Ce ar fi să le lăsăm copiilor noștri niște oi ca moștenire?
Bunelu’, așa-i ziceam noi bunicului, avea oi. Nu le-am văzut de multe ori, că nu le ținea acasă. Le dădea la cioban, așa cum făcea tot satul. Iar tata îi întreba pe toți când ne duceam pe ulițe: ”câte oi mai ai?”
Brânza primită era un pietroasă, tare rău, prin care se vedeau grunjii de sare gri și neagră. Se ținea într-o saramură, iar tata avea niște butoiașe de plastic cu care o căra la noi acasă. Nu era cea mai bună brânză din lume, dar era ”brânza noastră”, cum ar veni.
