L-am revăzut pe Horia Roman Patapievici după foarte mulți ani. Nu s-a schimbat mai deloc. Are un aer care-l menține foarte tânăr. Nici acum nu știu ce vârstă are. Pare mereu tânăr. Știu că atunci când îl citești ți se pare că scrie foarte înalt. Adevărul este că are un verb foarte direct și că îmi place mult când vorbește. Neaoș românește, răspicat și fără să se ferească de adjective. 

Mi-a rămas în cap o exprimare a sa de acum mai bine de 10 ani. Vorbeam la telefon și încercam să-i obțin promisiunea unui interviu. Era cam înaintea Crăciunului, iar el mi-a spus ”să ne auzim după Sfântul Ion”. Asta, în capul meu, a făcut un pic de pauză pentru că eu vorbesc mai curând de 7 ianuarie. Nu iau repere religioase când vine vorba de calendar. Și atunci m-am simțit un pic din ”Omul recent” al lui HR Patapievici. Și poate am înțeles mai mult din carte. 

Interviul de mai jos este unul care are la bază noua sa carte denumită ”Anii urii”. Și am să spun pe șleau că este o carte care îți va explica rațiunile și trăirile noastre, nu numai ale lui HR Patapievici, în epoca lui Traian Băsescu. Cumva pare ca noi să fi fost adversari de idei, pe jumătate, în vremurile acelea. Dacă ai răbdare, zece ani mai târziu, vezi că de fapt oamenii sunt animați de aceleași gânduri bune. Raportările la faptele mici și curente fac diferența, scopul e același.

Cartea lui HR Patapievici reunește articolele scrise de acesta vreme de mai mulți ani, la jumătatea anilor 2000, și care i-au atras și denumirea incorectă de ”intelectual al lui Băsescu”. O să vă lămuriți pe parcursul interviului de ce incorectă.  

(Primul articol este din) 2006, decembrie. E primul. Atunci când în 18 decembrie a fost condamnat în mod oficial, de către șeful statului. Nu zic Traian Băsescu, zic șeful statului, că asta e funcția simbolică. A fost condamnat oficial ca fiind un regim ilegitim și criminal, regimul comunist din România. Primul articol pe care l-am selectat din cele pe care le scriam la vremea aceea pentru Evenimentul Zilei, săptămânal, se numește: „Văcăroiu, demisia! PRM, dezmembrarea!”. Era scris la cald, după acea istorică ședință a Parlamentului, în care șeful statului a citit actul de condamnare, în care pur și simplu dracul gol a intrat între parlamentari. Erau camerele reunite, Senatul și Camera Deputaților, și realmente am avut sentimentul că dracul e lăsat liber în acea adunare.

Momentul aproape uitat merită câteva explicații. Mie mi se pare esențial pentru ce nu se întâmplă azi. 

În primul rând a fost o decizie care este politică și de stat, pe care Traian Băsescu, pe atunci Președintele României, a luat-o: de a convoca o comisie, care a lucrat sub autoritatea specialistului numărul 1 în istoria comunismului românesc și în general istoria comunismelor sovietic și est-europene, un profesor la o facultate americană, la Maryland. E vorba de Vladimir Tismăneanu. Un om care avea o ascendență într-o familie comunistă, internaționalistă din România, care plecase din România la începutul anilor ʼ80 cred și care avusese o carieră internațională, impunându-se cum se spune astăzi în jargonul universitar, ca o autoritate epistemică în chestiunea comunismului. Președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a decis să-i încredințeze lui formarea unei comisii pentru analizarea și condamnarea comunismului. Această comisie a lucrat un an. A fost prima comisie care a avut, grație ordinului expres pe care președintele l-a dat, acces la arhive care până atunci nu fuseseră accesibile, și care din acel moment au devenit accesibile pentru toți istoricii. E un lucru important care trebuie reamintit. A deschis pârtie pentru cercetarea istorică într-o mulțime de arhive care  până atunci rămăseseră nedeschise. Asta s-a soldat cu un act pe care președintele l-a citit și care implica condamnarea ca regim ilegitim și criminal a regimului comunist din România.

Horia Roman Patapievici este unul dintre sutele de oameni arestați la finalul zilei de 21 de cembrie 1989, atunci când striga împotriva lui Ceaușescu. L-am întrebat dacă a fost bătut.

Nu mi-a venit rândul. Ancheta propriu-zisă a fost în dimineața zilei de 22, după ce fuseserăm puși în celulă de-a valma. Eram câte trei într-un pat și venea un subofiţer, striga un nume și omul era luat. Lipsea o vreme și când era adus, era realmente adus pe brânci. Nu ați văzut așa ceva! Ieșea un om normal și era adus pe brânci! În patul în care eu eram cu trei oameni era un student la electronică și un țăran din Ilfov, țăranul a fost cel care a fost luat. A avut ghinionul să-i fie strigat numele. Asta s-a întâmplat până aproape de ora 12, 1. Noi nu am știut de ce. După aceea, pe la 3, 4, a apărut cineva care imediat, la câteva minute a fost urmat de comandantul pușcăriei, un maior. Acesta ne-a spus: „A fugit dictatorul, băieți!”. Era brusc complice. Până atunci eram criminali și bandiți și ne omora, iar după aceea ne făcea cu ochiul spunându-ne: „Băieți, a fugit dictatorul!”. Apoi comandantul, maiorul, a venit, a spus ceva de exces, nu de abuz și a întrebat: „Sunt oameni cu răni deschise aici?”. Erau! Erau cu plagă împușcată! Era unul care avea fluierul piciorului zdrobit și ieșise afară, nimeni nu se uitase la el până atunci. Singurul caz de ajutor medical pe care l-am văzut a fost până să fim duși în celule, într-o fază pregătitoare. Am fost puși, după miezul nopții, într-o încăpere îngustă, peste 100 de oameni. Nu se putea sta jos. Stăteam în picioare. Din când în când, unii care erau în vârstă, ne dădeam într-o parte, și acela stătea pe vine o vreme, ca să-și tragă sufletul. După care se ridica iarăși și un altul se lăsa. În acest context fereastra era zăbrelită ca să nu avem suficient aer. Era un fel de sufocare lentă. Cineva a strigat: „Sunt diabetic! Am nevoie de insulină! Am nevoie de insulină!”. Aveam să aflu mai târziu că era poetul Florin Iaru. Într-adevăr s-a deschis ușa, a fost înjurat înspăimântător și îmbrâncit, dar a fost luat și i s-a dat asistență.

Ca să închid istoria, colegul nostru de pat, țăranul din Ilfov, a fost luat a plecat normal și avenit în cârje, târât. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Gemea încetișor, cu foarte multă demnitate. Ne-a povestit că era întrebat „ce ai strigat, de ce ai strigat, mă?”, „cu cine ești înhăitat?”. Și așa mai departe. Era totuși un pretext ca să fie bătut. A fost bătut la șale, a fost bătut la picioare. Ancheta consta în bătaie! Nu era în obținerea de informații.

(Am fost dus) mai întâi, la Inspectoratul General al Miliției, la IGM Eforie. Acolo am fost ținuți seara și noaptea până la 12, cred, când am fost duși cu niște dube, câte 4 încătușați pe o banchetă, și alți patru încătușați pe cealaltă banchetă. Eram încătușați unul de celălalt.

Nu mi-a fost frică! Cuvântul nu e frică. Nu cred că frica este ceea ce simte omul în situația asta. Este să dezvolte o atenție neobișnuită. Vezi totul cu o acuitate pristină, de parcă lucrurile atunci ar fi fost create. Ești foarte atent! Asta înseamnă la pândă. Atenția aș spune că este ceea ce se dezvoltă în mod extraordinar, dar și un simț foarte economic al energiei. Înveți instantaneu cum să-ți economisești puterea ca să faci față, pentru că nu știi la ce vei fi expus.

La începutul anilor 90, HR Patapievici a fost primit de societate ca un star cultural. Luna de miere avea să fie relativ scurtă. 

(Răul) a început cu Politicele. Polarizarea în ce mă privește… Când am debutat, în ʼ92, am fost primit cu brațele deschise de toată lumea. Cele două cărți de debut practic, pentru că au apărut simultan: „Cerul văzut prin lentilă”, apărută ca urmare a unui premiu pe care pe vremea aceea (îl oferea) editura Nemira, condusă de Valentin Nicolau. Din păcate nu mai e printre noi. El a avut, împreună cu Dan Petrescu, consilierul literar al lui Valentin Nicoulau, un om excepţional, ideea să instituie un premiu pentru tineri. Consta în publicarea unui volum. Premiul pe care l-am luat a fost pentru eseurile pe care începusem din ʼ92 să le public, până în ʼ93 când am luat premiul. Dan Petrescu s-a prins imediat că e ceva aici atunci și mi s-a acordat acest premiu de debut al editurii Nemira, constând în formarea unui volum. „Cerul văzut prin lentilă” l-am format împreună, în discuții cu Dan Petrescu. A fost o epocă extraordinar de frumoasă. Ilustrațiile au fost făcute de Dan Perjovschi. A fost o colaborare foarte specială. Luam fiecare eseu în parte. Dan era cu carnețelul lui de notițe și eu îi spuneam care e treaba acolo. În timpul ăsta el schița. Cădea peste o chestie. Îi spuneam: „Uite, asta e grozavă!”. O lucra, o puneam deoparte și treceam la următorul. Debutul cu cele două cărți, cea de la Nemira, și „Zbor în bătaia săgeții” care prin hazard, deși era dată în editură de un an și jumătate a apărut în același an, ʼ95. Toată lumea m-a salutat. A fost o îmbrățișare. Când am publicat politicele s-a produs prima polarizare: naționaliștii au identificat în mine dușmanul poporului român pentru că eram sever, critic și aplicam vulgatei naționale o privire necruțătoare. Ea era orientată mereu și mereu și mereu și mereu, de exigența pe care o aveam față de etnitatea noastră ca popor și națiune. Criteriul meu nu era comparația cu occidentul, ci scrutarea faptelor noastre în raport cu ideea mea de demnitate. (Lucruri din istorie) direct falsificate și care foloseau de fapt ca alibi pentru ce? Pentru atitudini lașe, conformiste ori nedemne din prezent.

Al doilea mare val de antipatie și ură față de mine a fost când am publicat „Omul recent”, când progresiștii postmoderni s-au simțit atacați și aveau de ce. S-au coalizat împotriva mea, de data asta zugrăvindu-mă nu ca antiromân, cum făcuseră naționaliștii în ʼ96, ci eram acum antioccidental, antifeminist, antiminoritar, antigay, antimodernitate și așa mai departe. ”Un împuțit de conservator.”

Nu m-am implicat în politică, ci în construcția unei instituții pe care am făcut-o foarte competitivă, dovadă că am căpătat un nume în arhitectura institutelor culturale naționale de cultură din Uniunea Europeană prin intermediul reformei pe care am făcut-o. Noi, românii, am fost în structura de conducere trei ani și timp de un an am condus toate afacerile planetare ale acestei organizații care este EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Reuneau toate institutele naționale de cultură din Uniunea Europeană:  British Council, Institut français,  Goethe Institut, Cervantes. Toate astea care ne stârnesc reverii au lucrat sub autoritatea noastră, a românilor, timp de un an, în 2010-2011.

Ani la rând, România l-a perceput, însă, ca un susținător al ideilor lui Traian Băsescu. El cum s-a regăsit?

O luptă în favoarea ideilor lui Traian Băsescu nu am dus niciodată, domnule Striblea. Ce am dus a fost o luptă împotriva a ceea ce eu numesc „mecanismul urii pentru agregarea corpului politic”. Cum se formează corpul politic? Corpul politic înseamnă de fapt următorul lucru: oamenii dintr-o zonă care trăiesc, fac schimburi economice, intră în raporturi formale, informale. Sunt coagulați, sunt structurați de opțiunea față de anumite idei politice. De exemplu preferăm un stat autoritar sau un stat democratic? Dacă e un stat democratic formula lui este liberală sau populistă? Astea sunt idei politice. Oamenii se angajează moral față de ele și le susțin. Corpul politic este structurat de opțiunea față de aceste idei. Ceea ce eu susțin este că de la un anumit moment, corpul politic românesc a fost deturnat din structurarea lui normală față de angajamente morale, față de idei care sunt cele pe care le găsiți în dicționarele de politică. A fost structurat de ură. De ura față de Traian Băsescu. Eu nu m-am angajat față de ideile pozitive ale lui Traian Băsescu, ci m-am angajat împotriva acestui curent de transformare a corpului politic într-un recipient pentru ura față de Traian Băsescu.

Nu, (eticheta de intelectual a lui Băsescu) a venit mai târziu. A venit după prima suspendare, pentru că urmarea condamnării comunismului a fost imediat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui, în care guvernarea a devenit parte, în mod aberant, pentru că pe vremea aceea Tăriceanu emanase ca să spun așa, din câștigul, din victoria în alegeri a Alianței Dreptate și Adevăr, deci a lui Traian Băsescu. El fusese numit premier de către Traian Băsescu. Defecțiunea lui Tăriceanu s-a văzut atunci cu claritate. A gerat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui imediat după condamnarea comunismului, prezidată de Dan Voiculescu! Această comisie a produs în Parlament o reașezare care nu era cea rezultată din alegeri a forțelor politice: așa numita coaliție a celor 322 care într-o zi istorică, fatidică, a votat suspendarea, declanșarea mecanismului de suspendare a președintelui. Din acel moment, eu împreună cu cei care au fost numiți intelectualii lui Băsescu am devenit critici deschiși ai acestei deturnări a politicii, pentru că nu mai era politică! Era altceva! Era o mobilizare a electoratului prin intermediul mass-media, prin intermediul Parlamentului, în vederea obținerii unui singur lucru: neutralizarea unui actor politic.

Care a fost mecanismul interior al relației cu Băsescu? Exista de fapt o relație?

Era zero. Nu l-am cunoscut înainte, iar după aceea, după ce m-a numit la recomandarea lui Andrei Pleșu, pe vremea aceea consilier al Președintelui, la conducerea Institutului Cultural Român, am avut o întrevedere. Am fost numit. Nici intelectualii lui Băsescu nu erau în anturajul lui personal. Nu mergeam la mese cu el. Aceasta a fost confecționată integral. Am vorbit în interviul pe care i l-am dat Ramonei Ursu, în Newsweek în 2018 pe larg despre relația mea cu Traian Băsescu. A fost o relație profesională despre care trebuie să spun, cu riscul de a fi acuzat că sunt adulatorul lui Traian Băsescu și că sunt pupincurist, cum s-a tot spus despre intelectualii lui Băsescu… Să-l acuzi pe un om precum Gabriel Liiceanu, cu statura lui, că este pupincuristul lui Băsescu arată toată dezordinea morală a chestiunii.

Toată lumea spune că intelectualii au luat ideile lui. De fapt Băsescu a luat ideile intelectualilor.

Ce se știe mai puțin despre această perioadă este abuzul fizic și psihic asupra lui HR Patapievici.

(Am avut de suferit) în momentul în care în spațiul public a fost încălcată regula civilității și a politeții. În momentul în care organe de presă au fost transformate în tunuri de desființat persoane. În momentul în care atacul la persoană a devenit conținutul unor emisiuni din mass-media. În momentul în care Antena 3 s-a specializat pe ceea ce în dreptul american se numește character assassination, adică în distrugerea personală a individului.

Nici nu pot să reproduc! Nu pot să reproduc ceea ce Mircea Badea sau Gâdea spuneau despre mine în emisiuni. De la a fi tratat „gunoi”, „infractor”, „delapidator” și „distrugător”, „antiromân”, eventual și „neromân”, lucru care într-un fel aluziv mereu a fost strecurat. Nu sunt doar „antiromân”, ci și „neromân”. Să spunem lucrurilor pe nume. Există un imaginar latent în populație cu jidanul, cu neromânul. Atunci activezi subliminal acest nivel pentru că, nu e așa, tu nu ai spus lucrul ăsta în mod explicit, dar vinovat e cine a gândit. Minciuni pure! Totul, minciuni pure!

Și desigur, trebuie despre vorbim despre primul și, probabil, cel mai mare fake news românesc: Patapievici care nu-l respectă pe Eminescu. 

Și asta este o minciună! O răstălmăcire pură! Ceea ce spuneam acolo era dimpotrivă că Eminescu ține de un tip de cultură pe care l-am numit „tipul german în cultură”, care este metafizic, filosofic, religios, bazat pe profunzime, pe esență. În epoca noastră postmodernă și relativistă toate astea sunt suspecte în cel mai înalt grad. Ca atare, pentru acest tip de oameni, pentru relativiștii postmoderni, Eminescu este ca un cadavru în debara. Pentru ei. Asta a fost întoarsă împotriva mea, ca fiind o declarație care mă califică ca detractor a lui Eminescu. Ceva de necrezut!

Când spunem spațiul public ne referim la puterea de difuzare. Una este puterea de difuzare a cărții. Sunt cititorii cărților. E un public. Sociologic vorbind, este o componentă a opiniei publice informată pentru că vine dinspre citirea cărților. Un alt segment este cel care citește articole de gazetă sau de revistă literară, unde am publicat deopotrivă. Cotidiane și deopotrivă reviste literare. Cei care citesc reprezintă tot un public informat, pentru că a citit, și formează opinia publică pornind de la ce au înțeles din ce au citit. Cu totul altceva este televiziunea, pentru că scurtcircuitează raportul de înțelegere. Este moderatorul sau instigatorul mai degrabă, care prin puterea de penetrare a televiziunii implantează în mintea omului opinii gata făcute. El nu le mai elaborează. El le primește, cu autoritatea televiziunii. În momentul în care televiziunea spune „Patapievici este detractorul lui Eminescu!”, „Patapievici nu este român!”, „Patapievici este antiromân!”, „Patapievici a distrus ICR-ul, batjocorește cultura română!”, formează un tip de opinie publică care nu mai este informată, ci este victima unei propagande prin mass-media.

 Este episodul care a fost foarte traumatic pentru mine. Mi-a făcut viața civilă imposibilă! În cartierul în care locuiam pe atunci toți oamenii se uitau la Antena 3. Când spun pe atunci este vorba de anii 2008, 2009, 2010, 2011. Culminează cu anul incredibil pentru români, 2012, anul care ne-a pus pe această traiectorie pe care noi evoluăm astăzi, o traiectorie complet greșită. A doua suspendare.

Te duci în piață și acolo lumea se simte îndreptățită de ce văzuse cu o seară înainte la televizor, respectiv la Antena 3, la România TV. Pe vremea aia era și Realitatea TV. Se simțea îndreptățită să mă ia la refec. Să mă tragă la răspundere: „Domnuʼ, ce ați făcut domnu la ICR acolo?”. Iei ceapă și îți spune: „Da cu Eminescu? Domnule, nu vă e rușine? Chiar în halul ăsta? Nu mai aveți rușine, domnule, voi ăștia? De unde veniți, domnule, liftele astea păgâne?”. Asta era într-o zi, a doua zi, a treia zi… Mi-a făcut viața personală imposibilă! Imposibilă! Nu mai vorbim de atacurile fizice! Atacurile fizice când se simte dator să-ți tragă un body check. Bineînțeles (am fost lovit)! Sau episodul pe care l-am evocat cu scuipatul. Justiția morală făcută în România prin scuiparea în față! Toate astea au avut efecte fizice. Toată propaganda Antenei 3, pentru că ea epitomizează după părerea mea acest tip de agresiune, de character assassination, a avut efecte fizice asupra mea și mi-au făcut viața personală imposibilă.

Și o concluzie.

Nu numai pentru asta (am numit cartea „Anii urii”). În mod obiectiv ura este sentimentul care a făcut imposibilă (..). Ura nu este un sentiment politic. Nu este o idee politică. Nu este, deci, o idee politică față de care angajamentul moral, față de ea, să conducă la efecte politice utile, constructive. Angajamentul față de ideea politică intervenție a statului în economie sau nonintervenţia statului în economie, are efecte în sfera binelui public. Ura nu! Ei bine, ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile și a transformat toată dezbaterea politică într-o raportare sterilă, absolut sterilă, la pseudoprobleme. Traian Băsescu, intelectualii lui Băsescu. Astea nu erau problemele politice ale României. Reforma în sănătate, da! Era o problemă politică a României! Condamnarea comunismului, da, este o chestiune politică, dar raportarea nu s-a făcut la ideea politică respectivă, ci la persoana Traian Băsescu care a fost transformată în sursa întregii dezbateri politice în forma cea mai primitivă cu putință.