Știu că Nae Caranfil are emoții când este înregistrat. Sunt pregătit pentru asta. El care este un așa mare povestitor și regizor, se topește când vede o cameră. Asta pentru că-i place să fie în spate și să dicteze totul, iar aici nu se întâmpla asta. Nu e chiar un dictator, dar pe platoul de filmare nu vrea ca actorii să-i iasă din cuvânt și din scenariu. 

El lucrează în șir la scenarii și nu se oprește niciodată până când nu obține acel fragment de perfecțiune. Știe exact ce vrea de la personaje și nu acceptă niciodată ca actorul să-i dea o altă intrepretare. Așa a făcut la toate cele șapte filme. Dar a acceptat la unul dintre ele, Closer to the Moon, să dea decizia finală producătorului. Îmi spune că norocul filmului este că, până la urmă, producătorul a acceptat la final varianta sa.

Râde de mine când îi spun că cele șapte filme ale sale sunt o operă. E prea puțin, îmi zice. Deși fiecare film al său este o minunăție. De la Filantropica, la 6,9 Richter, totul e minuțios pus în scenă. Iar personajele și umorul sunt o minune.  E o onoare să stăm de vorbă. 

Cum se conturează un film îl întreb întâi. Știu că asta e partea care îl face fericit. Să scrie intens, să facă povestea, să găsească minunea. 

Apar idei, dar faptul că apar idei, nu înseamnă că aceste idei se și concretizează. E ca și cum m-aș duce la orfelinat, aș adopta un copil, l-aș lua cu mine acasă și mi-aș da seama după o zi sau două dacă e copilul care îmi trebuie sau nu. Îmi încurcă viața sau mi-o limpezește? Dacă nu e cel care trebuie, îl duc înapoi. Sigur, este un lucru crud. O poți face cu o idee, dar cu un copil mai greu.

Pot fi creșteri false într-o idee. Mă ambalez și după un număr de zile sau chiar săptămâni abandonez. Realizez că nu pot duce mai departe ceea ce mi se părea atât de atractiv la început. Iau notițe, scriu. Port un carnețel după mine și îmi notez când îmi vine o idee.

Încă sunt câteva posibile, dar dintre ele nu știu dacă se vor alege 2.

Armata e un punct de căpătâi pentru generația lui Nae Caranfil. Tinerii intelectuali ai anilor 80 erau obligați la armată grea. 

Am făcut la Caracal în ʼ79-ʼ80, înainte de facultate, 9 luni. A fost la fel pentru toți: grea, o lecție de a învăța să fii umilit de către alții, dar și o lecție interesantă despre prietenie, despre solidaritate. Totul era greu. Era anevoios să treci de orice zi. Somnul era ușor și bun. Mâncare aveam. Armata era dotată cu cele de trebuință. Cazarma era curată, dar curățenia avea un preț puternic de plătit și noi eram cei care plăteam. Când vorbesc de umilințe mă refer la felul în care oameni mai puțini educați decât tine îți vorbesc, ți se adresează, superioritatea afișată jignitor de multe ori, lucruri pe care azi nu le mai percep atât de acut ca atunci. Noi eram un grup de viitori studenți la artă, adică viitori muzicieni, compozitori, actori, regizori și pictori. Eram deliberat puși în mijlocul unui grup mult mai mare de viitori studenți la mecanică agricolă. Nu conta cât de mulți sau puțini eram, ci conta calibrul intelectual. Din punctul ăsta de vedere se crea un lucru foarte interesant: ignoranța care pedepsește cultura, și nu doar din partea superiorilor, dar chiar în zona camaraderească. Numărul impunea. Cei de la mecanică agricolă încercau să ne pună la zid pe noi, pentru că aveam un alt limbaj și eram mai puțini.

E pericoloso sporgersi e primul film românesc genial pe care l-am văzut. Țin minte și acum sălile pline de studenți, la Iași, care trăiau cu intensitate acțiunea. 

Ca să stea în picioare în capul meu o comedie bună trebuie să aibă un substrat de altă natură. Nu neapărat tragic, dar dramatic, trist, nostalgic, un substrat care să contrasteze sau să potențeze actul comic.

Am pus multe în film. Sunt însă și lucruri cărora nu le-am găsit locul.

A fost un moment în care unul dintre prietenii mei care urma să fie student la Conservator era foarte deprimat. Mai aveam vreo lună și jumătate de armată de făcut și căzuse într-o semidepresie vizavi de faptul că nu se mai termina povestea asta. Nu m-am gândit la ce fac, dar am încercat un experiment. Mi-a venit spontan în cap. L-am luat pe terenul de baschet, l-am pus sub unul dintre coșuri și i-am spus să privească în față fiindcă vom merge foarte lent spre celălalt coș. Am început să mergem împreună, pas cu pas, iar între timp îi povesteam: acum ne-au luat; e prima noapte de cazarmă; ne-au dat uniformele, armele, le punem în rastel; acum depunem jurămintele; prima învoire acasă. Îi făceam tot filmul trecerii noastre prin acele 7 luni și jumătate de armată. În momentul în care am ajuns în prezentul de atunci i-am spus să se oprească și să privească în față. Într-adevăr coșul din față era foarte aproape, puteai să-l atingi cu mâna. I-am spus atunci să se întoarcă și să-mi spună de unde a pornit. Atunci a părut că i-a pus cineva o lentilă deformantă la fel cum se întâmplă când privești cu un binoclu invers. Părea extraordinar de departe coșul de la care pornisem, nici nu se mai vedea. L-am vindecat total. A fost atât de fericit în seara aceea, fiindcă și-a dat seama că liberarea e la doi pași. Am fost un mare psiholog în momentul acela.

Mai apoi mi-am dat seama de potențialul cinematografic al acestui moment. Nu cred că am calitatea asta în mod consecvent. Se întâmplă să am câte o intuiție, fiindcă lucrez cu ele în general în meseria asta, dar nu mă consider un om extrem de atent și perfect capabil să manipuleze.

Cum e pe platou Nae Caranfil. Omul delicat și timid se transformă în zbir?

Ai vrea foarte tare să poți să pregătești traseul actoricesc, dar de multe ori nu ai timp. În orice caz, profit de puținul timp pe care îl am ca să-i direcționez. Sunt un control freak în sensul în care la toate filmele am fost și autorul scenariului. Voiam să fie respectat la virgulă. Le-am spus că dacă scria altcineva nu mă deranja că-l strică, dar dacă e textul meu le-am spus să-l respecte din simplul motiv că am stat nopți și nopți lucrând la acele dialoguri și replici. Actorul poate gândi: „Îmi intră mai bine în gură așa”. I se pare lui. Nu-i intră! Trebuie să-i intre în gură exact ce am scris eu. Nu mă comport ca atare, (ca un dictator). Sunt pisălog, dar îl duc acolo unde trebuie. Din când în când am capacitatea de a formula bine ce doresc să obțin, de a găsi imaginea care să-i sugereze rezultatul la care trebuie să ajungă.

Mă enervez doar în interior. Nu sunt coleric pe platou. Consider că este un mod facil de a-ți asigura autoritatea. Evident că lumea se intimidează dacă înjuri, ești coleric și faci ca toți dracii. Nimeni nu are curajul să-ți răspundă, dar la înjurătura ta e și înjurătura lor, deși nerostită. Autoritatea pe care o câștigi e de fapt o non-autoritate. Aici mă refer la relațiile cu producția, cu echipa.

Cu fiecare actor trebuie să ai în general o altă abordare. Ești polițist pentru unul, mamă pentru celălalt, învățător pentru al treilea, doctor sau psiholog pentru al patrulea. Poți să fii femeie de serviciu pentru al cincilea. Sunt ca niște animale bolnave, fiecare cu alt diagnostic și trebuie să le prescrii un alt tratament.

Nu mă poziționez în cinematografia românească ca un concept. Prefer să fiu un lup singuratic care își creează propriul traseu. Nu vreau să mă înregimentez în niciun stil. Nu vreau să copiez pe nimeni. Am fost prost la școală, nu reușeam să copiez pentru că eram prins imediat. În general nu cred în categorii sau categorisiri ale criticii. Noul val, vechiul val, generația de aur, generația de sacrificiu. Eu cred că fiecare dintre noi are un parcurs pe care dacă e să-l gândim onest e necesar să fim singuri. Singuri cu noi. Orice solidarizare de tip: „Hai să formăm un grup” mi se pare cumva falsă. Cinematografia și în general artele sunt sporturi individuale, nu neapărat de echipă.

Tatăl să este celebrul, pentru generația mea, critic de film Tudor Caranfil. Cu o voce inconfundabilă, el era însuși filmul în anii 80. La proiecția de la Cannes a lui E pericoloso sporgersi a plecat din sală fără să-l felicite pe Nae. 

Am rămas stupefiat nu numai pentru că era primul film făcut de fiul lui într-o proiecție de gală la cel mai mare festival de film din lume, dar și pentru că îmi datora prezența la Cannes. Eu îi organizasem inclusiv financiar venirea. Nu era a doua sau a treia oară la Cannes. Era prima oară în viața lui la 60 de ani cât avea. El mergea la Berlin sau la alte festivaluri, dar nu și la Cannes. Când s-a ridicat și a fugit am rămas tablou. La momentul respectiv, actrița care juca în film, Nathalie Bonnifay, s-a întors la mine și mi-a spus: „Lasă-l că l-am urmărit, iar pe finalul filmului plângea. Îi șiroiau lacrimile pe obraz”. Probabil că explicația era că voia să fugă ca să nu-și exhibe emoția. E filmul lui preferat din cinematografia mea.

Tudor Caranfl nu l-a încurajat niciodată să facă această profesie

El nu și-ar fi dorit să fac meseria asta. Știa cât de epuizantă din punct de vedere fizic și psihic e această meserie în sine, dar cât de epuizantă e ea sub influența unei cenzuri cum era cea pe care o instituise regimul comunist, dar și Ceaușescu în acei ani. Se gândea că nu voi avea șanse să răzbesc. Vedea și mâncătoriile din interiorul lumii cinematografice, a „profesioniștilor” care își tăiau craca unul altuia. Credea că intru într-o junglă în care șansele mele de supraviețuire sunt minime. Mă vedea muzician, compozitor. Am început să fac pian din proprie inițiativă inițial, după care școala de muzică a început să mă obosească foarte tare. Pentru mine era mult să merg și la școală, să fac și școala de muzică, studiul la pian care trebuia făcut ore în șir. Tatăl meu a încercat să mă țină aproape legat de școala de muzică. Până la urmă am abandonat și nu a mai avut ce face, deși a sperat până în ultima clipă că mă voi reorienta spre muzică și voi ținti spre Conservator, lucru care nu s-a întâmplat.

Discursul tatălui său i-a rămas perfect întipărit în minte

„În primul rând un regizor de film trebuie să fie un personaj solid din punct de vedere fizic. În al doilea rând unde te duci să dai examen la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică)? Acolo în Comisia de Admitere sunt numai regizori pe care eu i-am înjurat ani de zile. Cum crezi că vor rata o șansă să se răzbune? Dar să presupunem că iei examenul de admitere, intri în Institut și ești student. Cum se vor purta cu tine în cei 4 ani? Cum se vor răzbuna pe mine pentru ce le-am făcut? Hai să presupunem că termini institutul și ieși cu o diplomă. Ce faci cu ea? O să te bage la Buftea să duci cafele. Nu o să faci film. O să le faci cafele oamenilor pe care i-am înjurat ani de zile în cronicile și emisiunile mele. Să presupunem că o să te lase să faci un film de debut. Ce film de debut va fi? Nu vezi ce scenarii se aprobă?! Niște inepții! Vei face un film de care îți va fi rușine. Să presupunem că faci un scenariu bun și vei face un film de care să nu-ți fie rușine. Nu se va aproba. Să presupunem că vor dormi în sala de aprobare și îți vor aproba filmul. Ce faci cu el? Nu va fi trimis la niciun festival. Va sta aici și va fi marginalizat. Să presupunem că ajunge la festival și iei și premii. Până atunci îți vei fi ruinat sănătatea. La ce bun?”

Acest tip de discurs nu făcea decât să mă pună pe orbită, să mă lanseze și mai tare. Pe un adolescent o asemenea perspectivă catastrofică nu poate decât să-l motiveze.

Cred că era (mândru), pentru că eram activ. Scriam, activam la niște cenacluri literare. El avea în cap un tip de educație fără efuziuni. Să păstrăm distanța pentru că orice emoție falsifică relația. A avut momente de slăbiciune. În general acceptând și unul și altul acest tip de relație mai degrabă de amiciție decât de părinte copil, orice efuziune mă destabiliza. Nu știam cum să reacționez. Nu aveam pregătită reacția de răspuns.

Nae s-a profilat rapid în anti-comunist. În ce-l privește, Tudor Caranfil chiar credea în socialism

Cred că tatăl meu era în sufletul lui comunist. El a fost anticeaușist, dar ar fi sperat undeva ca ideea să prindă un alt contur. El practic nu se putea dezice. Tinerețea lui fusese în zona aceasta. Plecase din familia lui care era o familie ce practica un cult mozaic și devenise ateu și comunist. Acestea sunt opțiuni esențiale la vârsta la care le-a făcut, la 20, 22 de ani. Nu mai poți reveni asupra lor oricât de tare ți-ar infirma realitatea opțiunile. El era profund anticeaușist, dar avea o speranță oarecum utopică în faptul că cineva va repara această idee și o va clădi în acest scop.

Eu eram atras ca orice tânăr din generația mea de tot ce înseamnă vest, Occident, libertate.

Revolta față de comunism a venit de la sine. 

Țin minte că odată, în liceu, am fost duși toți în amfiteatru. Ne-a fost pusă în față o hârtie pe care trebuia să o semnăm. Era o adeziune, o chestie formală. Eu m-am apucat să citesc hârtia și mi-a spus o profesoară: „Hai că nu avem timp, semnează!”, iar eu i-am răspuns că nu semnez nimic înainte să citesc. Am stat și deliberat am început să citesc foarte lent, parcă citeam un roman de Tolstoi. Profesoara a început să mă amenințe. I-am răspuns că mă poate amenința cât vrea, dar că eu îmi voi apăra dreptul de a nu semna nimic înainte să citesc și să-mi dau seama ce semnez. A ieșit un mic scandal.

M-am mutat cu liceul de la Mihai Viteazul la Ion Creangă. Acolo am intrat într-un anturaj nou. În anul IV eram într-o clasă cu niște miștocari care făcuseră o revistă, desigur, antisistem. Revista era scrisă și desenată de mână. Se chema „Smerenia XII C”. Era un fel de Cațavencu avant la lettre. Eu am desenat coperta a IV-a a revistei, o caricatură a lui Hitler care îi făcea publicitate revistei. Spunea: „Întotdeauna când vreau să mă informez în mod obiectiv asupra realității de la noi citesc revista XII C.”. Făceam o „publicitate Occidentală” la această publicație. Ea a fost găsită. A fost un mic scandal în cancelarie, dar s-a hotărât mușamalizarea, fiindcă ar fi putut ieși mai rău”.

După căderea comunismului Nae Caranfil a devenit unul dintre stâlpii Pieței Universității

Eu și tatăl meu eram pe baricade total diferite. El a fost de la bun început adept al FSN, iar eu total împotriva lui. Venind din Piața Universității am declarat sufrageria zonă liberă de neocomunism. Când trecea din bucătărie în dormitor îl aplaudam. Știți că la Piața Universității adversarii ideologici nu erau înjurați ci aplaudați ca să iasă din rând mai repede. Ne certam ca chiorii, dar cu umor.

Discursul său din balcon a devenit celebru

Am vrut să mă joc. „Să ne gândim că voi sunteți un miting FSN și că eu aș fi Ion Iliescu. Ce v-aș spune?” Am făcut un discurs al lui Iliescu, dar sigur autoironic. Piața a reacționat extraordinar pentru că au prins jocul imediat, au intrat în el și s-au transformat într-un miting fanatic pro Iliescu, cu sloganurile de rigoare: „Soarele răsare, Iliescu apare”. A fost o experiență extraordinară de ludic.

Mineriada l-a prins la lucru la Nottara. S-a ascuns la vedere

Eu repetam la teatrul Nottara unde am avut spectacol. Unul dintre actori m-a sunat și mi-a zis să stau acasă. Bineînțeles că nu am putut și m-am dus la repetiție. Nu s-a făcut nicio repetiție, dar ne uitam pe geam la ce se întâmpla jos în stradă, pe Magheru.

Piața Universității, 29 de ani mai târziu

Atunci a fost ceva ce ținea de o însuflețire pe care o simțeam cu toții, toți cei care scăpasem la o vârstă încă plauzibilă de acea nicovală de pe grumazul nostru. Se trăia foarte poetic aș spune, mai degrabă decât o contestație politică, devenise o contestație poetică. Sigur că s-a ales praful de ea. La momentul respectiv țin minte că era un jurnalist străin acolo. Conversam în engleză în Piață și mi-a spus următorul lucru: „Știu exact ceea ce vreți, aveți dreptate. În mod normal ar trebui să aveți și câștig de cauză, dar nu veți obține nimic. În schimb, vestea bună este că în timp, în maxim un an de zile, ei vor face de bună voie tot ce le cereți voi acum în mod condiționat”

Protestele din prezent le înțelege, dar nu-l mai atrag la fel de mult

Am fost, dar nu cu aceeași însuflețire. Nu mai am vârsta. Ideile sunt aceleași și evident că mă racordez, rezonez cu cea mai mare parte din ceea ce Piața a cerut în ultimii ani, dar nu mai am aceeași pornire războinică. M-am mai acrit, să spun așa.

1990, Piața Universității vs 2020, Piața Victoriei

În primul rând umorul a traversat aceste două decenii. Inventivitatea și în general faptul că între 20 și 40 de ani ai mai multe șanse de a vedea just starea lucrurilor, decât înainte sau după. Dușmanul e același, dar cu alte denumiri. Prostia crasă pe care o vedeam în anii comunismului și contra competența o vedem și astăzi. E aceeași. Pe mine nu mă scoate din minți cinismul politicienilor, pentru că face parte din fișa postului, dar măcar să gândească, să aibă ceva în cap. Pe un creier ca o coală de hârtie însă nu poți nici măcar să desenezi ceva.

Acum, da, (sunt mai proști decât comuniștii). La comuniști mai erau puși acolo și niște șmecheri care puteau să ghideze lucrurile. Din când în când se aleg stelele în așa fel… E ca un festival al prostiei în care au venit cei mai buni concurenți. Festivalul Național al Prostiei.

Lucrurile deranjante în România, îl întreb. Dar lista nu e lungă

Cel mai tare mă deranjează violarea limbii române. Școala ar trebui să fie o soluție, dar din păcate nu e.

O soluție politică miraculoasă nu mai așteaptă astăzi

În primul rând înlocuirea clasei politice actuale. Nu îmi fac iluzii că for veni niște feți-frumoși la putere, dar mai jos nu știu cât ne-am mai putea duce.

 „Restul e tăcere” e filmul meu românesc preferat. O poveste care-ți învăluie inima

Îl aveam din ʼ88. Știam povestea de acasă și aveam în cap ideea de a face la un moment dat un film care să vă ducă înapoi în timp și să vă povestească istoria primilor cineaști români de la începutul secolului XX. Nu aveam cum să îmi imaginez că se va face în condițiile de atunci, nici financiar, nici ideologic. Am mai pus în ea. Nu e o docudramă. Am și schimbat numele personajelor ca să-mi pot permite derapajele imaginației, licențe și alte lucruri. Am vrut să pot face o poveste de ficțiune inspirată de evenimentele reale de atunci.

Filmul Independenței se dădea, dar pe fragmente căci era greu de urmărit pe atunci. L-am văzut tot pentru că în 1994, când a fost prima tentativă de a pune în producție „Restul e tăcere”, am fost la arhivă și l-am văzut. Mi-am luat notițe cap coadă. Filmul e destul de primitiv, dar are momente în care strălucește pentru că sunt acolo intuiții de punere în scenă, dar fulgurante. Din când în când sunt lucruri care se duc până în zona pe care trei ani mai târziu urma să o experimenteze Griffith, „Nașterea unei națiuni”.

Povestea personajelor e luată din realitate. Tatăl meu scrisese o parte a unei cărți în care analiza și povestea în același timp istoria acestui film. Atunci am luat personajele, le-am mai aprofundat după ce am găsit și alte surse de documentare. Am văzut cu cine voi merge mai departe, pentru că nu am folosit chiar toate personajele din povestea reală. Mă stimula și paralelismul extraordinar dintre faptul că în România, o țară aproape insignifiantă, se făcea un film de mare montare despre Războiul de Independență, despre momentul de formare a națiunii române, iar trei ani mai târziu, David W. Griffith, primul mare gigant al cinematografului american făcea un film al Războiului de Secesiune, cu aceeași viziune amplă, epică asupra istoriei.

„Independența României” a fost un succes. A fost o premieră de gală. Practic am văzut recent că și în Franța filmul a fost proiectat la momentul respectiv cu destul de mult tam-tam. Incendiul a fost real, dar interpretarea mea asupra acelui incendiu e fictivă. Faptul că el își dă singur foc la filme pentru a recupera argintul din nitratul de argint…

E o mare dezbatere legată de povestea regizorului. Taică-miu a descoperit la un moment dat, la mijlocul anilor ʼ80, că regizorul filmului oficial, apărea în diverse surse ca fiind tânărul, aproape adolescentul Grigore Brezeanu, fiul lui Iancu Brezeanu, celebrul actor al lui Caragiale. Acest tânăr de 19 ani se presupunea a fi fost regizorul filmului. Anumite surse descoperite de taică-miu spuneau că nu el era de fapt, ci Aristide Demetriade, marele actor al Naționalului, care s-ar fi preocupat în mod special de fenomenul cinematografic, căci artă nu i se spunea încă la momentul respectiv. Cred că taică-miu și-ar fi dorit să fac filmul cu acest personaj în cap. Cu toate acestea eu nu am vrut să renunț la povestea unui puști, al unui copil minune, a unui enfant prodige, de 19 ani care întoarce munții pe dos și îl convinge pe marele nabab Leon Popescu, moșier de Ialomița să bage bani în această aventură. Nu am vrut să renunț și pentru că mi se părea că este foarte cinematografic. E un copil mic de statură, plin de ifose, un Orson Welles combinat cu Gigi Becali, mai mare decât natura, care aruncă cu bani în stânga și în dreapta și care se lasă târât în această nebunie.