Vă spun toată povestea imediat, dar înainte, un pic de context.
Într-o ediție de Out of the Box povesteam cu prietenul Boti ce mici schimbări ar putea face fiecare în viață ca să trăim un pic mai echilibrat. Nu vreau s-o spun pe aia cu sustenabilitatea că nu-mi place, dar asta era idee. Cu o planetă mai bună, nu așa caldă, știți voi.
Și Boți îmi povestea că există o listă de lucruri mici din care fiecare poate alege câteva pe care să le aplice. De exemplu el aproape nu mai merge cu mașina. Doar pe jos și cu transportul în comun. De asemenea își cumpără un singur fel de telefon, de la o marcă unde o parte din bani merg automat spre cauze caritabile. Și nu-l schimbă decât atunci când se strică. Dar nu va renunța, spune, la caietele din hârtie pe care-și notează lucruri. Și nici la mersul cu avionul.
Schimbarea mea a venit aproape din întâmplare, dar întâi trebuie să spun că de o bună bucată de vreme, acasă nu mai mâncăm carne decât o dată maximum de două ori pe săptămână. Vladimir nu poate mânca, așa că am hotărât să-l susținem. Ziua cu carne este un fel de sărbătoare.
Dar schimbarea pe care am conștientizat-o pe deplin este aceea a modului în care beau apă. Trebuie să beau multă și în fiecare miercuri scoteam din casă doi saci cu plastic. Zeci de sticle mici pe care de multe ori le călcăm în picioare ca să nu transporte aer camionul care le lua. Asta îmi lua câteva minute bune.
În toamnă, când am filmat cu Teia Ciulacu, în deșertul Olteniei, ea mi-a dat o sticlă de sticlă. Și mi-a spus ”să bei de acum apă din ea”. ”Mai scapi de plastic”. Sticla s-a dovedit a fi foarte faină. Am purtat-o după mine acasă și la muncă cam vreo două luni. Pur și simplu nu am mai avut nevoie de plastic. Acasă o umplu cu apă din bidoane mari, iar la radio din automatele înșirate peste tot. Nu cred să fi cumpărat în ultimele luni trei sticle de apă.
Sticla s-a spart, într-o greșeală de manevrare a rucsacului. Dar gestul a rămas. După două luni de folosință continuă, am devenit iritat că nu mai am sticla mea. Și mi-am luat un termos pe care-l car zilnic după mine.
Și acum descoperirea uimitoare. Redescoperirea, de fapt, a unui gest pe care nu l-am mai făcut din copilărie. Sticla sau termosul trebuie spălate zilnic. Ca să fie curate când pui apă nouă. Și mi-am adus aminte de existența acelei perii lungi pentru sticle. Mi-am dat seama că în ultimii 30 de ani eu nu am mai spălat o sticlă pentru apă. Le foloseam și le aruncam, fie că erau de sticlă sau de plastic. Spălatul sticlelor era un gest care s-a șters din mintea mea și a fost înlocuit cu tone de plastic. Îmi dau seama cam ce prostie e asta.
Natura umană ține de obișnuințe și de reflexe. Sunt curios câtă vreme o să port termosul la mine. Sper doar să mă țină. Și, atenție, nu scriu asta ca să faceți ceva ca mine. Ci doar să vă gândiți că puteți oricare alt lucru mic care poate schimba ceva.
P.S: Vedeți că e vremea aia în care puteți da o parte din impozite la oamenii cu fapte bune. Teia și Viitor Plus sunt un caz serios de luat în seamă.
Mai jos este episodul Out of the Box de care povesteam.
La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.
Munţii de soia pură şi de lemn confiscat
“Salut băieţi! Care-i treaba?”. E înaltă, subţire, cu părul ondulat aproape de brâu, cu un ten foarte alb, deloc bronzată. Accent american.
Treaba noastră era să facem poze peste un gard cu sârmă ghimpată. În curte se aflau câteva zeci de buşteni. Ne grăbeam din cauza luminii care scădea rapid, să mai prindem câteva imagini.
„Dar treaba ta care-i?”. „Păi v-am auzit vorbind englezeşte, aşa că am vrut să ştiu cine sunteţi.” Îi explicăm de ce ne-a găsit călare pe gard, cu camere şi aparate foto.
Ea e Karen şi vine din Cleveland, Ohio. A venit la Santarém să înveţe portugheza. A vrut să aibă şi o experienţă nouă şi „cum noi americanii nu avem cultură, am hotărât să vin aici să cunosc o cultură.”
Venise de-abia trei zile, dar îi plac oamenii şi locul şi speră că totul va fi „ok” lunile următoare. Nu ştiu ce să zic. Strada pe care ne aflăm e chiar pe malul fluviului şi are un cartier de bărci părăginite trase lângă unul din trotuare. Două sute de metri mai încolo se termină betonul şi începe o favela. O ştiu pentru că am fost acolo să vizitez un vapor-spital despre care o să vă vorbesc altădată. Iar la câteva ore după discuţia asta, chiar de la locul întâlnirii noastre s-a furat o maşină. A durat cam două minute.
Un munte de soia şi de profit…
Karen nu e singurul american care a ales Santarém ca locuinţa pentru o perioadă. Din locul în care am întâlnit-o se vedea la 200 de metri în largul Amazonului banda de încărcare a depozitului de soia Cargill. Compania e una dintre cele mai mari din lume în domeniu. Nu face agricultură, ci comerţ.
În general cumpără soia cultivată de fermieri. Mai mult, îi încurajează să planteze soia. Le oferă un preţ bun, mai bun decât pot obţine pe alte culturi. Profitul e atrăgător, aşa că lumea se pune pe treabă. Am explicat cum stă treaba aici, se taie pădurea pentru a face loc culturilor de soia.
Portul Cargill se vede de fapt din tot oraşul. E întins pe opt hectare, banda de transport e ridicată la 15 metri deasupra apei, iar danele sunt undeva la 200 de metri in larg. Depozitul portului are 60 de mii de tone capacitate. De aici pleacă anual 1 milion de tone de soia către Europa în special. Asta pentru că soia din portul Santarém este naturală şi nu modificată genetic, aşa cum cere Uniunea Europeana.
Portul este însă mic faţă de celelalte de la ocean ale lui Cargill. Compania oloseşte 3 porturi proprii şi 4 publice. Anual peste 5 milioane de tone de soia numai din Brazilia. Cele mai mari culturi de soia sunt însă în statul Matto Grosso, ceva mai la sud de Amazonas şi Para. De altminteri guvernatorul regiunii este numit „regele culturilor de soia”.
Matto Groso este însă departe de malul Atlanticului. Transportul cu camioanele şi trenul costă compania Cargill prea mult. Aşa că a căutat soluţia mai la nord. Acum 10 ani în Brazilia se dorea construcţia unei autostrăzi care să lege Matto Grosso de Santarém. Cei de la Cargill au făcut portul. Puterea s-a schimbat şi autostrada nu s-a mai făcut. Aşa că soia e transportată 800 de kilometri cu camioanele şi apoi 5 zile pe fluviu până când ajunge la Santarém. De la Santarém mai sunt până la ocean 700 de kilometri, iar până aici pot intra vapoare mari de transport peste ocean.
…dar în folosul cui?
Afacerea companiei Cargill e unul dintre principalele venituri pentru Santarém, iar primăria e una dintre susţinătoarele proiectului pentru că primeşte bani foarte mulţi din taxe.
Criticii programului spun însă că banii nu ajung la comunitate, că străzile sunt proaste şi autobuzele învechite. Critici cărora nu poţi să nu le dai dreptate, căci se văd cu ochiul liber. Străzile din oraş nu sunt ciuruite, ci peticite, aşa că arăta ca fluviul, valuri, numai valuri. Şi cel puţin pentru preluarea apei de ploaie nu există un sistem de canalizare, ci aceasta se scurge direct în fluviu.
Spun asta pentru că între stradă şi bordură există şanţuri care duc apa la vale. Nici nu e foarte greu căci oraşul e aşezat pe câteva coline. Întregul oraş pare în contrast cu portul Cargill. Aici e curat lună, există marcaje şi afişe cu tot ce poţi să faci. Nu poţi intra în zonă de încărcare fără echipament, iar angajaţii poartă uniforme. Iarba şi copacii sunt plantaţi cu rigla parcă.
Ţigările nu pot fi aruncate oriunde şi coşurile de gunoi selectează deşeurile pentru reciclare. Iar la poartă este apă rece şi cafea pentru oricare vizitator. La fel, zâmbete şi amabilitatea din partea tuturor. Chiar şi atunci când întrebi de efectele activităţilor sale: distrugerea pădurii amazoniene dar şi stârnirea unor conflicte sociale puternice. „Există un birou la Sao Paulo care se ocupă de asta”. Nu l-am putut contacta însă.
Poliţia lemnului amazonian
Mă caţăr pe o stivă de scânduri şi lovesc două, una de alta, repetat cât să-mi scot din sărite colegii. Au o culoare roşiatică, alteori bat înspre maro. Nu sunt geluite, dar dacă le mângâi nici o aşchie nu o să-ţi intre în mână. Sunt chiar plăcute la atingere. Grămada asta pe care stau, face 500 de dolari metrul cub.
Sunt lemne de ipe şi masaranduba, Printre cele mai scumpe de aici, lemne de primă mână, cum li se spune. Dar numai aici la plecarea Santarém fac 500 de dolari, de fapt preţul de cumpărare plătit de un client din Sao Paulo este de 1500 de dolari.
Lângă scândurile pe care mă aflu e şi o stivă de buşteni. Aşa cam de un gros două de om. Tot ipe şi masaranduba. Lemnul e curat fără noduri, mai mare plăcerea să lucrezi cu el. Toate astea se întind pe un hectar şi valoarează 3,5 milioane de dolari. Li se adaugă însă zeci de drujbe, şi câteva maşini şi bărci. Toate sunt confiscate pentru că au fost tăiate ilegal. Vor fi scoase la licitaţie sau donate unor instituţii de stat.
Locul în care mă aflu se numeşte IBAMA şi este agenţia care se ocupă de verificarea afacerilor cu lemn din Brazilia. Daniel Cuenca e omul care conduce organizaţia din Santarém. Are ceva mai mult de 30 de ani, e îmbrăcat în blugi și cămaşă albă, iar la gât poartă un medalion de mărgele din lemn. N-ai zice că e duşmanul celei mai mare reţele de tăiere a lemnului din întreaga lume.
În statul Para, suprafaţa pe care o urmăreşte IBAMA are 76 de milioane de kilometri. Iar această suprafaţă e supravegheată de 132 de oameni cu ajutorul a trei elicoptere şi a două avioane.
E adevărat, Brazilia are un sistem de sateliţi care urmăreşte ce se întâmplă cu suprafaţa pădurii. Numai că în sezonul ploios, din cauza norilor, rezultatele nu sunt relevante.
De exemplu, oficial, de la începutul anului în Brazilia nu s-au tăiat copaci din Amazon. În luna august însă, cu cer senin, datele încep să se adune. Până acum se tăiau 10 mii de hectare pe an, dar anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.
‘Zona gri a legalităţii’
Între 2000 şi 2004 aici s-au tăiat 80 de mii de hectare. Cele mai multe dacă nu toate au ajuns culturi de soia. Guvernul federal a impus o lege prin care nu e voie să se cumpere soia de pe terenuri cumpărate recent, iar IBAMA verifică acest lucru.
În orice caz, dacă stai să-i asculţi pe fermierii pe care i-am întâlnit, toate terenurile au fost gata curăţate de dinainte, deşi totul are aspect de nou curăţat. Legea nu creează probleme majore, căci soia nu poate fi cultivată în primul an după tăierea pădurii, ci de abia în al treilea. Dacă documentele pentru soia nu corespund, se dau amenzi dar se poate ajunge şi la închisoare.
La fel pentru transporturile de copaci care sunt găsite fără acte în regulă. De cele mai multe ori se confiscă sculele, în speranţa că vor apărea şi proprietarii.
Cum spuneam în corespondenţa anterioară, sistemul funciar al Braziliei e unul complicat care dă posibilitatea ca proprietarii să nu fie la vedere, dacă nu ţin cu tot dinadinsul.
Exista insă şi un sistem de falsificare a unor documente, pe scară largă. Mai toate vapoarele care trec pe fluviu au documente care certifică faptul că lemnul a fost tăiat din rezervaţii legale. Numai că lemnul nu are semne de identificare majore, aşa că se mai pot schimba de la un transport la altul.
În al doilea rând ne spune şeful IBAMA, marii tăietori au conexiuni bune şi influenţă politică. „Vorbim de corupţie?”. „Nu chiar, căci unii dintre aceşti oameni sunt chiar primari, de exemplu, sau deputaţi, deci pot naviga într-o zonă gri a legalităţii”. Ştie că s-au făcut presiuni asupra şefilor săi să-l schimbe. Nu s-a întâmplat însă. Aşteaptă însă cu curiozitate ce-o să se întâmple după demisia de ieri a ministrului mediului.
Demisia unei luptătoare pentru conservarea Amazonului
Marina Silva era o puternica luptătoare pentru conservarea Amazonului. Criticii săi au spus însă întotdeauna că se opune nejustificat dezvoltării economice a zonei. Potrivit corespondenţilor BBC, ea s-a retras tocmai din cauza presiunilor puternice la care a fost supusă de diverse grupuri economice. Dar şi din cauza lipsei de susţinere din guvern, mai multe dintre iniţiativele sale fiind respinse.
În camera de lemn al lui Daniel Cuenca, cu un birou de plastic, liderul guvernului, preşedintele Lula, priveşte la discuţia noastră dintr-un perete. Tabloul să fie undeva la 50 pe 40 de centimetri. Nu pot să mă abţin să-l întreb dacă e aşa mare admirator al preşedintelui. Nici da, nici ba, doar că e obligatoriu în orice instituţie federală. Cu tot cu rama de lemn.
Noaptea în Santarém
De trei zile nu am ieşit din hotel decât ca să mergem pe teren. Aşa că ultima noapte aici am hotărât să ieşim cu toţii la un restaurant, cu o terasă sub copaci de mango. Am găsit un fel de peşte nou, numit tucunare. Se serveşte doar în porţie pentru doi, căci se aduce întreg. Aşa că am ales să avem unul la cuptor cu sos de roşii. Peştele să fi avut cam la un kilogram, e fără oase dar nu la fel de bun precum tambuqui sau pirarucu.
Iar sosul de roşii era foarte dulce. Două feluri au mai trezit admiraţie şi pofte, un peşte cu smântână şi un pate din pirarucu, care se mănâncă de pe felii de pâine foarte mici. Atmosfera a fost şi ea foarte plăcută. Cu muzica tradiţională, alternată cu muzica de chitară. Iar patronii nu au ştiut cum să ne servească mai bine. Cu o seară înainte, cei care fuseseră acolo au fost duşi acasă cu maşina de angajaţi, căci se pornise o ploaie foarte puternică.
De remarcat şi viteza de servire a berii, neegalată de nici un restaurant în care am fost. O nouă sticlă apărea instantaneu atunci când se termină prima. Înapoi la hotel am ajuns după o plimbare de un sfert de oră. Fără agitaţia de peste zi, oraşul a părut chiar frumos.
Noaptea a mai ascuns din casele părăginite şi le-a scos în faţă pe cele luminate, ale locuitorilor mai cu dare de mână. Nu prea există case cu grădini, iar până în stradă sunt câteva locuri de parcare, acoperite cu gresie.
Fiecare astfel de parcare e închisă cu grilaje. Iar casele la rândul lor au gratii chiar şi la ferestrele de sus. Chiar şi biserica, de culoare albastră, are mai multe dintre ferestre închise, iar uşa de la intrare e înlocuită de un grilaj.
În apropierea ei un grup de jamaicani le-a salutat cu urale pe colegele noastre. De miercuri grupul nostru se rupe. O parte dintre colegi se vor întoarce în redacţiile de la Londra, neapărat cu un popas la Rio.
Cei mai mulţi dintre noi vor fi însă din nou la Manaus. Se pregăteşte o expediţie de-o zi la câteva zeci de kilometri în interiorul pădurii tropicale, acolo unde nu au trăit oameni niciodată, iar pădurea este intactă.
La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.
Lupte pe viaţă şi pe moarte, pentru pământ
„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”.
Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.
O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă. O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”.
Maria Bastos de Santos este preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém. Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.
De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.
O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. În ultimii zeci de ani, sute de mii de oameni au venit în Amazon, fie încurajaţi de guvern, fie atraşi de resursele de aici. Fie au primit pământ de la stat, fie l au luat pur şi simplu. 70 la suta din pământul Amazoniei aparţine statului.
După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme. Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.
Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă. Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente. Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere.
O activistă păzită 24 de ore
Maria Bastos de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.
Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.
Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare. A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.
„De ce nu renunţi?”. „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.” „Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.
Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.
Lunga ‘listă a morţii’
Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară. Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul. Se ascunde de câteva luni în Santarém.
A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi. I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el. Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului. Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.
Soia malefică
Părintele Edilberto Moura Sena îi susţine pe cei ca Maria şi Valdesy. „Opriţi-mă dacă devin prea pătimaş”, ne spune. „Mă aprind de fiecare dată când vorbesc de pământul pe care m-am născut”.
În fiecare dimineaţă la Radio Rural din Santarém părintele citeşte un editorial despre problemele cu care se confruntă localnicii. În cele mai ascultate zile ajunge la un milion de ascultători.
„Culturile de soia fac cel mai mare rău acestui loc”, ne spune. În urmă cu opt ani nu se cultiva soia în Amazon. Planta a fost introdusă în sistemul ecologic al Amazonului. „Şi provoacă numai distrugeri”.
Cei care cultiva soia au nevoie de un teren cât mai plat şi fără rădăcini pe el. Astfel încât pădurea e curăţată chiar şi de rădăcini. Se folosesc pesticide şi insecticide astfel încât culturile să nu aibă de suferit. Toate la un loc poluează pădurea şi-i strică mersul firesc de mii de ani.
„Dar aceste culturi nu aduc şi locuri de muncă şi bani pentru comunităţi?” „Nici vorbă. Slujbele nu sunt foarte multe, şi oricum sunt preferaţi cei veniţi din afara Amazoniei”. În viziunea părintelui Sena, soluţia ar fi stoparea culturilor de soia şi construirea unui sistem de mici proprietăţi. Nu uita să ne spună ca „mâncam pădurea amazoniană la McDonald’s în Europa”.
Soia benefică
Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac. Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi. Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.
Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent. Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export.
Ne spune că ferma lui are 1000 de hectare, Pe aproape toate le- a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.
Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul. Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.
Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele și pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.
„E adevărat că folosesc pesticide şi insecticide, dar uitaţi-vă în Europa, de când fac asta şi nu se plânge nimeni. Totul ţine de echilibru, de modul în care faci lucrul asta.” În orice caz Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon. Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi puterea dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.
În curte la Pio Stefanelo, totul e aranjat la milimetru. Inclusiv cocotierii din care ne taie un ciorchine de nuci, pe care le deschide cu o macetă. Laptele e bun, răcoritor, pulpa aproape coaptă. O singură problemă au copacii ăştia: nu sunt din Brazilia. I-a adus din Africa.
‘Sclava Isaura’, cu alt final?
De la Pio Stefanelo o luăm pe un drum de ţară către satul Bella Terra şi restaurantul cu acelaşi nume. E un sat în care, probabil, suntem cea mai mare atracţie. Bucătarii se pun pe treabă. O să mâncăm peşte, pui şi otravă la rezonabilul preţ de opt dolari. Aţi citit bine: otravă din manioc.
Planta de manioc conţine o parte toxică. E scoasă prin presare şi uscare în timpul fabricaţiei. Lichidul obţinut se lasă la decantat. Ce e rău rămâne jos, ce e bun se ridică deasupra. Din apa de deasupra se face un sos care, la un loc cu ceva ardei iute, chiar condimentează mâncarea.
Cât aşteptăm masa ne uităm la televizor. E o telenovelă. În reluare mi se spune. Joacă în ea unii dintre cei mai mari actori ai Braziliei, la categoria monştri sacri, aveam să aflu.
Telenovelele braziliene sunt o industrie uriaşă. Cea mai mare televiziune difuzează trei pe zi: la 5 la 7 si la 9. Cea de la 5 e pentru adolescenţi, cu actori care arată foarte bine, cu staruri în devenire. Cea de la 7 îşi are de obicei acţiunea în Sao Paulo, iar cea de la 9, care e telenovela momentului, e de obicei la Rio. În cea din urma joacă monştrii sacri.
Apoi întreaga zi sunt reluări şi ele la fel de vizionate. Desigur, există şi un canal specializat. O telenovelă nu ţine mai mult de 6-8 luni. Producătorii trebuie să pregătească mereu ceva nou.
Iar finalurile sunt aşteptate de către întreaga ţară. Ziarele pregătesc momentul şi există chiar dezbateri publice despre deznodământ. De aceea fiecare telenovela are pregătite mai multe finaluri, de obicei trei. Sunt filmate toate şi în ultimul moment se alege unul din ele. Celelalte nu sunt lăsate balta ci sunt folosite la reluări. Aşa că lumea se uită din nou, ca să vadă alternativa la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Probabil aşa nu e nimeni dezamăgit.
Nu am reuşit să aflu dacă seria difuzată în România la începutul anilor ’90, Sclava Isaura, intră în aceeaşi categorie. Sunt sigur că ar fi un motiv bun să fie redifuzat.
Laudele la adresa pompierilor români care sting incendii în Grecia sunt printre cele mai viralizate știri din ultimele ore. Ne place să se vorbească despre noi și mai ales de bine. Asta nu ne mai lasă mult loc să vedem că și-n România sunt incendii de vegetație. Și aproape nu mai avem loc pentru știrea cea mare din spatele acestor incendii.
Iar aceasta spune că aceste incendii vor fi o constantă în viața noastră, de acum înainte. De asemenea, valurile de căldură persistentă, precum cele din ultimele săptămâni, vor fi dese. Iarna va fi scurtă și blândă aici. Iar când va ploua o va face abundent. Episoade ca în Germania, cu inundații catastrofale, vor fi des întâlnite.
Anunțurile sunt cuprinse într-un raport al ONU pe care voi încerca să-l explic în rândurile următoare. Raportul este realizat de o Comisie Interguvernamentală privind Schimbările Climatice (IPCC) și anunță că omenirea este într-o zonă ireversibilă în privința climei, iar ceea ce urmează este un „cod roșu” care amenință existența speciei.
Ce este acest raport IPCC?
Raportul este un document politic care cuprinde date științifice care vor fi puse la dispoziția liderilor lumii pentru a hotărî diverse măsuri privind mediul. Documentul este și un instrument de presiune care să-i împingă pe liderii mondiali să discute rapid și să hotărască rapid cum să limiteze gazele de seră.
Documentul face parte dintr-o serie, se publică periodic și este însoțit, în general de alte rapoarte pe care IPCC le adoptă din poziția de organism al ONU. Toate rapoartele din ultima vreme, indiferent de abordare, atrag atenția că lumea este într-un punct de schimbare ireversibilă din punct de vedere al temperaturilor și fenomenelor extreme.
Cine sunt experții IPCC
ONU nu are angajați oameni de știință care să facă studiile ce duc la diverse concluzii. Experții IPCC sunt cei care pun cap la cap diverse studii existente și cei care construiesc o hartă a acestor studii și ale concluziilor lor. Experții ONU, desemnați de guverne, se întrunesc periodic pentru a lucra asupra acestor documente și a trage concluzii din ele.
Noutatea acestui raport este faptul că are cele mai avansate studii în materie de climatologie. De asemenea se bazează pe câteva modele computerizate care ne dau o idee despre ce ni s-ar putea întâmpla în viitor. Comitetul a primit un premiu Nobel în 2007 pentru activitatea sa.
Raportul face întâi câteva observații legate de stare actuală a planetei și efectele încălzirii globale
Temperatura medie la nivel global a fost mai mare cu 1,09 grade în ultimul deceniu față de anii 1850-1900
Ultimii cinci ani sunt cei mai calzi din 1850 încoace
Ritmul de creștere al nivelului mării s-a triplat față de anii 1901-1971
Activitatea omului este „cel mai probabil” cea care a dus la topirea ghețarilor.
Este „aproape sigur” că temperaturile călduroase extreme vor deveni frecvente și că cele reci vor fi scurte și din ce în ce mai rare
Raportul arată că încălzirea din acest moment a dus la schimbări ale sistemelor climatice ale planetei, care sunt ireversibile la nivel de secole sau milenii. Oceanele vor continua să se ncălzească și apa va deveni mai acidă. Iar efectele se vor accentua odată cu fiecare grad de încălzire.
Ce este probabil să se întâmple
Raportul lucrează cu cinci scenarii pentru anii următori. Unul este mai prost ca altul, dar trebuie luate în considerare. Scenariile sunt legate de posibile niveluri de creștere a temperaturii. Iar acestea merg de la o creștere de 1,5 grade până la 4 grade.
Toate scenariile indică faptul că în 2040 planeta va fi mai caldă cu 1,5 grade față de 1850- 1900
Toate scenariile indică faptul că până în 2050, în cel puțin o ocazie nu va mai exista gheață la Polul Nord în luna septembrie
Numărul evenimentelor meteo extreme va atinge recorduri istorice chiar și-n acest scenariu de încălzire.
Inundațiile record provocate de creșterea nivelului mării, care acum au loc o dată la o sută de ani, vor deveni anuale.
Incendiile de vegetație vor deveni obișnuite. Au devenit, de fapt.
Ce se va întâmpla în România?
Potrivit raportului, România face parte din două zone climatice: cea vest europeană și cea mediteraneană. Asta înseamnă două tipuri de consecințe.
Seceta va deveni obișnuită în sudul României la toate nivelurile: hidrologic, agricol și ecologic. Din cauza aridității zonei o să avem frecvent incendii de vegetație. Va scădea nivelul ninsorilor, dar și viteza vântului. Intensitatea și frecvența valurilor de căldură vor crește și asta se va întâmpla peste tot în România.
În a doua zonă climatică a României, ploile torențiale vor fi regula în alternanță cu seceta. Inundațiile de tipul celor din Germania vor fi mai dese. Iar zilele reci și cu îngheț vor fi din ce în ce mai rare.
Este o situație catastrofală?
O mare parte dintre schimbările produse nu vor putea fi inversate vreme de secole. Pe de altă parte este o veste bună. Modelele matematice aplicate arată că dacă ajungem la zero emisii până la jumătatea secolului, temperaturile nu vor mai crește. Așadar ce avem de făcut este să reducem emisiile la nivel planetar în următorii 30 de ani. Desigur, lucrurile sunt mai complicate decât le descriu, dar cu acest gând pornim.
Este acest raport inatacabil? Poate să greșească?
Conducerea editorială a Wall Street Journal publică un text asumat de întreaga redacție care ridică semne de întrebare asupra studiului. Jurnaliștii WSJ spun că modelele matematice nu sunt cele mai de încredere și că acestea au dat greș în trecut. De asemenea, atrag atenția că prognozata creștere de temperatură nu este mai mare decât cea prezentată de alte rapoarte. Ba, mai mult, cel mai rău scenariu este ceva mai bun decât se arăta în trecut.
În plus, atrage atenția că amenințarea cu topirea calotei glaciare și prezența uraganelor este mai curând ipotetică, așa cum este prezentat în raport. WSJ atrage atenția că sumele cheltuite de administrații pentru oprirea emisiilor au fost mari, iar proiectele sortite eșecului. Publicația spune că riscul de a lovi economia este prea mare doar bazându-te pe ipoteze.
Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o avem în minte. Oricum, ea va veni din ce în ce mai des. Probabilitatea este ca mare parte dintre aceste fenomene se vor întâmpla în decursul vieții noastre. Dar există posibilitatea ca ele să le însoțească întreaga viață a copiilor noștri.
Cred că suntem datori să le explicăm ce urmează și să le explicăm ce pot face, dacă noi nu reușim. Adevărul este necesar. Planeta nu va mai arăta ca până acum și ei trebuie să știe asta. Să fie pregătiți mental. Va trebui să le croim educația ca să se poată apăra și supraviețui. Și să construiască mecanisme care să ne aducă pe o traiectorie bună din nou.
Sigur că nu există un răspuns perfect, dar trebuie să începem să le căutăm pe cele bune. Și ce este mai dureros este că trebuie să le spunem că vor fi nevoiți, din miliarde de motive, să nu mai trăiască ca noi.
La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.
Samba şi peripeţii la Parintins
Ceva nu-i în regulă. Samba, samba la volum maxim. E un concert sau ce? Şi cine se uită la mine prin fereastra de la cabină?
Cam aşa m-am trezit sâmbătă. Lucrurile trebuiau lămurite rapid. Tânărul curios e doar un vecin de pe o barcă alaturată, ceea ce înseamnă ca suntem într-un port. Ce e însă cu petrecerea? De pe punte observ că nu e petrecere, ci difuzorul din curtea unei biserici, care transmite un radio religios în loc de slujbă. Iar omul meu nu era singur, ci însoţit de vreo câteva sute, care veneau în oraş cu bărcile „autobuz”.
Aşa ne-a primit Parintins, probabil cel mai cunoscut oraş din Amazon, graţie festivalului folcloric care are loc aici în fiecare an. Căpitanul a mers toata noaptea, astfel încât dimineaţa să fim în oraş. Micul dejun l-am luat pe ritmuri de samba, întrerupte după fiecare melodie de câte o scurtă predică.
Parintins e de fapt un oraş muzical. Parcă nicăieri în Brazilia nu se ascultă atâta muzică cu ferestrele deschise. Aproape din fiecare casă, bar, magazin se auzea câte o melodie. Chiar şi un Michael Jackson (Thriller) la un moment dat. Unul dintre magazine a angajat un cântăreţ, care încearcă să atragă lumea de pe stradă înăuntru.
Peste tot se vopsea, se aranja, se repara, se făcea curat. Mai e doar o lună până la marele festival, care va aduce sute de mii de turişti în zonă, într-un oraş care are doar 100 de mii de locuitori.
Festivalul boilor
Aş fi vrut să spun tauri, dar asta e situaţia. Nu e vorba de tauri ci de doi boi: Garantido si Caprichoso. Garantido inseamna ceva de genul „cu siguranţă valoros”, iar Caprichoso nu are nevoie de traducere. Ei au devenit simbolul oraşului şi reprezintă două tabere uriaşe, care se înscriu într-o luptă de trei zile, pe care o pregătesc un an întreg.
Concursul constă în realizarea unei parade, ca la Rio. Câştigă cine face cele mai frumoase care alegorice, cine are cele mai frumoase si mai bune dansatoare, cine e mai spectaculos. Se dau note pe diverse categorii şi apoi o notă generală. Pentru asta sunt aduşi juraţi din întreaga Brazilie.
Tot ca la Rio, şi aici e ca la fotbal: oraşul se împarte în două. Unii sunt caprichoso, de culoare albastră, iar ceilalţi – garantido, roşii. Și teritoriul este marcat de steaguri. Chiar lângă port se află şcoala Caprichoso, cu un uriaş steag albastru, iar în partea cealaltă de oraş Garantido are un steag roşu. Ambele sunt ridicate pe stâlpi de aproximativ 20 de metri înălţime.
Rivalitatea e atât de mare încât, vrând să vizităm şcoala Garantido, colegii mei cu tricouri albastre au fost sfătuiţi să le scoată. Din păcate, şcoala s-a închis până să fi ajuns noi.
Parada ţine trei zile şi două nopţi. Tot oraşul se adună în arena special construită pentru acest eveniment și care are 35 de mii de locuri. La poartă se află o cobră, semn că boii-simbol sunt bine păziţi.
Mulţi dintre cei veniţi din afară se înscriu într-o echipă sau în alta. Este, de fapt, principala sursă de venit pentru locuitorii oraşului. Locurile de muncă sunt foarte puţine, multă lume vrea să plece de aici. Unii chiar ne-au spus ca de-abia aşteaptă culturile de soia, ca să aibă ce munci. Şi, pentru prima oară, am văzut afişe pe maşini care îndemnau organizaţia Greenpeace să-şi ia tălpăşiţa. Oamenii vor să muncească şi să câştige.
De câştigat, deocamdată se câştigă din suveniruri. Mărgele, brăţări, un piranha pus într-un soi de ceară. În schimb, nu găseşti nicăieri măşti, ca la magazinele din alte părţi ale lumii. Una peste alta, am primit de la un magazin de suveniruri tricouri gratuite, pentru că i-am vizitat. Câte un tricou pentru toată lumea. E-adevărat, cu sigla firmei. La unul dintre magazine, deasupra tuturor preţurilor scria „Credem în Dumnezeu”.
Nume…
Am făcut turul oraşului într-un triciclu, un soi de ricşă locală, împinsă de un biciclist. Numai ca partea din faţă e mai curând un cărucior cu care se transportă la noi diverse obiecte. Meserie grea, mai ales dacă trebuie să duci doi oameni.
Şi cel care ne-a dus pe noi vrea să plece, la o mină de aluminiu dintr-un stat vecin. Nu-i ajung banii decât în perioada de festival. Îl cheamă Uanderjohn, care ar veni din englezescul Wonder John: Ion Minune.
Nu trebuie să vă mire. Lumea mai săracă din Brazilia are obiceiul să-şi boteze copiii după filmele americane. De exemplu, pe bucătarul nostru îl cheamă Washington. E un nume atât de popular încât îl poartă numeroşi brazilieni. Există însă cazuri în care se folosesc nume de parfumuri. Sau de medicamente, cum ar fi Caffeaspirina, care e un energizant local. Cele mai populare rămân totuşi binecunoscutele Joao, Maria si Antonio.
Carnavalul nostru exclusiv
Probabil că asta se poate întâmpla doar în Brazilia. Spre 10 seara căpitanul a întors brusc vaporul din drum. S-a apropiat de unul dintre maluri, unde o altă barcă îi ceruse ajutor. Cei de acolo rămăseseră fără benzină. Aşa că echipajul nostru a umplut rapid două butoaie, pe care le-a dat celor rămaşi în pană. Barca era în drum către Parintins, dar oamenii au rămas fără combustibil.
Vaporul în pană arăta ca una dintre zecile de bărci de lemn din Amazon. Cu două punţi, scorojit, înghesuit, el adăpostea câteva zeci de oameni. Pe acoperişul punţii superioare două fete îşi pregătiseră paturile pentru culcare. Lumea nu părea însă foarte preocupată că avea să-şi petreacă noaptea în mijlocul pustietăţii. Ba chiar erau destule zâmbete. Iar după cinci minute de sporovăială de pe-o punte pe alta, parcă eram prieteni de-o viaţă. Întâmplarea face ca cei pe care i-am scos din necaz să fie o formaţie de muzică şi dansuri populare, Banda Gemido. Nu le-a trebuit mult să-şi intre în mână.
După cinci minute s-au adunat cu toţii pe puntea din spate şi au inceput concertul, iar fetele s-au apucat de dansat. Samba, poate nu ca la marile şcoli, dar trăită din plin, oricum. Totul pe un spaţiu de doar 5 metri pătraţi. Aşa că am avut parte de o petrecere de 30 de minute cu cele mai populare cântece braziliene. Au fost şi câteva la cerere.
Colegii noştri de la secţiile braziliană şi portugheză au ştiut ce să aleagă. O tobă şi un acordeon au acompaniat un cor de fete şi băieţi, cărora li s-au alăturat cunoscătorii de portugheză de pe vapor.
O să pun pe aceasta pagină şi înregistrarea, ca să auziţi cum a fost. Trebuie sa ignoraţi însă zgomotul motoarelor, caci marinarii nu au mai avut răbdare.
Sper să putem alătura şi unul dintre cântecele lor. Ne-au dat două discuri înainte de a ne despărţi, în urale.
Colegii de la secţia indiană sunt probabil sunt cei mai fericiţi, pentru că au prins toată povestea în direct. Ei au plecat spre Parintins, noi spre …
Final neasteptat
Mai există o parte a acestui text, dar o s-o citiţi zilele următoare. Chiar înainte de-a transmite, aproape de miezul nopţii, a trebuit sa modific câte ceva. Vaporul a lovit un banc de nisip. Toată lumea se află pe punte. Nu am cum să ştiu dacă lovitura a fost puternică, dar am simţit cum vasul se ridică brusc. Apoi ne-am oprit.
Colegii mei spun că am fost norocoşi. Sau că avem un căpitan foarte priceput. Am lovit bancul perpendicular, astfel încât vaporul nu s-a înclinat în nicio parte. A fost coborâtă barca mică, pentru ca echipajul să poată verifica adâncimea apei. În orice caz, eram destul de aproape de mal. Ca să ne scoată din zonă, căpitanul a încercat – fără succes – să dea înapoi, cu motoarele amabalate la maximum.
S-au cerut informaţii de la controlorii de navigaţie, dar din cauză că nu am putut preciza poziţia exactă nu ne-au putut ajuta. Ni s-a cerut însă să ne oprim chiar dacă reuşim să scoatem vasul de pe banc. Probabil pentru a verifica dacă sunt probleme. După o jumătate de oră, vaporul a fost scos de pe banc cu ajutorul bărcii de salvare, care l-a împins dintr-o parte.
Încet-încet am ieşit din zona cu probleme. Recunosc, mi se cam înmuiaseră genunchii. Ni s-a explicat că am navigat aproape de mal din motive de siguranţă. Amazonul e foarte larg şi marinarii se tem să meargă pe mijlocul fluviului, ca să nu se rătăcească, neavând puncte de reper. Se merge mai aproape de mal, pe câteva trasee bine ştiute. Numai că fluviul îşi modificase cursul, aşa cum se mai întâmplă aici. Unde mai pui că apa era mai scăzută – un mic reflux. În cele din urmă am ieşit în larg şi acum căutam un adăpost, pentru că nu vom continua călătoria în noaptea asta.
La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.
Botezul Amazonului
În limbajul nostru, un stand-up este un procedeu prin care relatezi de la faţa locului. Spui ce vezi sau ce se întâmplă în momentul respectiv, în general fără un text pregătit dinainte. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la ştirile de la televizor, când apare un reporter şi povesteşte câte ceva.Chestiunea asta se face şi la radio, ca să arăţi că eşti acolo, să ai sunetele locului de unde relatezi.
Şi de obicei şi la radio şi la televiziune, un stand-up se trage de câteva ori, până când iese bine. Aşa că pot spune că în situaţia asta mi-am căutat-o.
La rezervaţia din Uatuma am vrut musai să fac un stand-up la sosire, adică la coborârea de pe vaporul nostru la ţărm. Coborârea se face printr-o barcă de mai mici dimensiuni, care servea drept ponton. Aşa că, înarmat cu reportofonul, microfonul şi camera foto, am repetat manevra asta de vreo trei ori. Sunetul trebuia să arate că mă îndepărtez de vapor şi că ajung pe ţărm. La a treia încercare, pontonul improvizat s-a depărtat de vapor şi am căzut pe jumătate în apă.
Am reuşit să mă prind cu mâinile de pragul uşii de la vapor şi am rămas atârnat până la brâu in apa de vreo trei-patru metri. M-au tras repede de acolo şi spre surprinderea mea nici una dintre scule nu a avut de suferit.
Asa că odata botezat, am început să ma bucur de ziua pe care o aveam în faţă.
Dezvoltare durabilă
Termenul pare să fie la modă, fie că e vorba de guvernele din Europa sau America de Sud. Programul de dezvoltare durabilă, care se aplică rezervaţiei din Uatuma se numeste bolsa floresta. Pe scurt, locuitorii primesc tot felul de beneficii dacă renunţă la tăierea lemnului.
Până acum, 2000 de familii din Amazon primesc 30 de dolari pe lună în acest program iar ţinta este 8000 de familii. Cifra pare mică, dar după cum ne explica Ruddney Santana, şeful rezervaţiei din Uatuma, e o chestiune de interpretare, căci familiile acestea locuiesc într-un spaţiu uriaş.
De exemplu Uatuma poate fi traversată cu barca doar în 12 ore. Uatuma e de fapt un afluent al Amazonului. Un râu însă la fel de larg, cu ape de aceeaşi culoare înspre negru, dar mult mai liniştit.
”30 de dolari nu e o sumă impresionantă”, ne spune Ruddney, dar aici contează. Mulţi dintre locuitori sunt agricultori şi pescari cu venituri foarte mici. Se adaugă şi alte beneficii. De exemplu, guvernul plăteşte o singură dată în jur de 5000 de dolari pentru cumpărarea unei case. Mai toate pe aici sunt din lemn şi par destul de părăginite.
De asemenea, rezervaţia nu poate fi exploatată decât de cei care locuiesc în ea. Asta inseamna că doar ei pescuiesc, cultivă diverse legume şi fructe sau cresc animale. Astfel cei din afară care veneau aici la pescuit şi prindeau zeci de tone trebuie să cumpere de la localnici. Ideea nu a fost primita cu bucurie şi nici nu se aplică la modul ideal, dar în general se respectă.
În plus a creat ideea de comunitate. Cei din rezervaţii au învăţat că au drepturi şi cer să le fie respectate. Ei au pus la punct un sistem prin care iau decizii împreună şi impart în mod egal peştele pe care-l prinde barca comunităţii.
Unul dintre pescarii cu care ne întâlnim se repede să ne arate peştii pe care-i prinde cel mai des: matrician se numesc, şi par un caras de pe la noi, dar ceva mai mare.
O să-i încercăm în seara asta pentru că bucătarul a cumpăratcâţiva.
(M-am întors de la masă. E într-adevăr un soi de caras la fel de dulce şi cu la fel de multe oase. Se găteşte cu o umplutură de manioc şi cu un sos de piper deasupra.)
Omul vrea însă să ne spună altceva. În ultimii ani, din cauza pescuitului excesiv, matrician se mai prindea doar in lunile iunie şi iulie. De la aplicarea bolsa floresta, acum mai bine de un an, peştele se prinde din nou din luna mai, aşa cum era în trecut.
Cât mai departe de lume
Osimar Bruno şi sotia sa, Joserene de Oliveira, locuiesc de 7 ani, de unii singuri, într-un colţ izolat din rezervaţia Uatuma. Pentru că e luna mai, imediat după sezonul ploios putem intra cu vaporul până aproape de casa sa.
A plouat atât de mult în acest an încât copacii sunt aproape cu totul sub apă, coroanele sunt chiar la linia de plutire a vasului. Până la casa lor trebuie luate bărcile mici şi se navighează printer coroane, tufe şi arbuşti.
Nu au locuit întotdeauna aici, ba chiar au stat şi la oraş. Nu le-a plăcut însă, chiar au prins şi o frică de comunităţile mari. Trăiesc din cultivarea maniocului, dacă recolta e bună, dar în primul rând din vânzarea de peşte. Comunitatea din care fac parte le dă lunar şi cota lor de peşte pe care o pot folosi cum vor. În general e vorba de 20 de kilograme.
Osimar şi Joserene au patru copii. Atunci când e vremea de şcoala, ea se mută temporar în oras, dar nu pentru mult timp. Dacă între timp lacul seacă, trebuie să se întoarcă acasă mergând patru ore prin junglă. Unul dintre copii are sindrom Dawn. Statul federal îi ajută însa pe cei în aceasta situaţie, plătind un ajutor social.
Probabil că cei din echipa BBC sunt primii oaspeţi din ultimele luni.
Primii vecini sunt la jumătate de oră cu barca. Şi cei de aici locuiesc de unii singuri. Elias da Silva Sousa are 12 copii, care-l mai ajută şi la treabă. Elias nu e impresionat de problema tăierii pădurilor
Agricultura e afacerea lui. Manioc şi ananas, principalele lucruri pe care le vinde, dar are şi 20 de vaci.
S-a mutat la Uatuma din ‘82 si de atunci când are nevoie îşi mai lărgeşte putin proprietatea, tăind din pădure.Pamântul lui se întinde de altfel pe ambele maluri ale lacului. Elias ne mai spune că din când în când mai taie şi câte un lemn, chiar daca primeşte "bolsa floresta". Dar cu măsură şi doar dacă are nevoie.
”Bolsa floresta? Binevenită pentru unul ca mine” îmi spune, dar nu e impresionat de problema tăierii pădurilor.
”Credeţi că asta are legatură cu schimbarea climei?”, mă întreabă. Într-adevăr e mai cald vară de vară, admite.
”Dar de ce credeţi ca e din cauza tăierilor de păduri? De ce noi suntem mereu împinşi să facem câte ceva? De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa?”
Santa Luzia
Comunitatea de aici s-a înfiinţat acum 30 de ani. Două familii au venit atunci, iar numărul lor a crescut la 14, dar foarte puţini au venit din afară aşa ca mai toţi sunt rude. Există o şcoala, un cabinet de asistenţă medicală, iar principalul venit e din agricultură. Terenurile lor sunt şi la câteva zeci de minute de mers cu barca.
În general cultivă manioc pe care-l vând la oraş. Maniocul e un tubercul. Se curaţă de coaja care-i da aspectul unei crengi si se trece printr-o moară electrica de mici dimensiuni. Se obtine o faină de culoare galbenă, care se spală, practic ajunge o pastă.
Într-o tigaie uriaşă, de mai bine de un metru diametru se usuca si apoi se prăjeşte într-un vas identic. Ambele sunt puse pe ghizduri de fântână. La 30 de grade afară, temperatura celor doua cuptoare te doboară. La fel si pe localnici care trec cu rândul la vânturat faina. Nu trebuie să stai nici o secunda, caci se poate arde. Miroase într-un fel a brânză prăjită.
Oamenii de aici au curent electric de la generatoare, iar apa e scoasa cu pompe din izvoare de adâncime. La şcoala locală vin copii si din alte comunităţi.Copiii ne cer ”bonbon”, de unde îmi dau seama ca aici nu suntem singurii vizitatori străini.
De altfel par sa aibă o legatură buna cu lumea. Pe terenul de fotbal, numit ”stadionul cu castani” toată lumea poartă ghete cu crampoane. De, nici fotbalul brazilian nu se mai joacă cu piciorul gol. Iar unul dintre jucători are un tricou ”Romario 1000”. Fotbalistul a marcat recent golul cu numărul 1000.
Neaşteptat, vizita noastra se prelungeste la Santa Luzia.
În mai puțin de 5 minute vremea se schimba si de la caldura apăsătoare trece la o violenta furtună tropicală, spre bucuria copiilor. Îndemnați de colegii mei se aşază în calea vântului. Mă mir ca nu zboară. La cele aproape 100 de kilograme ale mele daca nu opun rezistenta sunt practic luat pe sus.
Vaporul nostru se ascunde într-un soi de laguna, cu ape mai linistite, de unde se va mai intoarce in cateva ore. Valurile de pe Uatuma au inceput sa devina bune de windsurfing. O aşa răpăiala de ploaie n-am mai auzit de mult.
La plecare trebuie să împingem barcile trase pe mal, asa ca se intră în apă până la genunchi. Pe mal nu am luat in calcul însă muşuroaiele de furnici, mici şi roşii.În cateva secunde opt barbati suntem in cele mai neasteptate pozitii din cauza înţepăturilor. Nu stiu cum, dar mi-au ajuns şi la brâu.
Scăpam de ele ţinându-ne picioarele în afara barcii şi apoi în 30 de secunde la dus.
Cum mi-am propus, doua vorbe si despre chestiunile culinare.
Dincolo de matrician, astăzi am avut o mâncare interesantă la micul dejun: banane prăjite şi Pe de Moleque. E ceva apropiat de rahat, dar mai puțin consistent. Se face din nuci braziliene si ierburi dulci. E un desert nelipsit din pachetul copiilor la școală.
Public al doilea episod din jurnalul meu de călătorie din Amazon. Nu uitați, este scris în 2008, dar îl public din nou la rugămintea unora dintre ascultătorii Vorbitorincii. Aceasta este o serie scrisă pentru BBC România.
Căldură, cultură şi caipirinha la Manaus
În căldura umedă din Manaus, cel mai mare oraş din Amazonia, e ca şi cum ai încerca să respiri sub apă. E toamnă târzie, aproape iarnă. Anotimpurile sunt complet diferite. Vara s-a terminat, e sezonul ploilor.
Și au fost peste măsură de multe în ultimele luni. Amazonul a atins un nivel record în ultimii ani, motiv pentru care am fost anunţaţi că în călătoria pe care o începem joi spre Santarém nu vom putea naviga noaptea. O ştire BBC spunea la sfârşitul săptămânii trecute că pe fluviu a avut loc un accident. 15 oameni muriseră iar peste 50 erau dispăruţi.
Iarna e mai plăcută. Temperaturi între 25 şi 30 de grade, iar umiditatea devine suportabilă după o jumătate de zi. Te mai surprinde doar când ieşi din hotel sau cobori din maşină. Totul funcţionează doar cu aer condiţionat. Mi s-a spus să-l folosesc şi pe timp de noapte. Se pare că ţânţarilor nu le place aerul uscat aşa că se feresc de camerele cu aer condiţionat. Oricum, nu am deschis geamul de când am venit. Regiunea e una cu risc mare de malarie şi de febră denge, o febră hemoragică. Ţânţarii de malarie pişcă noaptea, ceilalţi în timpul zilei.
Opera din junglă
La sosirea noastră în Manaus, întreg aeroportul e înconjurat de poliţie. Zeci de maşini cu ofiţeri cu armele la vedere se află de-a lungul întregului drum: preşedintele Lula e în oraş. Ia parte la semnarea contractului pentru construcţia unui pod peste unul din afluenţii fluviului. De altfel, există mai multe proiecte menite să aducă Manaus la strălucirea de altă dată.
La începutul secolului trecut Manaus era unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii. Deţinea secretul fabricării cauciucului, care se poate extrage din abundenţă din arborii din zonă. Atât de mulţi erau banii, încât fabricanţii de cauciuc au decis să construiască o operă, în mijlocul junglei. Şi au făcut-o fără să se uite la bani. Toate materialele au fost aduse din afara Braziliei: marmura din Italia, piatra din Anglia, abanosul din Africa. Clădirea a ajuns astfel strălucitoare, una dintre cele mai frumoase ale lumii. Iar la începutul secolului trecut aici veneau să cânte mari nume, precum Carruso. Un gest cu atât mai excentric cu cât atunci nu se putea ajunge decât cu vaporul la Manaus, cale de 1500 de kilometri de la gura fluviului.
În căutarea strălucirii europene, constructorii au comandat în Europa inclusiv picturile. Pictorii n-au ajuns însă niciodată aici, aşa că într-una din picturi se afla şi o veveriţă, animal care nu trăieşte în zonă. Oraşul şi-a pierdut însă din putere odată cu dezvoltarea industriei cauciucului sintetic. Manaus a căzut încet-încet. La operă se joacă acum o versiune locală a lui Hansel şi Gretel, în care cei doi se numesc Joao şi Maria. Dar Manaus e pe cale sa revină la ceea ce-a fost.
China Braziliei
Manaus e cel mai mare dintre oraşele amazoniene. Are doua milioane de locuitori şi pare la fel de întins ca Bucureştiul. Nu la fel de aglomerat însă, deşi bulevardele îi sunt mai înguste. Oraşul are cea mai rapidă dezvoltarea dintre toate centrele urbane braziliene. Zona întreagă are o creştere economică rapidă.
Planul de accelerare a economiei, lansat acum doi ani de guvern, are destule componente care se aplică în Amazon şi cu riscuri pentru regiune. Urmează să se construiască aici mai multe autostrăzi sau linii de cale ferată. Sunt absolut necesare pentru zecile de companii care s-au mutat aici, atrase, aţi ghicit, de salariile mici.
În general, companii de electronice sau construcţii de maşini.Multe dintre ele sunt chinezeşti, aşa că locul a căpătat repede denumirea de „China Braziliei”. Ele sunt încurajate de faptul că Manaus este de câteva decenii parte a unei zone de comerţ liber.
Săptămâna trecută, agenţiile internaţionale de rating au acordat Braziliei calificativul „stabil” pentru investiţii economice. Toată lumea se aşteaptă ca numărul investiţiilor să crească, iar analiştii spun că economia Braziliei este acum într-un punct în care poate căpăta o dezvoltare rapidă, similară cu cea a Chinei.
Însă aici, la Manaus, creşterea economiei e privită şi cu îngrijorare. Instalarea unor noi întreprinderi, tăierea în continuare a pădurii, apariţia unor noi terenuri agricole, construcţia de drumuri pot afecta iremediabil pădurea. O recunosc şi guvernul federal şi cel al statului Amazonas, care au iniţiat mai multe programe de protecţie, inclusiv unul în care indigenii sunt plătiţi să nu taie copacii.
Copiii Pământului
Jocinaldo Barbosa Cabral intră în cameră purtând o coroană din pene albastre şi un tricou alb. Încheieturile de la mâini îi sunt strânse de legături, ce-mi par a fi din sfoară. Cel care-l însoţeşte are urechile găurite de cercei uriaşi şi aceleaşi brăţări la mâini.
Nu sunt prea înalţi, au trăsături pietroase şi pielea de culoare închisă. Se mişcă încet şi ne privesc cu atenţie, zăbovind asupra fiecăruia dintre noi. Jocinaldo este şeful tuturor organizaţiilor indigene din zona braziliană a Amazonului. El reprezintă drepturile indigenilor în luptele pe care le duc cu fermierii sau cu guvernul.
S-a născut chiar în centrul Amazonului, dar spre deosebire de cei din tribul lui a fost trimis la şcoală. A devenit profesor şi apoi a creat mai multe organizaţii pentru apărarea drepturilor lor.
Triburile indigene spun că sunt cele mai în măsură să apere pădurea, pentru că o cunosc cel mai bine. Ele nu sunt de acord cu toate propunerile pe care guvernul le face pentru păstrarea pădurii, de exemplu aşa numita bolsa floresta. Fiecare familie de indigeni e plătită cu aproximativ 30 de dolari pe lună ca sa nu mai taie copaci. Grupurile indigene spun însă că banii sunt atât de puţini încât nu ajută, iar apoi nu grupurile lor sunt cele responsabile de distrugerile în masă. Numărul indigenilor din zona braziliană a Amazonului a ajuns undeva în jur de jumătate de milion de persoane. Dar, în premieră în ultimii ani, natalitatea a fost în creştere. Sunt aproximativ 160 de populaţii indigene, fiecare cu graiul ei. Ele deţin peste 22% din pământul Amazonului, grupat în 403 teritorii.
De aproape 50 de ani, de când a început programul de populare a Amazonului, indigenii se luptă pentru pământul, lor fie în justiţie, fie fizic. Nu au avut niciodată acte, dar au stat acolo. Odată ce statul a început să-i aducă pe fermieri, în încercarea de-a întări economia zonei, au început şi luptele. Ultima dintre ele a avut loc într-o rezervaţie, acum două zile. 10 membri ai unui trib au fost răniţi, iar unul e în stare gravă.
Pentru pământul pe care se dă bătălia vineri se aşteaptă o decizie a justiţiei. Al cui e? Al celor care au stat în zonă sute de ani, fără acte, sau al celor trimişi acolo de guvern în urmă cu doua-trei decenii? Ce e sigur e că decizia va nemulţumi una dintre părţi şi că luptele vor continua.
Festin pe Amazon
Marţi seara, întreaga echipă BBC s-a reunit înaintea călătoriei pe râu, pregătind ultimele chestiuni editoriale şi de securitate. Cum momentul trebuia serbat, s-a ales o pescărie dinspre marginea oraşului. Am avut de ales între supa de tambouqui, tambouqui la grătar şi piraruchu filé. Sunt doi peşti de Amazon de mari dimensiuni.
Carnea e dulce şi slabă. Piraruchu are gustul aproape de pui, şi dacă e tăiat în bucăţi mici, nu cred că poţi să-l deosebeşti. Garniturile sunt din orez amestecat cu fasole. Berea se bea doar din sticle de un litru şi mai mari, dar se aduce pe rând câte una-două. Sticlele se pun într-un termos, ca să le ferească de căldura de peste 30 de grade, chiar şi seara. Caipirnha e o băutură locală pe care am fost sfătuiţi să o încercăm.
Cocktailul cu pricina l-am mai băut, dar deosebirea faţă de Europa e că acesta nu e dulce deloc, deşi e din trestie de zahăr. Se face din cachaca, ţuica locală din trestie de zahăr şi suc de lămâie verde. Întreaga masă pentru 10 persoane a costat aproape 235 de dolari.
Am avut un nou contact cu birocraţia braziliană, încercând să cumpăr un telefon mobil cu cartela pre-paid. După o oră, doi translatori, deplasări între trei ghişee diferite, am reuşit doar pe jumătate. Nu pot să sun în alte ţări, îmi trebuie noi aprobări. Telefoanele şi cartelele au trebuit cumpărate de către interpreta noastră. Fără buletin nu poţi sa cumperi. Se urmăresc astfel posibilii infractori, autorităţile considerând că foarte multe telefoane mobile sunt folosite la săvârşirea unor infracţiuni.
Miercuri e o zi consacrată strict oraşului Manaus. Mă pregătesc să întâlnesc mai mulţi experţi implicaţi în conservarea Amazonului.
Epilog
Situația în Manaus este astăzi dramatică. Coronavirusul a făcut ravagii. Au fost mii de morți, s-au săpat morminte comune. După violența primului val, al doilea a fost și mai rău.
Cu 13 ani în urmă, în 2008, am făcut o călătorie în Amazon. S-a dovedit a fi una dintre marile mele bucurii. A fost o expediție jurnalistică organizată de BBC.
Văzută de la depărtare, Brazilia arată astăzi dezastruos. Dar semnele se vedeau de atunci. Terenul era pregătit. Pe măsura dezastrului politic și sanitar de astăzi, am întâlnit, însă, oameni extraordinari. Curajoși, zâmbitori și bucuroși de viață. Cu gândul la ei, public și pe blogul meu ceea ce-am scris atunci pentru BBC. Și cu fotografii mai bune decât puteam să publicăm atunci.
Întâmplarea face ca seria asta să reînceapă în jurul datei de 15 mai, care este ziua Amazonului. A fluviului Amazon. La data de 15 mai, în 2008, ne aflam în apropiere de Ecuator, în mijlocul junglei, dar pe apă. Mai jos o să vă descriu scopurile și drumurile noastre, așa cum le-am scris atunci.
Paradoxul amazonian, oexpediţie BBC World Service
Vreme de două săptămâni, mai multe echipe ale BBC World Service şi BBC News se vor afla în bazinul fluviului şi vor încerca să afle ce efecte are distrugerea pădurii asupra schimbărilor de climă, pe întreaga planetă, dar şi cum pot ieşi localnicii din cercul vicios al sărăciei, fără să exploateze până la epuizare resursele ecosistemului în care trăiesc.
Într-una din echipele BBC care va naviga pe Amazon mă voi afla şi eu, din partea BBC România.
Tastaţi Amazon pe Google.
Rezultatul? Paginile de internet din România menţionează de 10 mii de ori termenul. Multe dintre rezultate apar pe paginile cu referate gata scrise pentru școală sau pe site-uri de curiozităţi. Rareori, şi pe scurt, o ştire despre tăieri de păduri şi pericolul „morţii Amazonului”.
Amazonul e cel mai bogat fluviu al lumii şi cel mai exploatat. E o regiune vastă, de care depinde întreaga planetă şi despre care nu ştim prea multe.
Paradoxurile sub semnul cărora trăieşte această regiune sunt cele ale dezvoltării bazate pe distrugere, aşa cum le trăieşte întreaga lume, însă la o scară uriaşă.
Aer, apă, mâncare şi căldură
De ce ne-ar interesa totuşi paradoxul amazonian? Între România şi Brazilia sunt 10.500 de kilometri, aproape o zi de mers cu avionul. Chiar şi ştirile vin de acolo la o zi după. Şi aproape nimic din această ţară a Americii de Sud nu pare să aibă legături directe cu ceea ce ni se întâmplă zi de zi.
Numai că ele există, chiar dacă sunt invizibile şi chiar dacă nu vor fi trăite de generaţiile de acum. Aceste legături poartă nume cât se poate de concrete: aer, apă, mâncare şi căldură.
De ce e Amazonul important pentru aerul pe care-l respirăm, pentru cât de cald e vara sau pentru cât de scumpă e mâncarea? Anual în Amazon dispar 10 mii de kilometri de pădure, care lasă locul culturilor agricole şi păşunilor pentru vite.
Astfel, pe de-o parte Brazilia eliberează în atmosferă milioane de tone de bioxid de carbon, iar pe de altă parte tot Brazilia a devenit una dintre ţările care dictează preţul mondial al alimentelor.
15 mai – Ziua Amazonului
BBC World Service şi BBC News au organizat cea mai mare expediţie jurnalistică de studiere a Amazonului, a problemelor sale şi a implicaţiilor pe care le au toate acestea asupra omenirii.
Timp de două săptămâni mai multe echipe ale BBC se vor afla în pădurea tropicală a Amazonului şi în toate ţările prin care trece fluviul.
Tăierile de păduri, eforturile guvernului brazilian de-a le opri, creşterea explozivă a culturilor de soia şi a turmelor de vite vor fi temele-cheie ale relatărilor noastre.
Vom încerca să aflăm care sunt efectele acestor fenomene în plină desfăşurare dar şi răspunsul la întrebarea: cum poate fi împăcată dezvoltarea economică cu păstrarea Amazonului?
Şi de ce locuitorii uneia dintre cele mai bogate regiuni ale lumii sunt atât de săraci?
Călătorie pe fluviu
Voi face parte din grupul serviciilor în limbi străine ale BBC, alături de colegi din Spania, Ucraina, Afganistan, Indonezia, China, India, Vietnam şi Brazilia.
Din 6 mai mă voi afla în cel mai mare oraş din Amazon, Manaus, cu peste 2 milioane de locuitori.
Vă invit să aflaţi în zilele următoare povestea măririi şi decăderii acestui oraş care, la începutul secolului trecut, era unul dintre cele mai bogate ale lumii.
Din 8 mai echipa noastră va începe o călătorie către izvoarele fluviului, cu barca, până la Santarém.
Iar la Santarém veţi vedea de ce acest oraş concentrează la scară redusă toate probleme din preajma marelui fluviu: tăieri ilegale de păduri, culturi imense de soia, ferme uriaşe de animale – totul îmbăiat într-un climat de violenţă politică.
Vă reamintesc că ceea ce citiți este vechi de 13 ani. O să încerc la finalul fiecărui capitol să fac un update la ce se mai întâmplă acolo.
Fotografiile pe care o să le vedeți pe aici sunt făcute de colegii mei Simon Chirqwin și Ping Shum. Cele mai urâte sunt ale mele.
Ziua 1: Sao Paulo – jungla urbană
Iscoade la aeroport
Collin Perreira se numeşte omul care are grijă de siguranţa vieţii noastre, în această expediţie.
De-a lungul a mai multe săptămâni el a făcut liste cu ce ne trebuie în junglă, începând de la îmbrăcăminte până la medicamente şi substanţe împotriva insectelor.
Asupra unui amănunt a insistat, însă, trimiţându-ne mai multe emailuri. Şi n-avea nicio legătură cu expediţia noastră din pădurea tropicală, ci cu întâlnirea cu cel mai mare oraş al Braziliei, Sao Paulo.
Pe scurt emailul sună cam aşa: „Atenţie mare la aeroportul din Sao Paulo. Nu scoateţi laptopurile din geantă, nu arătaţi că aveţi aparatură la voi. Nu folosiţi genţi speciale pentru laptop-uri. Bagajele voastre trebuie să arate cât mai banal cu putinţă. Toate genţile şi valorile pe care le aveţi trebuie puse în portbagajul maşinii cu care plecaţi de la aeroport.”
Temerea sa pleacă de la una dintre metodele de jaf cele mai întâlnite în zonă.
Hoţii au iscoade la aeroport, care urmăresc cine are bunuri de valoare. Ele comunică numărul maşinii, iar la primul stop eşti abordat de tineri cu arme care-ţi cer să dai tot ce ai în maşină.
În general ei renunţă dacă lucrurile sunt în portbagaj. Collin ne-a avertizat să predăm tot ce avem asupra noastră dacă suntem atacaţi.
„Hoţii nu se feresc să folosească armele, mai ales dacă sunt sub influenţa drogurilor” – preciza mesajul lui.
Iar toţi membrii echipei, cu care am vorbit, trăseseră deja concluzia că Sao Paulo este cel mai periculos loc în care mergem. 19 milioane de locuitori, din care 30 la sută stau în aşa numitele favelas, suburbiile sărace ale oraşului. Nicio comunicare de securitate nu ne-a pregătit pentru ce avea urmeze.
Brazilia e o coadă lungă
Pe un culoar îngust de oţel şi sticlă, într-unul din terminalele aeroportului Guarholos, peste 100 de oameni aşteaptă în linişte în faţa mea.
„Ce durează atât de mult?”, se întreabă tânărul brazilian de lângă mine. Nimeni nu are o explicaţie.
Ne mişcăm încet, amorţiţi încă de zborul de 12 ore de la Londra. În sfârşit se mişcă ceva: „Brazilienii la stânga, străinii la dreapta”, strigă pe rând două feţe.
Brazilienii scapă repede, actele lor se verifică cu uşurinţă. Coada străinilor la care sunt invitat şi-a dublat numărul.
Cred că suntem vreo două sute. Funcţionarii de la ghişee sunt puţini şi încă e dimineaţă – prima oră a dimineţii.
Suntem îndreptaţi într-un soi de strungă, pe 7-8 rânduri. Avem timp suficient să vedem un film cu Steven Martin la televizoarele de deasupra noastră.
Numai că e în portugheză. „Veţi lucra aici, domnule?” mă întreabă funcţionarul de ghişeu. „Temporar”. Ştampila odată aplicată îmi dă încredere că lucrurile se rezolvă. A trecut o oră de la aterizare.
Sala de bagaje e de două ori mai mică decât cea de la Otopeni. În ea sunt însă sute de oameni nervoşi.
Am ratat bagajele de pe bandă, cât timp am stat la paşapoarte. Cineva a avut grijă însă să mi-l arunce pe al meu într-o margine, laolaltă cu alte zeci.
Am inspiraţia să iau un cărucior şi să mă îndrept spre ceea ce pare a fi o ieşire.
Zeci de călători se mişcă încolo şi încoace pe lângă mine, parcă fără rost. Trăiesc şi eu sentimentul că ieşirea nu e o ieşire ci o intrare în altă coadă, care şerpuieşte pe cel puţin 10 rânduri către afară.
Parcurg întreaga lungime a sălii de mai multe ori. Din fericire, nu se poate intra unde vrei în coadă.
O mulţime de feţe cu veste galbene se asigură că există un soi de ordine. În mijlocul agitaţiei generale, lumina se stinge brusc.
Momentul e primit cu urale şi fluierături de călători. Ar fi chiar amuzant, dacă totodată zeci de copii n-ar începe să plângă.
Motivul noii cozi e un funcţionar, un singur funcţionar, care colectează toate declaraţiile de vamă. Nimeni nu le verifică…
Afară, Sao Paulo, fără soare şi cu câţiva stropi de ploaie…
E toamnă şi la fel de frig ca iarna, care va începe peste o lună.
Asta înseamnă în jur de 15 grade. Brazilienii poartă însă pulovere şi cizme. Totuşi multe dintre ghişeele aeroportului sunt afară în aer liber.
Aveam să văd că în oraş mai toate magazinele şi cafenelele sunt fără pereţi şi arată mai curând că nişte terase. La fel şi ghişeul la care te înscrii pentru taxiul oficial al aeroportului, de unde ţi se dă un tichet. Aici coada e de doar 10 minute şi cred c-am scăpat.
Pentru o maşină aşteaptă însă sute de oameni, întinşi pe aproximativ jumătate de kilometru. Nimeni nu se aşează însă în faţă, nici un şofer de taxi nu se repede să facă un ciubuc.
Doi funcţionari te invită la maşină când îţi vine rândul. Omor timpul cu o colegă din Israel. Pregăteşte editori de imagine de la diverse televiziuni din întreaga lume.
Părinţii ei au plecat din România, cu ani în urmă. Din una în alta îmi spune că ea însăşi e cetăţean român. A fost o singură data la Bucureşti şi nu ştie nici un cuvânt în română.
În schimb ştie mâncărurile tradiţionale… singura moştenire românească din familia sa. Ne despărţim în faţa maşinilor. Ştie totuşi şi câteva înjurături, inevitabile după primirea avută. Pe drum nu m-a atacat nimeni. N-aş fi opus rezistenţă. Autorităţile mă terminaseră oricum: două ore şi jumătate de la aterizare până la taxi.
Tu înţelegi ce spun?
Taxiul de la aeroportul Sao Paulo până în centrul oraşului e ceva mai mult de 100 de reali. Asta înseamnă aproximativ 70 de dolari.
Nu mi s-a părut scump dacă ţii cont că sunt în jur de 25 de kilometri. De altfel viaţa pare destul de ieftină.
Litrul de benzină e sub un dolar, iar cel de biogaz, intens folosit aici, cam tot pe acolo.
Micul dejun cu papaya din abundenţă a costat cam 10 dolari, iar o cartelă de internet aproximativ 5 dolari. Apa la 2 litri e însă cam că în România, 1 dolar şi ceva.
Iar renumiţii pantofi brazilieni sunt în jur de 50 de dolari, la magazinele populare de pe stradă.
Una peste alta a trebuit să schimb bani. Recomandarea e ca la drum în Brazilia să mergi cu cecuri de călătorie. E mai sigur, deşi cu greu le găseşti pe la băncile din Bucureşti. Iar băncile din Sao Paulo îţi vor răpi ceva timp ca să ajungi cu banii în mână.
Banca pe care o caut e într-o clădire de birouri.
Sunt însoţit de Claudio de la biroul brazilian. Înţeleaptă alegere – se va arată mai târziu.
La ghişeul, şi acesta în aer liber, al portarului, mi se cere paşaportul. Fără el nu intru în clădire. Şi nu numai. Tânărul îmi face semn să-mi aşez degetul arătător pe un ecran în faţa sa.
În acelaşi timp cu o cameră miniaturală îmi face o poză. Zâmbesc, îmi face semn să intru.
În faţa mea trei aparate, precum cele de taxare de la metroul din Bucureşti. Mi se arată să pun degetul pe alt ecran. Intru doar dacă amprenta se potriveşte cu cea deja înregistrată.
Cum nu se poate face o confuzie aici, sunt lăsat la etajul 19 al clădirii. Altă cameră de luat vederi. Un dialog în portugheză şi suntem lăsaţi în bancă, nu înainte de-a trece printr-un filtru pentru metale.
Ni se dă un bilet de ordine, deşi nu e un alt client la rând, iar banca are doar două ghişee.
Totuşi când ne vine rândul suntem invitaţi să luăm loc din nou. Au prioritate clienţii vechi, care au început să sosească.
Primirea banilor durează aproape jumătate de oră. Frânturi din dialogul colegului meu cu funcţionara de la bancă nu-mi pot scăpa. Româna şi portugheza se întâlnesc pe ici pe colo, spre mirarea fetei.
Nu ies înainte de a mi se lua din nou amprenta. Sunt tot eu, cu ceva mai mulţi bani la mine, numai bine pregătit pentru o plimbare la ceas de seară pe bulevardele din Sao Paulo.
Sake, por favor
Alegem bulevardul Paulista. Cel mai mai mare şi cunoscut din întreg oraşul.
Aici sunt sediile băncilor, ale marilor magazine dar şi clădiri departamentale. Zgârie-norii te apasă de pe ambele părţi ale străzii. Toate par însă să aiba un aspect ruginit, întunecat.
Lumina a căzut repede, la şase seara era deja întuneric. Iar oraşul chiar în inima sa e mai puţin luminat, chiar şi decât Bucureştiul.
Ni s-a recomandat să nu scoatem aparatele foto. Nici macar aici. Ne învârtim în jurul unui mall local.
Spaţii largi, magazine de lux, nici un supermarket de unde să luăm apă şi fructe. Nu-i nimic, mergem la restaurant. În Sao Paulo trăieşte una dintre marile comunităţi japoneze din lume.
Iar strada Libertad e cartierul general pentru restaurantele japoneze. O străbatem de la cap la coadă înainte de a alege. Intrăm în fiecare restaurant şi ne oprim în cel care are cei mai mulţi japonezi. Nimeni nu vorbeşte engleza, iar noi nu ştim portugheza. Meniul se alege prin semne.
Nu ştim exact ce fel de sushi şi sashimi vom primi, dar ştim măcar mărimea porţiilor. Pentru asta exista limbaj universal. Nu ştim însă că sake-ul se toarnă în căni pătrate, până când dă pe afară. Chelneriţele ne invită să bem şi de pe farfurii. Şi ne mai arată cum se mănâncă supa fără lingură. De furculiţe nu poate fi vorba.
Combinatia A, aleasă, e spectaculoasă şi foarte mare, chiar şi pentru două persoane. Ton, somon şi ceva părţi dintr-o caracatiţă sunt partea principală. Sunt bune şi ne dăm seama că locul e ales bine, pe măsură ce se umple de japonezi.
În total 60 de dolari pentru două persoane. Săptămânile următoare o să vă povestesc şi despre mâncarea braziliană. De mâine înainte e tot ce-o să primim.
La sfârşit taximetristul „îl unge” pe portarul care ne-a chemat taxiul. Clienţii străini sunt buni, mai ales dacă au drum de-o oră până la hotelul de la aeroport. Autostrada care ne scoate afara din oraş are 7 benzi pe un singur sens. E plină şi la 10 seara, dar se merge bine.
De mâine nu o să mai vedem şosele. La Manaus se ajunge doar cu barca sau cu avionul. Patru ore de zbor pentru noi şi-o trezire în zori. O să ajungem în junglă şi începem să ne pregătim de călătoria cu barca.
Manaus însă va avea parte de-o poveste separată.
Prima galerie foto pe care v-o ofer este una pe sărite din tot drumul. Ca și pozele de mai sus. Doar ca să vă faceți o idee. Voi reveni pe parcurs cu unele mai detaliate și cu explicații.
Între timp, Brazilia a ajuns pe un curs politic mai dureros. În 2008, marea problemă era corupția și lupta pe care câțiva reformatori liberali și ecologiști o duceau cu autoritățile centrale.
Acum, dreapta conservatoare a indicat direcția și teoria conform căreia „străinii nu ne dau voie să ne folosim Amazonul în beneficiul nostru” a luat amploare. Tăierile, defrișările și conflictele sociale au ajuns la apogeu.
Pe la jumătatea anului 2003, șapte oameni îmbrăcați ca niște brazi de Crăciun, cu mii de ace de metal pe lângă ei, se învârteau pe unul dintre cele mai mari bulevarde din Londra. Marylebone Street are nu mai puțin de șapte benzi în zona cu pricina. Și tot acolo se adună o grămadă de lume care stă la coadă ca să intre la Madame Tussaud.
Cei șapte făceau parte din echipa lui Surbjit Kaur, o tânără cerecetătoare care avea o idee bine intrată în cap. Surbjit credea cu tărie că guvernele lumii se înșală când măsoară doar doi indicatori de particule emise de mașinile care trec pe stradă. De asta, laolaltă cu colegii săi, a construit contoare speciale, asemănătoare cu cele Geiger, care absorbeau fumul și aerul de pe stradă. Pe măsură ce aparatele absorbeau aerul și noxele, acestea erau stropite cu vapori fini de alcool, iar apoi selectate și iluminate cu raze laser. Astfel echipa lui Surbjit avea să confirme rapid un coșmar.
Și atunci, și astăzi, guvernul tău te va înștiința că aerul pe care-l respiri depinde printre altele de doi indicatori care se numesc PM și care vine de la particulate matter. PM 2,5 se referă la dimensiune de 2,5 micrometri sau 2500 de nanometri și PM 10 se referă la dimensiunea de 10 micrometri sau 10 mii de nanometri. Particulele de 2,5 reprezintă 3 la sută din dimensiunea unui fir de păr. Cele de 10 sunt ceva mai mari.
Potrivit tuturor datelor strânse de medicii occidentali, cele două tipuri de particule sunt responsabile de inflamarea arterelor și blocarea lor, apoi de accidente vasculare și infarct. Cu cât numărul lor crește cu 10 mg pe metrul de aer cub, sporesc și șansele de cancer. Uneori cu până la opt la sută.
Poate vă întrebați cum funcționează. Aceste particule sunt atât de mici încât intră adânc în plămâni. Unele dintre ele reușesc să ajungă mai departe. Se depun pe ficat. Nu există mod în care noi să le putem opri astăzi. Poate dacă am respira tot timpul, în oraș, printr-o mască. M-am uitat ultimele zile pe una dintre aplicațiile pe care le folosesc pentru monitorizarea aerului. Este AirVisual care folosește date oficiale puse la dispoziție de senzorii statului român. Nu este zi ca indicatorul PM2,5 să nu fi fost depășit major. În nicio zi.
Dar nu acesta este coșmarul descoperit de Surbjit. Aceasta este normalitatea marilor orașe și, probabil, ne vom adapta ca specie. Altceva căuta echipa tinerei cercetătoare. Bănuiala ei este că există particule mai mici. Aparatul pe care l-a construit măsoară particulele care ajung la 2 nanometri. Deci de 1200 de ori mai mici decât cele de PM2,5. Drama este că numărul acestora este uriaș. Atât de mare că Surbjit a înlemnit.
La o singură măsurătoare, în dreptul unei mașini, aceste particule pe care le-a numit „ultra-fine” ajungeau la valoarea de 36 de mii. Uneori, în funcție de câte mașini treceau, fiecare măsurătoare indica până la 130 de mii de particule. Echipa sa a descoperit că cei mai expuși acestei probleme erau șoferii care stăteau în fața gazelor de eșapament de la mașina din față. Apoi urmau pietonii de pe stradă care inhalau doze considerabile. Și, în fine, ultimii în topul expunerii erau bicicliștii.
Studiul lui Surbjit a fost doar primul pas. O lucrare de doctorat a unui alt student, Prashant Kumar, arată că 90 la sută dintre particulele eliberate de țeava de eșapament a mașinilor au sub 100 de nanometri. Ce înseamnă asta în termeni de sănătate?
Toate aceste particule ultra-fine trec de filtre și de plămâni. Ele se duc în sânge, se așază la nivelul ficatului, dar merg și până la rinichi. Fiecare din aceste particule este acoperită de combustibil nears din țevile mașinilor. Observațiile lui Kumar au fost duse mai departe de o echipă a medicului David Newby. Acesta a pregătit particule ultra fine din aur pe care le-a dat spre inhalare mai multor voluntari. Dimensiunile variau. Toate particulele sub 30 de nm au fost găsite în urină și-n sânge, în probele luate în 24 de ore.
Mai mult, o echipă de chirurgi i-a dat unui pacient pregătit de operație să inhaleze astfel de particule. Pacientului urma să-i fie înlăturat un aterom de pe o arteră. La biopsie medicii au descoperit particule de aur fixate în placă. Asta arată că toți acești compuși își găsesc drum și rămân în corp, producând îmbolnăviri grave. Tehnic acestea acționează ca un ambuteiaj toxic, blocând artere.
Nu există astăzi, nicăieri în lumea civilizată, un program care să urmărească reducerea particulelor ultra-fine. Nu există standarde, nu există proiecte sau discuții în jurul acestor particule. Cercetătorii au descoperit și că acestea nu trebuie corelate cu indicatorul PM2,5, dar ne recomandă să-l urmărim mai îndeaproape cu NO2, oxizii de azot pe care-i vedem în fiecare aplicație.
Deși datele arată această problemă uriașă, nu există niciun guvern care să arate voință de a face ceva în zona aceasta. Descoperitoarea acestor particule, Surbjit Kaur s-a retras din lumea științei și astăzi lucrează în mangement. Ea spune că de fiecare dată când merge pe stradă nu stă lângă calea mașinilor, că circulă pe cele mai puțin umblate drumuri și că mereu va căuta să treacă printr-un parc. Atât putem azi.
Ministrul Mediului, Costel Alexe, ne-a anunțat c-ar trebui să purtăm măști de câte ori ieșim în București. Mesajul a venit după ce stațiile particulare au constatat depășiri de până la șapte ori ale poluării cu praf în capitală. Iată mesajul ministrului.
”Când este vorba de sănătatea populației, evident că le recomand orice ar putea să le protejeze mai bine sănătatea, inclusiv dacă este posibil aceste măști pentru că vedem des, pe marile artere ale Bucureștiului, unde depășirile vă asigur că sunt la fel de mari ca aici, oameni care poartă aceste măști.”
Este cea mai ignorată știre a momentului. Nu avem cultura și educația necesare ca să ne dăm seama când suntem în fața unei probleme de mediu majore. Mai ales că nu toate autoritățile s-au pus cap la cap. Stațiile oficiale din București arată o calitate medie a aerului. Mă uitam aseară pe calitateaer.ro și vedeam chiar că e mai rău la Călărași. Există suspiciunea majoră că valorile raportate oficial nu sunt corecte. Suspiciunea e întărită de faptul că Comisia europeană a pornit sancționare României pentru modul în care nu a rezolvat problema gropilor de gunoi de lângă București. De altfel, cine stă în nord-vestul Bucureștiului știe cum miroase de la groapa de gunoi.
Eu vreau să vă spun clar că nimeni nu o sa facă nimic în perioada următoare. Așa că trebuie să avem grijă de noi. Singuri. O să vă dau aici câteva sfaturi pe care le-am luat de pe site-ul orașului Cheonan din Coreea de Sud. Ei sunt zilnic sub un asalt de praf fin venit de la trafic și din exploatările de cărbune și termocentralele din China. Ce spun sud-coreenii.
1.Poartă o mască de câte ori mergi afară. Există de mai multe tipuri. Cere dintre cele pentru particule fine de praf.
2.Spală-te pe mâini de câte ori intri în interior, acasă sau la muncă. Clătește-ți gura cu apă, fă gargară și scuipă, tot atunci când ajungi la interior.
3.Bea multă-multă apă. Dacă ești hidratat îi dai corpului o șansă să se curețe singur.
4.Ia-ți un purificator de aer în casă. Nu te zgârci, își face treaba.
5.Pune-ți mai multe aplicații care să urmărească calitatea aerului și setează alerte pentru praf. Poți folosi în România Air Visual sau Airly. Prima folosește date oficiale, a doua date din stații private.
6. Să ai cât mai multe plante în casă. Ele lucrează pentru tine și curăță aerul,
O să revin să vorbesc despre cauzele pentru care avem atât de mult praf. Nu așteptați de la autorități foarte multe. Nu sunt capabile încă. Luați măsuri de unii singuri, dar, foarte important, puneți presiune zi de zi pe cei care au putere de decizie.
