Marea demisioneală este un moment crucial pe piața muncii
De ceva vreme urmăresc în presa americană informații despre Great Resignation. La noi i s-a spus ”marea demisioneală”. Nu-mi place pentru că are un aer mai curând ironic, când, de fapt, ne aflăm într-un punct de cotitură al relațiilor de muncă. Ce se întâmplă acum stabilește niște direcții pentru anii viitori. Și atât manageri cât și angajați trebuie să fie atenți.
În ultimii ani, americanii au demisionat masiv, în numere pe care nu le-au mai avut niciodată în istorie. Numărul total al demisiilor este de 33 de milioane, din aprilie 2021, când a început toată treaba. În luna de debut, 4,3 milioane de americani și-au dat demisia.
Cei care lucrează în resurse umane și psihologii spun că este un fenomen legat de pandemie. Că lumea a cântărit ce este mai important în viață și că a hotărât că nu are rost să te spetești la muncă dacă nu-ți place. Sau poate este o eliberare, o nevoie de schimbare.
Cum este la noi
Surpriza de care zic vine însă și de la noi. Pentru că nu mă așteptam că societatea românească să fie legată atât de tare de aceste tendințe europene. Păream, în mintea mai așezați. Până la urmă, suntem crescuți să avem un loc de muncă stabil, să avem o casă, să nu plecăm prea ușor. Știți bine că ani buni mulți dintre noi își căutau locuri de muncă la stat tocmai datorită stabilității.
Dar, atenție, românii au demisionat masiv în anul ce-a trecut și poate că tendința va rămâne și în acest an.
Nu mai puțin de 450 de mii de angajați și-au dat demisia și au căutat un drum mai bun.
Sau, după cum am auzit de dimineață la băieții de la Deșteptarea, au plecat pur și simplu acasă ca să se odihnească. Cel mai interesant însă, în toată această poveste este și faptul că numărul de care v-am pomenit este mai mare cu 50 la sută față de anii anteriori. Adică este cea mai mare creștere din istorie.
Este ca și cum, deodată, nația noastră a hotărât să-și caute un destin mai bun. Cei mai mulți sunt de la privat, este adevărat, într-o proporție covârșitoare, dar sunt oameni care au plecat și de la stat. Și, da, criza se simte căci, majoritatea celor care au demisionat lucrau în restaurante. Asta n-ar fi de mirare, căci toate regulile și restricțiile poate i-au făcut pe oameni sătui să stea să aștepte. Interesant este că și-au dat demisia, deci și-au găsit repede de lucru și nu au așteptat desfacerea contractului de muncă, ceea ce le-ar fi adus ajutor de șomaj. E o lume mai vie.
Dar pe locul doi al acestui top se află oamenii care lucrează în construcții. Iar acesta este un sector care duduie. Anul trecut a avut creștere, creditele imobiliare au progresat spectaculos. Aici se mișcă lucrurile. Șoferii completează acest top al demisiilor. În orice caz, România nu mai seamănă cu cea care ținea de un loc de muncă. Și gândiți-vă că la forța noastră de muncă, mai ales din privat, aceste cifre reprezintă de fapt 10 la sută din cei care muncesc.
Zece la sută. Dar de ce?
Știu că nu avem cele mai bune condiții știu că nu avem cele mai bune salarii și că ne adaptăm repede. Dar această mobilitate este spectaculoasă. Dar ați mers către mai bine? Sau v-ați săturat de ce trăiți?
Am pus aceste întrebări la România în Direct și am primit răspunsurile de mai jos. Merită să priviți.
Care sunt cele mai importante explicații?
De ceva vreme, presa americană caută explicații pentru acest fenomen. Și ele sunt multe și se întretaie, dar în mare este cam așa:
Există o mulțime de locuri de muncă datorită repornirii economiei. Oamenii văd că este un moment excepțional să-ți renegociezi salariul. Și de asta încearcă la actualul loc de muncă sau la altul. Rostogolirea asta a dus la o masă critică de oameni care se rotesc în economie. Ei sporesc costurile.
În America fenomenul a alimentat o mișcare numită ”anti-muncă”, iar aceasta contribuie la rându-i la un tip de atitudine care împinge către demisii sau renegociere. Mai mult aceasta capătă și o dimensiune idelogică. În thread-ul de pe Reddit, care împinge fenomenul, găsești mesaje de genul.
Toată lumea s-a săturat de Covid, ore suplimentare, ipoteci, plata ratelor și alte lucruri care țin de capitalism.
Două sunt categoriile cele mai afectate. Este vorba de cei cu venituri mici care văd o oportunitate în treaba asta. Și a doua este vorba de managerii din zona de mijloc a companiilor, care fac lucrurile să meargă și care au ajuns într-un punct critic de oboseală. Ei caută mai bine, iar alții vor să stea pur și simplu.
Și, da, multă lume nu mai vrea să muncească la birou. Iar când au fost chemați înapoi au zis nu.
Ce este valabil pentru România?
Desprind aceste concluzii din discuția de mai sus.
IT-ul românesc este o piață unde fluctuația este de 20 la sută din personal. Ei sunt mereu supuși fenomenului de demisioneală. Oamenii sunt vânați cu oferte, pur și simplu. 35 la sută în plus la salariu plus bonusuri e ceva obișnuit. Aici, lucrurile s-au accelerat pentru că marile companii și-au dat seama că oamenii nu mai trebuie să stea într-un anumit oraș. Așa că echipele se fac din anagajați de la Cluj, Iași, București.
Mulți dintre cei care au sunat refuză mediul toxic. Au început să aibă curajul de a spune ”nu” sau chiar să plece fără o plasă de siguranță. Sănătatea lor mintală este mai importantă.
Și, da, sunt oameni care vor să stea cu familia. Pentru că specializarea lor le dă posibilitatea să revină la muncă ușor și pe bani mulți.
Ce ar fi de învățat?
Că la noi, avem o primă generație care nu mai are temerile anterioare legate de stabilitate. Și că pleacă foarte ușor dacă nu lucrează în condițiile lor. Că valoarea și echilibrul lor reprezintă mai mult decât atașamentul pentru companie, munca, seriozitate sau impresia celorlalți. Și asta e o schimbare majoră care-i pune pe manageri într-o nouă situație. Răspunsul cu ”mai sunt 20 la ușă” nu mai e valabil.
Photo by Karolina Grabowska from Pexels