Tipul ăsta e uriaș. Adică uriaș – uriaș, la propriu. Îi ajung cumva până la umăr, deși nu sunt mic. Și-s fericit: par așa, mai slab, mai subțirel. Râd de el. “De asta ți-ai făcut livadă!” Are una în spatele casei, cu de toate. 60 de copaci. „Ți-e mai ușor să lucrezi cu copacii, decât să te apleci!” îi zic.  „Ba nu, că am și grădină. Avem câțiva metri acolo cu tot ce ne trebuie.”

“Știi, eu am crezut mai mult în lucrurile astea: să faci un copil, să construiești o casă, să plantezi un pom. Și am făcut mai multe din fiecare. Am zis că așa o să fiu mai mult.” Face o pauză.

Intrăm în sala Floreasca. Sala oficială a Federației Române de Handbal. Sala oficială a campioanei mondiale în 4 rânduri . Momentul istoric e salutat printr-un panou la intrare cum aveam noi la școală. Cu niște poze peste care timpul a trecut și le-a îngălbenit.

Mai mult