Două sunt lucrurile importante în trafic, după mintea mea. Sau cel puțin așa am fost educat și încerc să-mi educ și eu copilul. Primul este să ajung acasă întreg. Al doilea lucru este să fac tot posibilul ca și cei care sunt în preajma mea să ajungă întregi la familiile lor.
Nu mă interesează să fiu primul. Nu mă interesează să merg tare. Nu mă intereseză să am dreptate. Mă interesează să fim bine împreună. Și mă port ca atare. Acesta este setul meu de valori pe care l-am aplicat cazului BMW vs tramvai.
Ce văd eu acolo?
Întâi de toate, o mașină BMW care depășește coloana la semafor. Nici măcar nu avea motiv pentru că nu era trafic aglomerat. Genul de mizerie care se întâmplă zilnic în București în cantități și proporții îngrijorătoare. Plus că e o mașină care e deja legendară pentru genul acesta de fapte. Șoferul are toate datele celor care ne fac viața o mizerie.
Vatmanul este probabil nervos pentru ce face. Vine lângă el și apoi se enervează și mai tare pentru că omul nu pleacă primul la verde. Se apropie periculos de tare și-l claxonează. Senzația mea este că la minutul 2.04, vatmanul îl împinge pe cel cu mașina. Mi se pare că o ia din loc, înainte ca BMW-ul să se miște. După care șoferul de BMW are reacția celui lovit din spate. El vrea să se oprească, să coboare, să vadă despre ce e vorba. Nu i se dă o șansă până nu se dă la o parte. Amândoi au o criză de furie. Se țipă, se urlă, nu înainte ca vatmanul să-l și ia la mișto. ”Eu fac bine. Tu ce faci?”
Cred că vatmanul a fost agresiv deliberat. E treaba lui de ce. Îmi stă în minte prima reacție din momentul lovirii. ”Bag p…în rasa ta” E reacția unui om decent? Asta ai fi făcut tu, cititorule, dacă erai în locul lui?
Să lămurim lucrurile: asta nu-l face mai puțin vinovat sau iresponsabil pe cel cu mașina. Din cauza a mii ca el, orașul acesta este un coșmar. Toți ca el cred că au drepturi superioare sau că ceilalți trebuie să li se supună. Faptul că omul nu are niciun fel de simț al responsabilității ne este arătat și de faptul că nu s-a dus la Poliție în orele următoare. Un om responsabil și căruia îi pasă de societate așa ar fi făcut. Agresiv, incompetent, cu comportament mizerabil, el este întruchiparea lucrului greșit din societatea noastră.
Golănelile de genul acesta ne mănâncă viața în fiecare zi. Dar ele se și repetă din cauza faptului că ani de zile statul s-a dovedit incompetent în stăpâni genul acesta de personaje. Nici amenzile, nici ridicările de permise, nici exemplul pozitiv sau negativ nu a funcționat. Nu s-a găsit în România nicio metodă de a spune ”stop”. Ba, mai mult, sute de oameni de la vârf au încurajat acest comportament. Aceasta este casta și clasa conducătoare a României. Cea din BMW.
Întâmplarea face ca poporul din tramvai să-l fi lovit drept în spate. Și, recunoașteți că ați avut un sentiment de satisfacție cu toții. Inclusiv eu. Măgarul cu BMW a fost pedepsit și poporul, după ani în care nu s-a făcut nimic, a primit dreptate. Căci despre asta e vorba aici: rațiune versus dreptate. Bogăție și tupeu versus decență și o plată simbolică venită de pe șine. Știu că așa e împărțită lumea modernă. În acest hal am ajuns.
Dar eu refuz să trăiesc în acest mod. Eu cred că aici suntem nevoiți să trăim împreună. Și nicio o încălcare de regulă nu ne va ajuta să reparăm toate nedreptățile comise. O greșeală nu se îndreaptă cu o altă greșeală. Cred că doi oameni civilizați vor încerca prima dată să evite un accident. Apoi, dacă nu vor reuși, vor încerca să rezolve cu cap și empatie ce s-a întâmplat.
Cred că BMW-ul nu avea ce să caute acolo, blocând oamenii din tramvai. Cred că vatmanul nu avea de ce să se grăbească încât să forțeze eliberarea șinelor. Grija față de ceilalți a lipsit cu totul. Despre asta e vorba. Sper ca data viitoare să nu dezbatem aici dacă un șofer are sau nu dreptate dacă a călcat un pieton care traversa aiurea. S-ar putea să aibă dreptate și niciodată somn noaptea. Gândiți ca pentru copiii voștri.
Și soluții avem. Dacă tot are camere pe tramvaie, STB ar putea derula o campanie în care zilnic, săptămânal, lunar, să ni-i arate pe golanii din trafic. Ar putea crea o presiune publică importantă. Și ar primi mult sprijin.
Există în lumea asta o teorie care se numește ”a geamurilor sparte”. Ea spune că la o clădire unde se află un geam spart, dacă nu este înlocuit repede, se vor sparge și alte geamuri. Un geam spart va duce la vandalizare, la nepăsare. Mizeria va atrage mizerie, corupția va atrage corupție. De asta este important ca fiecare geam să fie înlocuit la vremea lui și fiecare faptă să fie pedepsită. Așa a salvat Rudy Giuliani New York-ul, pedepsind orice abatere minoră a comunității. Orice încălcare a regulilor sociale. Dacă am face asta acum, am mai avea o șansă.
Știți ce-ți mănâncă viața în țara asta cel mai mult și cel mai bine? Relația cu statul, mai ales în lucrurile mici. Adică, acolo unde tu ai avea nevoie de un sprijin, de o mână de ajutor ca să ne fie cât mai bine la toți, acolo îți pune statul o piedică. Am un studiu de caz mai jos. Unul care o să-ți arate și adevărata natură a statului român: autogenerarea de probleme ca să-și justifice existența.
Să zicem că ai o mașină electrică sau hibrid. Statul român, respectiv Primăria Municipiului București, spune că te ajută și nu mai plătești ora de parcare în marile parcaje publice din capitală. Adică te încurajează să vii cu mașina nepoluantă în centru și chiar să parchezi multe ore. Știți că aici prețurile sunt progresive și te cam atinge ła buzunar dacă vii în centru. Încep de la 5 lei și ajung apoi la zece lei pe oră.
Ei bine, pentru parcare îți trebuie un certificat și un abțibild de la Primărie. Pentru asta trebuie să mergi la Administrația Străzilor cu talonul, cartea de identitate și buletinul. Aici vei fi întâmpinat la registratură de două funcționare care îți vor lua cererea și te vor anunța că aceasta va fi procesată cam în trei zile. Atunci va trebui să te întorci ca să iei actul doveditor. De ce să faci asta? Pentru că pe mail nu se poate. Și nici prin Poștă.
Dar stați că nu e tot. Certificatul nu este valabil decât un an. Ai spune că e în regulă, nu? Nu, pentru că nu vorbim de un an calendaristic. El este valabil până în ianuarie anul următor. Adică, dacă ai mașină din noiembrie, te duci la primărie până la finalul anului și apoi, anul viitor, faci o nouă cerere. De data asta statul te scutește de un drum. Poți trimite un email și apoi doar te duci să iei atestatul. Nu e clar de ce nu se poate de prima dată. Și astfel, în ianuarie, câteva mii de posesori de mașină trebuie să facă un drum la primărie.
Și nu e deloc clar de ce, odată eliberat, certificatul nu este valabil pe durata de viață a mașinii. Sau cât îi ești proprietar. Sau de ce nu-l primești, odată cu mașina. Sau când o înscrii la taxe și impozite locale. Statul știe în orice moment starea și statusul mașinii tale. Chiar te poate obliga să plătești impozitul prin povestea asta. Nu e ca și cum ai pune electrica pe GPL și pierzi statutul. Și chiar dacă o vinzi, viitorul proprietar tot mașină electrică va avea. Dar, nu, preocuparea statului este să te vadă la ochi și să fie sigur că o dată pe an te întreabă de sănătate.
M-am uitat de curiozitate cum se face procedura similară în Talinn, capitala Estoniei. Nu numai că prima opțiune este electronică. Dar dacă nu vrei așa, poți veni la birou și chiar trimite prin poștă cererea ta și actele mașinii. Nu numai atât. Sunt trecute și numele celor doi funcționari care se ocupă de acest serviciu. Inclusiv clădirea, camera și măsuța la care îi găsești în Primărie. Da, exact, măsuța 4. Pentru că oamenii aceia își acordă respect.
În România, statul a găsit o modalitate prin care să se justifice. Să te poarte pe drumuri, să arate că face ceva. De 30 de ani încoace, România e cea mai bună la reinventatul roții. Și la justificare salariului. Coada, înclinatul la ghișeu și punerea pe drumuri sunt constantele acestei forme de stat. Și unul dintre motivele pentru care li s-a urât oamenilor. Pentru că ei știu că astfel crește importanța funcționarului, salariul acestuia, dar se și bate calea pentru micile înțelegeri.
Roxana Ciuhulescu m-a convins să intru într-o mașină de off-road. Bine, nici nu prea aveam de ales. Mi-a spus că dintre toate competițiile de mașini aceasta este preferata ei. Îi place să stea cu orele pe dealuri, în atmosfera aceea de energie, urlete de motoare și de noroi pe care ți-o dă offroad-ul.
Și, apoi, cel mai tare o amuză când o văd șoferii la volanul unui camion, lucru care se întâmplă des. Îi plac și alte mașini, desigur, cu condiția să încapă în ele. Și aici începe o discuție complicată. Înălțimea și lungimea picioarelor i-au adus celebritatea. Dar i-au făcut tare complicată copilăria și adolescența. Încearcă să te împaci cu asta și apoi să adugi multă-multă muncă, mai mult decât alții ca să reușești. Dar asta îți dă curajul ca, mai apoi, să te sui în avioane militare, să pilotezi elicoptere sau să te scufunzi la mare adâncime. De aici începem.
ProMotor rămâne reperul emisiunilor cu motoare din România. Cum o vezi acum?
Cred că emisiunile din ziua de azi s-au adaptat. Nu cred că va mai fi una ca ProMotor. Spun asta cu mândrie. 13 ani am prezentat această emisiune. Cred că aș fi prezentat-o și mai mult, însă la un moment dat am obosit. Am zis stop joc. Bine, mi-am dorit să fac și altceva, cum ar fi o emisiune de sport. Ce pot să spun însă, e că am fost trup și suflet pentru această emisiune. Formatul ei era ca an de an, prezentatorul să se schimbe. Ea fusese înființată în ʼ96, cu patru ani înainte să vin eu la Pro. A avut 4 prezentatori. Dan Bittman a fost primul sau al doilea prezentator, a mai fost Eugenia Șerban, Alexandra Dinu și Antal Putinică dacă nu mă înșel. Eu am preluat frâiele în 2000. Mă așteptam ca în 2001 să se schimbe pentru că știam că așa e formatul. Au mers mai departe cu mine, până în 2002 și la un moment dat m-am trezit că au trecut patru, cinci ani și am continuat. Mi-a plăcut foarte mult. Cred că e emisiunea care mi-a venit mănușă.
Apropo de mănuși, conduce numai cu mănuși
Ador mașinile. Am o mare notă de respect pentru mașini. Toate mașinile pe care le-am condus, le-am condus cu mănuși, ca o formă de respect. Protejez volanul, îmi protejez și mâinile. Mi se pare că dă o notă de eleganță. Am câteva filmulețe pe YouTube când conduc camioane cu mănuși. Mă întreabă lumea „de ce”? Probabil oamenii cred că mănușile sunt doar pentru mașini sport. Ei bine, nu. Eu conduc toate mașinile sau cel puțin toate mașinile care mi-au plăcut cu mănuși. Numai în mașină am trei perechi de mănuși. Acasă mai am încă cinci. Cu degete, fără degete, de vară, de iarnă. Tot timpul port mănuși. Și la rochie de seară port mănuși dacă sunt la volan. Nu mi se pare că trebuie să se potrivească mănușile cu ținuta pe care o port atunci, însă îmi aleg mereu mănușile care să se potrivească cu mașina.
M-am distrat odată. Am fost la un eveniment auto și am primit cadou o pereche de mănuși. Când am ajuns acasă, eram foarte bucuroasă. Le-am desfăcut și era doar o mănușă. M-am uitat, crezând că mi-a căzut prin casă. Unde e mănușa a doua? Era dintr-o piele foarte fină. Eram chiar iritată că nu am mănușa a doua. Era de fapt mănușă de golf. Foarte târziu m-am prins.
Am jucat golf, am cochetat. E un sport care nu prea s-a lipit de mine. Nu am avut răbdare.
Senzația din dreapta? Mai curând de frică. Nu poți scăpa de asta vreodată
Rolul copilotului nu e să conducă mașina, ci să ghideze pilotul pe drumul cel bun. E practic jumătate din echipaj și de cele mai mult ori, copilotul e mai important decât pilotul.
Senzația asta, de frică, o am de fiecare dată, mai ales când merg cu un pilot cu care nu am mai mers. Deși nu m-am dat pe mâna multor piloți, întotdeauna am mers numai cu cei mai buni, e un sentiment firesc. E normal să fii stresat în dreapta. Eu m-am obișnuit pentru că în 20 de ani am mers la n curse. Îmi place să fiu navigator, dar îmi place și postura de pilot, unde am eu frâiele. Au fost și situații în care mi-a fost frică. Efectiv m-am speriat, am pierdut rândul, nu mai știam unde sunt. M-am dat de exemplu doi ani cu George Grigorescu în Campionatul Național de Raliuri și am pierdut rândul la dictare. Mergea și foarte tare. Și-a dat seama că nu mai știam unde sunt și spunea: „Dreapta trei! Zi-mi dreapta trei legat cu stânga doi!”. Reușeam să mă regăsesc pe urmă pe roadbook, dar au fost și momente în care m-am pierdut complet. Când sunt distanțe foarte scurte: dreapta doi, legat cu stânga unu, dreapta doi lung”, cum dictează piloții, e foarte probabil să te pierzi.
Prima dată m-am dat la off-road, în 2001. Am fost la o cursă de anduranță, o cursă de noapte. Am luat stratul la 8 noaptea. Dacă nu greșesc m-am dat la Câmpina. Eram echipaj de două mașini. Pe la 4 dimineața am rămas în mocirlă. Ambele mașini s-au chinuit să trolieze. Am stat acolo vreo oră și jumătate, moment în care mi-am dat seama că nu mai am cu ce să ajut. M-am cățărat pe un deal, dădea soarele și am ațipit 15 minute. M-am trezit apoi și am plecat mai departe. Am terminat cursa undeva pe la ora 5 după masă. La 7 a fost festivitatea de premiere și am plecat. De asta ți-am spus și înainte de emisiune că sunt îndrăgostită de off-road pentru că este primul sport din categoria motorsport-ului pe care am deschis ochii.
Pasiunea pentru mașini nu a venit de la început. Roxana și-a dorit toată viața să facă handbal
Nu aveam o chestie cu aceste curse dinainte de TV. Mie mi-au plăcut dintotdeauna mașinile. Țin minte că prima oară când am pus mâna pe un volan aveam 3, 4 ani. Mă ținea bunicul pe genunchi și țineam de volan. Eram în parcarea din fața blocului și m-am îndrăgostit! Când am crescut am zis că atunci când fac 18 ani o să-mi iau carnetul. Mi-am luat carnetul, iar câțiva ani mai târziu mi-am luat toate categoriile și atestatele. Am tot alfabetul. Era pasiunea mea.
De atunci și până acum nu am mai întâlnit decât o femeie care să dețină toate categoriile, însă sunt destul de multe femei șoferi de camion. Chiar am întâlnit una acum doi ani de zile. A făcut școala. Își dorea foarte tare să lucreze în Germania alături de soțul ei. El primise un contract ca șofer de camion și a plecat după soțul ei. Și-a luat carnetul și acum lucrează împreună. În America sunt o grămadă de cupluri care lucrează pe camioane.
Eu zic că sunt destul de pricepută. Am multe filmulețe pe YouTube. Am condus și cu două remorci, nu doar cu una. Am fost la primul test în Franța. Pe vremea aia nu aveam și atestatele. Am urcat grăbită în camion. Întotdeauna la teste mergi cu instructorul în dreapta. M-a întrebat: „Și cartela tahograf?”. Eu m-am făcut că plouă. Știam ce este, dar am zis: „Am uitat-o acasă”. A spus că nu pot să merg cu încărcătură așa că am mers doar cu capul tractor. M-a motivat chestia asta, am ajuns în țară și mi-am luat atestatele, tocmai ca să pot să conduc și cu remorcă, și cu încărcătură. Am mers și cu 40 și cu 60 de tone. Îmi place!
Mașină sau camion?
E altceva. Îmi place puterea mașinii. Și volumul îmi place. Mă distrează foarte tare reacțiile șoferilor din trafic. Spre exemplu plec de pe șoseaua de centură. Până intri pe autostradă te întâlnești inevitabil cu o grămadă de camioane. Cască ochii și îmi fac semne: „Super!”. Mai vorbesc prin stație, dar nu zic niciodată cine sunt.
Cum a ajuns la ProMotor
În 2000 când am intrat la ProMotor aveam doar B-ul. În 2002 sau 2003 cred am luat și A-ul. Pe urmă au venit C-ul și D-ul pe care le-am făcut în paralel.
A fost un casting destul de mare. Am fost în jur de 40 de fete. Am rămas în finală 7, printre care Delia Matache, Nicoleta Luciu, Diana Munteanu, Gina Pistol și eu. Erau nume sonore la vremea aceea. Pe mine lumea mă știa de „femeia cu cele mai lungi picioare”. O jurnalistă a scris că „România are și ea Sklenarikova ei”, adică ei. Adriana Sklenarikova care este mai înaltă decât mine cu vreo 2 centimetri, o femeie superbă. De fel recunosc că mi-a plăcut comparația, mai ales că ea e un top model internațional de mare succes. Referitor la casting, nu mă așteptam sincer să mă voteze. Era cu votul publicului. Știam că lupt cu nume sonore. Pe vremea aia Delia era în N&D, Nicoleta Luciu care fusese Miss România, Gina Pistol la rândul ei o femeie frumoasă, de succes. De când am dat proba a durat o săptămână până când ne-au dat rezultatul. În săptămâna aceea spotul a intrat pe ProTV, iar lumea trebuia să ne voteze. Săptămâna următoare, producătorul trebuia să ne anunțe. Eu eram foarte relaxată fiindcă eram convinsă că nu o să iau acest casting. M-a sunat într-o joi, la prânz, să îmi spună: „Bună Roxana! Te-am sunat să-ți spun că ai fost aleasă pentru ProMotor”, moment în care eu ori nu am înțeles, ori nu am vrut să înțeleg. L-am întrebat: „Bine, păi și cine va prezenta?”. Urmează o pauză și îmi spune că de asta m-a sunat, să-mi spună că eu o să fiu următoarea prezentatoare. Nu înțelegeam, nu îmi venea să cred. L-am mai întrebat o dată și îmi spune: „Nu te supăra. Ești nebună? Eu te-am sunat să-ți spun că tu ești următoarea prezentatoare, că tu vei prezenta!”. Eram șocată. L-am întrebat dacă am înţeles bine și mi-a răspuns: „Da, ai înțeles bine. Ești ultima pe care am sunat-o din cele 7. Vei fi diseară la știri. O să te prezentăm țării, iar de săptămâna următoare tu vei prezenta emisiunea. Nu știam ce să fac. Să mă bucur? M-am speriat, îmi era frică. Nu știam dacă pot să gestionez. Oricum, eu la casting am ajuns împinsă de la spate de un om care lucra în media. Nu îmi doream, nu visam.
Începutul la ProMotor a fost mai greu de cât s-ar fi așteptat vreodată
În momentul acela lucram la agenția de impresariat a ProTV-ului și am fost împinsă de Cristi Rotaru. Lucram de puțină vreme. Aveam câteva luni de când lucram acolo. Dintr-o dată m-am trezit într-o lume care nu îmi aparținea și pe care nu mi-o dorisem. Nu știam dacă voi reuși să o gestionez. Îmi era frică. Am trecut de această perioadă. Țin minte că prima filmare am făcut-o la Salonul Auto de la Paris, în 2000. Pe vremea aceea erau 3 zile dedicate presei. Pentru mine au fost un coșmar. Când m-am întors în țară, în avion, era producătorul lângă mine. A văzut că sunt foarte tăcută și m-a întrebat dacă sunt bine, dacă sunt obosită. I-am spus că sunt și obosită, dar ideea principală e că atunci când ajung acasă merg să-mi dau demisia. În momentul ăla a explodat. „Ești nebună? După ce că ne chinuim de luni de zile? Am făcut castinguri peste castinguri. Ai intrat în finală, ai luat emisiunea”. Simțeam că nu aparțin locului. Întotdeauna mi-a fost frică de ridicol. Nu voiam să îngreunez mai mult echipa, dar a fost o chestie de timp, până m-am adaptat, până am învățat. Nu avusesem nicio tangență cu televiziunea cu excepția unei invitații la Mircea Badea și Teo, și încă o invitație la Florin Călinescu care m-a chemat la emisiune fiindcă eram cea mai înaltă handbalistă. Astea au fost singurele mele legături cu televiziunea. Nu găseam legătura. Mi-a fost foarte greu. Am muncit și foarte mult. Aveam o dicție îngrozitoare. Sârbu mi-a spus: „Ai la dispoziție trei luni să-ți îndrepți dicția. Dacă nu, out!”. Făceam 5 zile pe săptămâna dicție. Eram și sâsâită și ciuciuită, nu înțelegeai mai nimic. Am muncit și am reușit să-mi îndrept dicția. Am învățat foarte repede ce înseamnă o cameră, cum trebuie să lucrezi, care este echipa, ce și cum trebuie să spun, cum trebuie să mă îmbrac. De exemplu când am fost la Salonul Auto de la Paris nu știam că n-am voie să-mi lucească fața. Eram ca o oglindă. Mi-a zis Sârbu: „De acum trebuie să ai o trusă de machiaj. Dacă nu te machiază fetele în post, trebuie neapărat să ai mereu o pudră cu tine”. Am învățat o grămadă de lucruri.
Când ai o astfel de emisiune, viața te aduce în contact cu tot felul de celebrități
M-am dat cu David Coulthart. L-am cunoscut, pot să mă mândresc cu asta, pe Michael Schumacher. Am vrut să mă dau cu Alain Prost, dar nu am încăput în mașină. Era exact înainte de lansarea Daciei Duster, Dacia care lansase mai întâi un concept. Am fost invitată mai întâi în Franța la trofeul Andros. Am avut ocazia asta, de a mă da cu Alain Prost, cu Dacia Duster, conceptul, dar în momentul în care am vrut să intru în mașină, el fiind pregătit, echipat, la fel ca mine, am vrut să intru în mașină, dar nu îmi încăpeau picioarele. În spate erau două NOS-uri, iar scaunul era dat foarte mult în față. Era o distanță mică până la bord. Nu reușeam să intru. I-am spus că nu pot și mi-a fost extrem de ciudă. Mi-a venit să plâng de nervi că nu am reușit. Ar fi fost probabil singura ocazie în viața asta să mă dau cu un fost mare pilot de Formula 1, cu Alain Prost. Am făcut niște fotografii în schimb.
A contat înălțimea vreodată? Profesional, vorbesc
Am 1,92 înălțimea și 1,22 picioarele. Nu știu cât a contat, însă fiind mai atipică cred că mi-a adus avantaje, recunosc.
Să fii atât de înalt înseamnă că lumea te vede deodată. Și asta nu e tocmai bine când ești copil
Sunt avantaje, dar și dezavantaje. Cel mai greu îmi e cu hainele. Dacă la picior nu am nicio problemă, pentru că port doar 40, la haine e un chin, pentru că nu găsesc niciodată haine pe măsura mea. Fiind foarte înaltă am nevoie de pantaloni mai lungi, jachete, bluze, rochii. Cele mai multe dintre hainele mele sunt făcute la comandă. Dacă merg de exemplu în țări nordice mai găsesc, dar în România îmi e aproape imposibil.
Nu mi-a fost ușor să fiu înaltă. Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil. Devenisem introvertită, eram foarte timidă, pentru că de mică am fost mult mai înaltă față de toți ceilalți. Când am intrat în clasa a IX-a deja aveam 1,92. Oamenii făceau glume pe seama mea, iar la vârsta aceea nu aveam nici maturitatea necesară. Ajunsesem să merg cocoșată ca să nu mai observe lumea că am 1,92. Am avut noroc cu sportul. Am făcut handbal de performanță, iar la echipă toate eram înalte. Până în momentul de față, eu nu cred că a fost vreo jucătoare mai înaltă decât mine în lotul național de handbal. Am jucat o perioadă scurtă pentru că m-am accidentat foarte rău și a trebuit să renunț la sportul de performanță.
Există însă și ceva câștigător în povestea asta cu înălțimea
Am stat oricum tot timpul în ultima bancă. Nu puteam să copiez niciodată, să îmi arunc privirea într-o fițuică. Am început să mă obișnuiesc cu atitudinea oamenilor. Pe vremea aceea nu aveam maturitatea pe care o am astăzi. Am fost foarte chinuită din punctul ăsta de vedere. Am trecut peste datorită echipei.
Când aveam 15 ani jumătate, 16, am fost la o prezentare de modă. O bună prietenă era model. O priveam ca pe o icoană, era foarte frumoasă. M-a invitat și am fost să o văd. Am ajuns ultima și am plecat prima, doar să nu mă observe cineva. Când am plecat am auzit pe cineva strigând: „Domnișoara de la ușă”. M-am făcut că nu văd și a strigat din nou. Mă gândeam: „ce oi fi făcut?”. M-am întors. Când m-am uitat, alerga o doamnă blondă spre mine. M-a întrebat câți ani am, am răspuns și îmi spune: „Paris scrie pe fruntea ta! Să mă cauți neapărat luni la Venus”. Era Zina Dumitrescu. Am căutat-o. Am luat un casting. Trebuia să merg să fac o ședință foto pentru un celebru creator, doar că mie mi-a plăcut prea mult handbalul. Nu am fost în stare să renunț la ce aveam acasă, pentru că urma un contract lung. Am mai cochetat cu ideea de modă, dar nu m-aș fi văzut făcând asta. Nici dacă aș da timpul înapoi nu aș fi spus da. Mi-aș fi dorit o carieră în sport. Cariera mea a fost curmată devreme, fiind atât de longilină, cu oase subțiri, mai fragilă… Nu eram făcută tocmai pentru handbal.
Roxana a visat handbal. Și acum vorbește cu pasiune de handbal și de viața ei ca sportivă
Îmi doream foarte tare să joc la vremea aceea la Hipobank Viena. M-am accidentat. Fusesem ultima oară într-un cantonament cu lotul național. Am venit acasă. Aveam timp de odihnă o săptămână. Eu nu am mai avut stare și m-am dus la Antilopa, echipa mea. Am jucat un meci amical, moment în care m-am accidentat. Toată cariera mea a fost curmată. Am suferit teribil. Nu mă vedeam făcând altceva. Ai mei au insistat și și-ar fi dorit să fac baschet, iar fratele meu a făcut hochei. Culmea e că mi-am dorit să fac volei. M-a păcălit un antrenor, a văzut câțiva copii și m-a luat din școală. M-am dus, mi-a plăcut și am rămas. E un sport foarte dur pentru femei. Pe fiica mea nu vreau să o dau la handbal. Face volei.
Când faci parte dintr-o familie de sportivi, privești altfel viața
Cred că este o educație mai solidă. Din păcate tatăl meu s-a stins foarte devreme. Eu aveam 10 ani și el doar 37. Mama a încercat însă să ne transmită spiritul sportului și să ne canalizeze către sport.
Știi de ce nu am făcut baschet? Că îmi era frică să nu cresc prea mult. Aveam 13 ani și eram disperată pentru că aveam deja 1,80 aproape. Am crescut 14 centimetri într-o vară. I-am zis mamei că nu mai suport, că sunt prea înaltă și am rugat-o să mă ducă la medic, să-mi facă ceva, vreo injecție, numai să nu mai cresc. M-a dus la medic, mi-au făcut o radiografie la mână. Țin minte că era un medic ardelean. A venit și zice: „No, domnișoară, am o veste. O să mai crești vreo 14 centimetri”. Am început să plâng. „No, domnișoară, amuʼ de ce plângi, că femeile frumoase sunt alea care cresc, care-s foarte înalte”. A fost de coșmar ziua aia pentru mine, dar într-adevăr, fix 14 cm am mai crescut.
Și, desigur, la final, întrebarea aceea pe care o s-o primească tot timpul. Despre Playboy
Dacă aș putea să dau timpul înapoi nu aș mai face asta. În primul rând m-am păcălit cu fotografiile. Când mi le-au prezentat nu apăreau așa. Eu am văzut negativul. Când le-am văzut print, în revistă, am crezut că mor. Am avut 3 luni în care nu am ieșit din casă. Nu e o chestie cu care să mă mândresc și recunosc. Mi-a adus faimă, popularitate, mi-a adus și foarte mulți bani. Pe vremea aceea Playboy-ul plătea foarte bine. Mi-am luat un apartament din banii pe care i-am câștigat, asta pentru că am și știut să fiu cumpătată. Totuși astăzi, având doi copii, dacă m-ar întreba sau vor vedea revista, v-a trebui să dau o explicație. Nici eu nu m-am gândit pe termen îndelungat ce presupune. Nu aveam maturitatea pe care o am azi la vremea respectivă, am și fost împinsă de oamenii de lângă mine. Am primit și foarte multe amenințări atunci, imediat după revistă. Într-o dimineață am ieșit din scara blocului și pe tot asfaltul, mare, era scris: „Roxana, te doresc!”. Îmi era frică. Nu e o chestie cu care să mă mândresc, recunosc. Nu e ceva dramatic. Playboy e totuși o revistă ok, frumoasă. Nu este Hustler, e Playboy, dar cred că aș fi putut gestiona mai bine. M-am păcălit cu fotografiile. Nu aș fi fost de acord cu publicarea a cel puțin uneia dintre ele.
Cred că (fiica) cea mare a aflat deja, dar nu m-a întrebat nimic. Băiețelul e prea mic. Nu sunt pregătită (să vorbesc cu ei despre asta). Eu am să îi arăt fetei mele și părțile bune și părțile rele ale acestei acțiuni. La un moment dat, oricât de mult o să mă împotrivesc eu, ea va putea să le facă. Atunci trebuie să o sfătuiesc către ce îi este ei mai bine. Sunt consecințe pe termen lung, iar eu sunt cel mai bun exemplu pentru ea.
Nu am avut idee că la off-road copilotul este cel care stabilește timpul la finalul probei de trial. Treaba se întâmplă cam așa. După ce treci prin toate hârtoapele, rampele și denivelările, vine vremea să te scoți din centură, să sari din mașină și apoi să apeși un buton roșu care se află la vreo 10 metri de tine. Și să leșini acolo.
Nimeni nu m-a prevenit că, în calitatea mea de copilot, o să trec cu picioarele în apă, o să stau cumva culcat pe spate cu mașina în rampă și că o să dau cu capul de zece ori în bara din spate. Mi-au spus doar să stau cu mâinile la piept și să nu scot niciun deget afară. Lucru cu care m-am conformat, Am arătat jumătate de zi ca o statuie egipteană, cu mâinile lipite de sternul meu voluminos.
Dar a fost atât de bine. Oamenii aceștia din Campionatul Național de Off-road sunt extraordinari. Și plini de pasiune. Pilotul care m-a condus, directorul clasei standard, Bogdan Pascu mi-a demonstrat-o cel mai bine. După probă își adormea copilul pe un braț, iar cu celălalt ținea casca de concurs. Cred că despre asta e vorba: capacitatea de a te proteja pe tine și pe alții în cea mai dură competiție cu mașini. Mașini care se zbat în noroi, se leagă de copaci, se răstoarnă și merg cu înclinații imposibile. Și care au motoare care țipă urlă și ard la propriu. Și, da, e noroi. Cel mai mult, cel mai frumos și cel mai bun noroi pe care l-am văzut. Mergeți și-i vedeți!
Mulțumesc, Roxana Ciuhulescu, mulțumesc Silviu Bulugioiu și Corb 44, pentru găzduire și pentru modul în care insuflați pasiune. Vă las aici fotografiile Alinkăi care a prins cele mai tari momente.
Am stat un sfert de oră în parcarea de la Kaufland Vaslui. Sunt acolo șase locuri rezervate pentru persoanele cu handicap și pentru familiile cu copii mici. Ele au fost ocupate mai tot timpul și nu de posesorii lor de drept, pentru că am stat să văd cine sunt respectivii.
Am avut așa: o coniță blondă într-un BMW alb care a zăbovit cinci minute, cât a luat probabil pâine și lapte. Ea s-a așezat pe locul persoanelor cu handicap, după ce m-a claxonat apăsat că stăteam pe el. Mai mult
Nu ca vreau sa ma dau deștept dar ieri am râs de toată agitația apărută pe știrea de mai jos. Și câtă lume celebră s-a dat cu fundul de pământ. Uite că și reflexele de jurnalist sunt bune. Așa că, UPDATE: premierul a retras proiectul
Pentru proprietarii de masini, impozitul va creste de la 8 lei la 20 lei pentru fiecare 200 centimetri cubi in cazul autoturismelor cu motoare de pana la 1.600 cm3 inclusiv si de la 18 lei la 30 lei/200 cmc pentru masinile cu o capacitate cilindrica cuprinsa intre 1.601 cmc si 2.000 cmc inclusiv. Pentru autoturisme cu o capacitate cilindrica intre 2.001 cmc si 2.600 cmc inclusiv, impozitul va scadea insa, de la 72 lei la 60 lei/200 cmc, scaderea continuand si pentru masini cu motoare mai mari. ( sursa)
Proiectul de modificare a Codului Fiscal a ajuns în presă și probabil asta va fi una dintre cele mai discutate modificări: mărirea impozitelor la mașinile mici și scăderea la cele mari. Pe dos de cum ar face un guvern socialist. Mai mult
Adică o mașină care să se conducă singură. Să nu puneți voi mâna pe volan. Să știe ea ce are de făcut la semafor, lângă alte mașini sau să-i protejeze pe bicicliști. Google lucrează de ceva vreme la așa ceva și tocmai a prezentat noile rezultate după încă 700 de mii de kilometri, care arată așa:
Foarte frumos. Ar fi însă câteva mici probleme Mai mult
