu o mai putem combate nicicum. A ajuns în America de Sud și dacă se extinde va dispărea o sursă de hrană pentru o bună parte din populație. Peștele ton ar putea ca în 5, 10 ani să nu mai existe deloc. În Oceanul Indian va dispărea pentru o perioadă relativ scurtă și de acolo reacția în lanț. Un om european mediu, doar din pește folosește proteine mai multe decât are el nevoie într-o lună. Doar din pește. Aici nu a fost calculat consumul de carne. Atunci când noi ne schimbăm obiceiurile de consum în felul ăsta, iar consumul de carne e unul dintre efectele principale ale tuturor fenomenelor din jurul nostru, o bună parte dintre păduri sunt distruse tocmai ca să dea loc creșterii animalelor, dar și furajelor care sunt tot pe suprafețele astea. Primul motiv al despăduririlor e agricultura. Ajungem la hrana noastră și dacă am putea mânca o hrană cu un impact mai mic asupra planetei, fără un efort atât de mare am putea. Vorbim aici de vegetale în primul rând. Nu spune nimeni să nu se consume deloc carne, dar nici de 5 ori pe zi, nici întotdeauna vită. Vita ar trebui să fie din când în când. Eu nici nu știam ce e vita când eram copil iar acum e peste tot. Asta e frapant, când vezi oameni care postează: „Vai, trebuie să facem ceva pentru Amazon!”, iar apoi merg cu prietenii să bage un burger de vită.

Magor a lucrat o perioadă bună de timp pentru WWF în Coreea. Ce ne apropie, ce ne desparte?

Organizați da, sunt, dar la nivel de poluare ei reprezintă un alt nivel. Nu putem să comparăm. E una dintre cele mai industrializate țări din lume. Majoritatea telefoanelor oamenilor care ne ascultă acum sunt din Coreea. Televizoarele de acasă, mașinile, mașinile de spălat sunt din Coreea. Chiar m-am uitat de când m-am întors câte mașini coreene sunt la noi. Ei plătesc acest preț. În fiecare dimineață când ieșeam pe stradă în Seul trebuia să deschid o aplicație în care să verific dacă calitatea aerului e destul de bună ca să ies afară fără mască sau cu mască. E o calitate a aerului care nu-ți mai permite să respiri liber. Îți permite, dar șansa ca tu să dezvolți niște boli pe termen mediu și lung sunt foarte foarte mari. În București avem un aer foarte poluat, știm toți asta. Uneori, chiar sunt particule mici de trei ori peste limita admisă, dar cu toate astea nu vezi. În Coreea, când ieși pe stradă, vezi cu ochii liberi poluarea. Prima oară am crezut că e ceață. Nu am văzut zgârie nori în primele două săptămâni cât am stat acolo. Am crezut că e un muson, ceva umiditate, dar am aflat mai târziu că e vorba de poluare. Vezi, simți. Când mergi simți în gură, simți între dinți, dacă faci o activitate sportivă nu înțelegi de ce obosești, de ce te simți rău după. Nici în casă nu poți sta dacă nu ai un aparat care îți curăță aerul. Porți o mască. Foarte mulți oameni cumpără masca aia pe care o vedem la TV, pe care o pui cu două elastice. Aia e mască pentru răceală. Masca pentru poluare e specială. Trebuie să fie cumva pusă pe nas ca să închizi toate spațiile. Ai nevoie de ea fiindcă elimină între 95% și 98% dintre particule. Una dintre preocupările mele în Coreea era ca indiferent ce geantă sau haină iau să am cel puțin o mască nouă la îndemână. Dacă nu, intram în orice supermarket, farmacie și aveau măștile acolo la îndemână. Majoritatea oamenilor, când e poluare mare, umblă cu mască. Mai degrabă oamenii bătrâni refuză să vadă realitatea. Voiam să fac o campanie împotriva poluării punând semne. Voiam să îndemn oamenii să pună un semn pe măști și să le arate autorităților că vor să respire. Pentru mine, care sunt și sportiv și încerc să alerg zilnic era stresant. Aveam o săptămână în care nu am putut să ies să alerg, pentru că științific mi s-a spus că o activitate de 20 de minute o să-mi facă mai mult rău decât bine. 

E mai bine să fii o țară care e foarte poluantă, dar foarte disciplinată decât să fii ca o țară care e undeva pe mijloc, nici noi nu știm pe unde. În Coreea obiceiurile se schimbă peste noapte. Apare o celebritate, spune ceva pe Instagram-ul sau Facebook-ul lui și apare un curent atât de puternic încât schimbă comportamentele peste noapte. Oriunde mergeam toată lumea lua cafea în cupă de plastic cu pai. S-a început o campanie puternică despre ce cauzează paiul la animale. În două săptămâni a dispărut paiul. Toată lumea a renunțat la ceva ce ieri era foarte firesc. Când ei înțeleg că trebuie să facă ceva, fac. Când s-au făcut benzile de circulație nu ai observat nimic ciudat, toată lumea s-a acomodat din prima zi. Era vorba în Seul că dacă te grăbești undeva, iei autobuzul. M-am dat jos de câteva ori din taxi, am stat 5 minute într-un loc, m-am dat jos, am luat autobuzul, în 15 minute eram unde trebuia să ajung. Niciodată nimeni nu se bagă pe banda unică a autobuzului, oricât de mare să fie graba. Nu e nici bordură, nu e nimic, nicio delimitare. O simplă bandă albastră.

Azi dimineață am văzut o poză de la o prietenă din Coreea care s-a mutat în Beijing. Știm imaginile vechi din China când nu se vedea cerul. Azi mi-a trimis o fotografie cu un cer senin, albastru. Cred că acum, rolul de lider pe energie regenerabilă, pe reducerea poluării, nu este Uniunea Europeană, ci mai degrabă zona din Asia. Ei investesc enorm de mult în dezvoltarea mașinilor electrice, pe bază de hidrogen, în energie solară. Ei au capacitatea de a face schimbări foarte rapide. Problema la noi, încă de pe vremea când eu eram în Parlamentul European, e că vorbim despre cum o să reducem noi poluarea, iar din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care în UE s-a redus poluarea a fost Criza Economică, fiindcă nu ne-am permis să poluăm atât de mult.

 

Povești de radio. Unde te-a prins pe nepregătite?

12 iunie 2019 Cătălin Striblea New school, Podcast 00:15:26 0 comentarii

Am primit câteva critici după ce-am publicat pe FB fotografia cu cetățeanul care făcea treaba mică pe pista aeroportului din Otopeni. Mi-au spus unii cititori că asta e soluția dacă nu mai poți. Că poate era bolnav, că sunt momente în viață când trebuie să fim înțelegători sau că i se poate întâmpla oricui. Și, da, aici sunt de acord. Am încercat să aflăm treaba asta la radio. Iar întâmplările sunt incredibile. Nu știi dacă să oscilezi între plâns și râs. Tot ce știi este că nu vrei să ți se întâmple ție. Așa că vă las să ascultați de la cetățeni prinși de situație în Londra și alergând pe străzi, până la cei nevoiți să facă în autocar. 

 

P.S. În cazul de la care am pornit, rămân la ideea că toaleta din avion era la fel de aproape

 

Dumitru Prunariu: ”Am dus ceapă în cosmos”

5 iunie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:32:50 0 comentarii

Dumitru Prunariu e foarte limpede. Totul pare foarte clar când vorbește. Are argumente și imagini. E simplu, articulat, la obiect și pe înțelesul tuturor. Tot timpul interviului am avut această imagine a limpezimii. Și mi-am dat seama că așa trebuie să fie minte aunui cosmonaut: impecabilă, curată, ca o mașinărie bine pusă la punct. Una care îți poate da emoții, însă.

În ce privește corpul, și aici totul este măsurat. 

Pentru că pomeniți de înălţime, uitați-vă la mine. Am 1,69. Nu sunt mare. Gagarin, primul om care a zburat în cosmos, care este prezentat ca un monument peste tot, și care este un simbol al Pământului acum, avea 1,57! Pentru a încăpea în nava cosmică nu trebuie să fii prea mare. Trebuie să fii mai ușurel puțin pentru că fiecare kilogram transportat în cosmos costă! Costă câteva zeci de mii de dolari. Aceasta era una dintre condițiile puse atunci când am fost selecționați și noi. Practic erau acceptați candidați între 1,65 și 1,82 ca înălțime. Dacă aveau mai mult de 1,82 nu mai încăpeau în nava cosmică, căci are și ea o anumită dimensiune fixă. Dacă aveau mai puțin de 1,65 nu mai ajungeau cu mâna la butoane să dea comenzile. Așa că înălţimea trebuia să fie una pe acolo. Greutatea nu avea importanță, dar vă dați seama că după mult sport, după pregătire fizică, pe lângă toată pregătirea teoretică intensă, aveai o anumită formă, o alură sportivă, puțini mușchi, rezistență multă.

Se făcea pregătire fizică. Criteriile de selecție pentru candidații cosmonauți la început erau criteriile pentru piloți de vânătoare pe avioane supersonice. Deci niște criterii dure. Criterii dure de sănătate, de stabilitate psihică, chiar de IQ la un moment dat. Am dat o grămadă de teste. De asemenea erau niște criterii legate strict de orientarea ta profesională. Era nevoie de ingineri pe atunci. Cel puțin din România. Se căutau ingineri din domeniul aviației, automatică, electronică. Oameni cu a căror pregătire se poate modela un nou personaj profesional care să abordeze alte domenii de activitate legate de cosmos. Mediul cosmic, astrofizică.

Am făcut o serie întreagă de exerciții pe scaunul vestibular. Eram învârtiți la stânga, la dreapta. La început erau 5 minute, 10 minute, până la 20 de minute. Dacă depășeai limita de 20 de minute deja ajungeai la un prag de stabilitate și chiar dacă îți era puțin rău te opreai acolo. Puțin se amețește. Este perturbat aparatul vestibular, iar coordonarea mișcărilor este dereglată. Se urmărește ca acel candidat care urmează să fie selecționat să fie cât mai stabil din punctul acesta de vedere, să aibă un vestibular bun. Desigur nu trebuie să ai deloc claustrofobie. Asta este exclus! Vă dați seama că intri într-o navă cosmică mică, ești trimis la mii de kilometri distanță, cu viteze extrem de mari, iar tu începi să ai teamă de spațiul limitat în care te afli.

Dar cum ajungi acolo? În cazul lui Dumitru Prunariu, cu noroc. Acordul dintre țările socialiste prevedea ca fiecare să trimită un cosmonaut în spațiu. În România, Dumitru Prunariu se pregătea să fie inginer de avioane. A ridicat mâna să dea probe pentru că, în armată fiind, voia să ajungă la București să-și vadă soția.

A fost o întâmplare. O pură întâmplare! Faptul că m-am aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, pentru a ridica mâna și a spune „Da! Vreau și eu să particip la această selecție!”. Totul a fost voluntar.

Eram într-o unitate militară la Bacău. Îmi efectuam stagiul militar. Șase luni, la termen redus. Învățam tehnologie militară, aviație, cum zboară avioanele militare, cum se folosesc. Am fost chemați de comandantul unității. Eram vreo 30 de elevi TR (la termen redus) în acea clasă. Am fost informați că România participă la un program spațial. Participa mai de mult, dar noi nu aveam informațiile respective. În anumite cercuri de specialitate se știa acest lucru. Se căutau candidați cosmonauți. Nu cred că cineva a dorit efectiv să participe la acea selecție din vreo convingere profesională pentru că pe atunci nu știam mare lucru din ce înseamnă a fi cosmonaut, pentru cineva dintr-o țară ca România.  Eu eram căsătorit și doream să-mi văd soția. De ce nu, să zbor cu un avion militar de transport? Am ridicat mâna. Am spus: „Vreau și eu!”. Ei, „vreau și eu”, și uitați-mă aici, în fața dumneavoastră, acum, după 38 de ani de la zborul cosmic!

În Orășelul Stelar, Dumitru Prunariu a făcut echipă cu Leonid Popov, un astronaut cu experiență.           

Leonid Popov fusese jumătate de an la bordul stației orbitale Salyut 6. Cunoștea din punct de vedere practic absolut tot. Știa exact cum se face, dar nu trebuia să-l mai întrebi de ce se face așa. Știa că așa se face! Normal că și el învățase la vremea lui teoria foarte bine, iar la examenele finale pentru a fi acceptați ca prim echipaj trebuia să dăm numeroase teste și să trecem o serie întreagă de probe în simulator în care trebuia să răspundem și la întrebări teoretice adresate din exterior de către comisia de specialişti și să executăm practic anumite operațiuni. Ei bine, și eu cunoșteam operațiunile practice, dar mai mult prin aspectul învățării lor după carte, pe când Popov le cunoștea din experiență. Teoria o învățasem foarte bine. Eu eram băiatul care ridica mâna și spunea efectiv „radical din nu știu cât fac cât trebuie să facă” și circuitul respectiv pe care îl apăsam se închide pe acolo, pe dincolo, dacă se defectează releul ăla trebuie să schimbăm nu știu ce și cum să facem. Toate acestea le învățasem foarte bine. 

Și de aici începe aventura. Am avut câteva curiozități despre ce și cum trăiește un cosmonaut. Așadar, cum se doarme în spațiu?

Vă dați seama că la bordul stației orbitale și la bordul navei cosmice desigur, toate procesele biologice se desfășoară ca și pe Pământ. Singura mare deosebire este că le faci în imponderabilitate. Dormeam, normal că dormeam! După o zi de muncă, eram chiar foarte obosiți. În afară de aceasta era disconfortul creat de imponderabilitate în funcționarea metabolismului, a organelor în general, care te obosea și el suplimentar. În general se doarme în saci de dormit. Sus, la bordul stației orbitale, doar că acolo nu există sus și jos. Plutești. Așa că sacul de dormit poți să-l fixezi oriunde. În mod tradițional, oaspeții la bordul stației orbitale Salyut 6 aveau un loc, spuneau ceilalți cosmonauți, de onoare, undeva pe tavanul stației orbitale. Spun „tavan” în accepțiunea de aici de la sol. Acolo când te așezai pe el aveai impresia că tu ești pe podea și ceilalți stau cu capul în jos. Trebuia să-l legi cu două șirețele pentru că singura problemă era să nu se deplaseze prin interiorul stației orbitale în timpul nopții. 

Are un miros specific?

 Aerul acolo sus? Trebuie să spun că pe lângă regenerarea lui există și filtre. Multe filtre pentru a absorbi mirosuri. Normal că într-un spațiu închis se simt mirosuri. Simțeam încă mirosul tehnic al stației orbitale. Nu știu, poate că unii dintre ascultători s-au urcat într-un avion nou-nouț, mai ales dacă este avion militar. Simți un miros specific, un pic de metal cu vaselină. Ceva de genul acesta. În anumite zone se mai simțea și în stația orbitală un astfel de miros. Erau mirosurile degajate de corpul uman. Transpirai, expirai. Totul era în spațiul închis. Totul era reciclat. Inclusiv umiditatea din atmosferă este reciclată pentru a fi transformată în apă potabilă.

Te speli acolo?

Da, te speli, dar nu vă închipuiți că există o vană sau chiuvete, ci te speli cu șervete umede. Există și un duș, bineînțeles. Se poate folosi la anumite intervale de timp, mai rare, pentru că și folosirea dușului este deosebită de folosirea unui duș pe Pământ. Curge, pentru că apa o proiectezi sub presiune, dar în interiorul dușului, dacă nu-ți pui o mască să respiri aerul din exterior, poți să inspiri particulele de apă și ai necazuri mari după aceea.

E adevărat c-ați dus ceapă în spațiu?

Da, este adevărat. Cosmonauții sunt și ei oameni obișnuiți, care au nevoile lor, care rezolvă anumite lucruri într-un mod propriu, așa cum le rezolvă și jos, acasă, la serviciu sau în grupul de prieteni.

Comandantul echipajului principal la bordul stației Salyut 6, Vladimir Kovalenok, avea o plăcere deosebită de a mânca ceapă proaspătă. Mânca la mesele de acasă și ducea lipsă. Era de peste două luni în spațiul cosmic și simțea nevoia să mai ronțăie puțină ceapă verde. A transmis o dată prin sistemul de comunicații soției lui: „Nina, fă ceva și trimite-mi niște ceapă verde să mă simt și eu bine”. Nina, soția lui, cui să se adreseze? Medicului de echipaj, medicului echipajului nostru. El urma să ne însoțească până la baza rachetei. Medicul are întotdeauna o servietă cu o trusă medicală, tradițional, chiar dacă nu apucă să o folosească sau nu are la ce să o folosească în momentul în care noi mergem 50 de metri din locul în care ne-am îmbarcat în autobuz până la rachetă și apoi ne suim sus. Atunci când am rămas însă singuri cu medicul în autobuzul respectiv, nenea Ivan, medicul, deschide geanta, scoate niște ceapă verde învelită într-un ziar și zice: „Băieți, ordin de la Nina, asta trebuie să ajungă la Volodea”. Ne-am uitat unul la altul! Am zis, ce să facem? Popov zice: „Vezi că tu ai la picior un buzunar liber că mănușa ți-ai pus-o pe mână. Îndeas-o repede acolo.”. Am luat ceapa, am îndesat-o repede în buzunar și așa am zburat cu ea până în cosmos și i-am dat-o lui Kovalenok. 

Să nu-mi spuneți c-ați și fumat!

Oficial e interzis cu desăvârșire să fumezi. Tot acest Kovalenok, comandantul echipajului principal care era un om foarte hotărât, un colonel la vremea respectivă, dictator aproape, era fumător. Anumite lucruri reușesc cu tot controlul să ajungă totuși în spațiul cosmic. Cineva i-a trimis un pachet de țigări. Ei bine, închipuiți-vă că la un moment dat, pe parcursul celor 7 zile, o singură țigară a fumat, dar spațiul fiind închis, a mirosit, a duhnit efectiv a tutun, cel puțin trei, patru ore după ce a fumat el într-un anumit colț. Erau ventilatoare care duceau fumul în filtre, care ar trebui să nu mai lase niciun miros. Nimeni nu s-a gândit să facă în cosmos, unde e interzis fumatul, filtre împotriva mirosului de țigară. Asta nu a fost, iar mirosul respectiv a rămas în stație.

E adevărat ce vedem noi în filme,  la decolare? Trepidațiile acelea? Durerea?

Deci începe o presiune fantastică. Nu chiar zguduială. Desigur, nava cosmică vibrează destul de mult. Cel puțin racheta purtătoare a noastră, Soyuz 40, pe perioada funcționării primei trepte a vibrat puternic în permanență era stabilizată de giroscoape și propulsată tot mai repede spre cer. Suprasarcina, această presiune de care spun eu, pentru a înțelege toată lumea despre ce este vorba. Suprasarcina ajunge la o valoare cam de 3,8, 4G, deci ești de 3,8 sau 4 ori mai greu decât ești în mod normal. Gândiți-vă că pe tine ar sta încă trei, patru persoane de aceeași greutate ca tine și te-ar apăsa de sus în jos. Senzația este aceasta. Totul este apăsat. Nu mai poți nici pieptul să-l umfli. Stai culcat pe spate, trebuie să spun de la început. Deci nu stai în picioare în nava cosmică, pentru că aceasta suprasarcină, dacă ai sta în picioare, ți-ar duce sângele din cap în picioare și ți-ai pierde cunoștința. Pe când așa, în poziție culcat pe spate, sângele circulă în organism, alimentează creierul, dar presiunea deosebită te face să nu mai poți să respiri umflând pieptul, ci numai din diafragmă. Am făcut exerciţii speciale pentru a ști să respirăm atunci când suprasarcina este mare. Obrajii îți sunt deformați. Ochii sunt apăsați în orbite. Îți curg lacrimi din cauza acestei presiuni pe ochi. Limba ți-o împinge în dinți. Ai percepția că ți s-ar duce pe gât și te îneacă. Suporți cam 9 minute. 8, 50 durează această presiune deosebită, suprasarcina. În trepte, pe măsură ce se consumă combustibilul dintr-o anumită treaptă a rachetei, ea este accelerată mai puternic. Aceeași tracțiune a motorului cu greutate din ce în ce mai mică a rachetei o accelerează. Se desprinde o treaptă, ai impresia că te prăbușești. E o cădere de suprasarcină. Din nou o accelerație, din nou o cădere și după funcționarea ultimei trepte a rachetei purtătoare care funcționează într-o liniște deplină, se aude așa, un ușor vuiet în spatele tău, și o stabilizare perfectă. Nu am mai simțit nicio vibrație în timpul funcționării acelei trepte. Dintr-o dată se desprinde și te lasă în interponderabilitate. De unde totul este presiune, dintr-o dată plutește totul în jurul tău. Cam aceasta este lansarea. Normal că ești încordat, ești puțin crispat. În timpul lansării efective nu (avem ce face). În timpul lansării efective doar privim anumiți parametri la bordul navei cosmice și raportăm. În același timp, această raportare pe perioada acestor suprasarcini indică medicilor, psihologilor de la sol care este starea ta. Ești speriat, nu ești speriat, ești foarte tensionat, ești calm chiar dacă este presiunea aceea pe tine? Inclusiv din intonația vocii, din toate se trag niște concluzii medicale și psihologice. Vorbeam, comunicam, aveam căștile, un buton pentru comunicație, apăsam pe el și transmiteam anumite informații la sol.

Aterizarea pare să fi fost însă cu mai multe probleme

Da, a avut loc o întârziere a deschiderii parașutei (la aterizare). La un moment dat, cam pe la 12,5 kilometri altitudine, când nava cosmică doar prin frecare cu aerul a frânat de la cei 28.000 de kilometri/oră până la vreo 900 de kilometri/oră. A intrat în regim subsonic. Este largat capacul containerului parașutei prin niște sisteme pirotehnice. Acolo, ca să funcționeze lucrurile sigur, sunt sisteme pirotehnice. Încărcătură în șurub, explozivă, curent electric, a explodat, s-a rupt șurubul, a largat capacul. Bine, erau multe șuruburi de felul acesta. De la largarea capacului paraşutei, până la deschiderea parașutei principale, calculat, testat, trebuiau să treacă exact 16,5 secunde. Ei bine, am simțit capacul largat, s-a auzit bum și după aceea, mai nimic. Normal, noi nu aveam un control asupra cărei parașute din lanțul de parașute iese. La început iese o parașută extractoare care trage o parașută de frânare mai mică. Aceasta mai frânează, mai stabilizează puțin capsula în căderea ei spre Pământ. Ea se rupe. Este un cablu pretensionat care la o anumită tensiune se rupe, dar trage după ea o altă parașută extractoare mai mare, care trage o altă parașută de frânare mai mare, care în final deschide o cupolă cu o suprafață de 1000 m2. Această cupolă este la început gâtuită jos. Arată ca un balon. Pentru a nu produce un șoc foarte puternic prin deschiderea ei. Acea gâtuire este desfăcută și încet încet se umflă parașuta și aduce capsula jos. Ei bine, la noi a durat procesul acesta cu câteva secunde mai mult decât 16,5. Se ajunsese spre 20 de secunde, dar fiecare zecime de secundă după 16,5 ni s-au părut minute întregi. Tensiune! Ne trecuseră broboane de sudoare rece. Ne uitam cu coada ochiului unul la altul. Eram culcați pe spate, unul lângă altul. Aveam comunicare cu solul, cu Centrul de Urmărire a Zborului de lângă Moscova. Ni se transmiteau permanent date: „Sunteți la altitudinea de…”. Eram urmăriți cu radare, elicoptere deja se învârteau în jurul nostru, dar asta când ajunseserăm deja mai jos. Dintr-o dată comunicarea s-a întrerupt. Auzeam că avem legătura, dar era o liniște totală și în Centrul de Urmărire a Zborului. Atunci ne-am gândit fulgerător așa: „Nu e a bine”. În momentul în care s-a deschis totuși parașuta și am simțit și noi că suntem ținuți în suspante și s-a transmis prin telemetrie și la Centrul de Urmărire a Zborului s-a auzit de acolo: „Uraaaa! Sunt salvați!”. Abia atunci am realizat ce mare tensiune a fost și acolo, nu doar la noi, la bordul navei, până s-a deschis parașuta. Ce să spun. A fost șansă!

Pentru că sunt oamenii cei mai aproape de cer, l-am întrebat pe Dumitru Prunariu, dacă el crede în Dumnezeu.

Eu cred într-o forță universală. Putem să o materializăm sub forma lui Dumnezeu. Este o forță universală care caută să stabilească un anumit echilibru în Univers, un anumit echilibru în care suntem incluși și noi. Prin faptul că suntem vii, că avem suflet, prin faptul că suntem legați energetic toți între noi și cu ce se întâmplă pe planeta noastră și în același timp cu ce se întâmplă în Univers, aceasta poate să constituie baza unei entități i-am spune noi, pe care să o definim inclusiv religios dacă doriți. Doar că, din punctul meu de vedere, un Dumnezeu este universal. El nu este specific al unei anumite religii. Este un Dumnezeu universal la care ne raportăm în diferite feluri, în funcție de cultură, de religia dezvoltată în anumite condiții istorice. Acel Dumnezeu probabil că noi nu îl percepem undeva pe o altă planetă, într-o altă galaxie. Îl percepem aici, în interiorul nostru. Dacă îl ținem și îl simțim aici, și simțim ceea ce ne leagă între noi, modul în care trebuie să ne raportăm la semenii noștri… Lucrurile sunt bune, sunt pozitive și ne raportăm la acel Dumnezeu.

 

             

Aquaman Georgescu

1 aprilie 2019 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast, Ultima oră 00:18:16 0 comentarii

Dacă te uiți la Paul Georgescu, o să vezi că este neverosimil de tânăr. Adică arată foarte tânar în comparație cu noi. Pare de 25 de ani. Doar că Paul are 40 de ani. E obsedat de sport, cred că pasiune ar însemna prea puțin pentru el. Paul înoată de o viață, muncește de o viață cu copiii, e profesor și e inspirațional. 

A vrut musai să fie primul român care a traversat Canalul Mânecii fără costum de neopren. Apa avea doar 18 grade și el a parcurs o distanță mult mai lungă decât de obicei. În loc de 40 de kilometri cât se fac în mod obișnuit a făcut vreo 54. L-au prins curenții și l-au tot dus, dar omul nu s-a lăsat.

Nu-i este frică de frig cât îi este de viețuitoarele marine. La una din traversările din strâmtorile americane, un val de pești zburători au izbit barca în care se aflau. Nu zburau de nebuni, ci ”de două animale care mie mi se păreau a fi lei de mare.” Și organizatorii spuneau că trebuie să intre în apă. ”Acum, cu ăștia lângă mine? Nici mort!” Doar că n-avea ce face și a plecat așa. 

E și primul român care a parcurs o milă în ape înghețate, aici, într-un bazin la București. L-am bănuit că așa face economie la apă caldă. ”Păi, ce, voi faceți dușuri cu apă rece? Nici eu. Nu-mi place.” Îi place, însă, să înoate în ape din ce în ce mai reci ca să doboare recorduri. 

Recordurile lui Paul sunt pe măsura inimii și ambiției sale. Dar și a energiei pe care i-o dau copiii. Ce vedeți pe brațele sale nu sunt tatuaje, ci semnăturile tuturor copiilor din școală. ”Să semneze toți că altfel nu înot. Eu chiar mă gândesc la ei când înot. Îmi dau energie. Îi rog să se uite la cursă în timp ce înot. În Canalul mânecii m-a luat la un moment dat o senzație de leșin. Și m-am gândit că-mi țin în brațe fetița. Așa mi-a trecut și mi-am revenit. Și chiar dacă mă simt obosit atunci, când mă uit pe înregistrări, văd că am forță și energie.”  

Cea mai nouă nebunie a lui Paul este să traverseze Canalul Mânecii alături de patru adolescenți, copii pe care îi pregătește de câțiva ani. Fiecare va înota pe rând, în serii de câte o oră. Dacă unul se oprește, se opresc toți. Vor funcționa ca o echipă. Ce-l face să creadă că vor reuși?

 

Povești de radio. Sfaturi bune în căsnicie

28 martie 2019 Cătălin Striblea Mishteaux, Podcast 00:15:38 0 comentarii

Am făcut cu ceva vreme în urmă un experiment la radio. Am împărțit lumea pe categorii de vârstă, dar și pe categorii de durată a căsniciei. Întrebarea a fost simplă: după anii tăi de căsnicie, ce-ai învățat? Ce sfat le-ai putea da altora? Și, după cum ne știți, suntem o nație tare pricepută, mai ales la dat sfaturi. 

Am spus primii: nu uitați să râdeți și nu țineți supărarea prea mult. Apoi, nu vă duceți seara la culcare supărați. Rezolvați orice problemă pe loc. Și, desigur, trimiteți sms-uri cu OK, în special bărbații. Mai tare este ce-au spus ascultătorii. Păi, în primul rând ar fi setarea așteptărilor. Așa că vă invit să ascultați. 

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!