Pe domnul Velburg, România îl întâmpină cu o gaură plină de noroi. În fața garnizoanei din Craiova, trupa sa ”stă în noroi până la glezne, credeți-mă nu exagerez cu nimic.” De altfel, toate drumurile ”au un pavaj de mai mare mila, dar toate droștile au roți de cuciuc. De, semn de noblețe!” Este începutul unei istorii care amestecă noroaie, iubiri, cea mai bună mâncare din Europa, dar și fapte administrative de neînțeles atunci când vii dintr-o țară civilizată.
Gerhard Velburg este un rezervist german pe care primul război îl împinge în România ocupată până după Buzău. Velburg este, de fapt, pseudonimul literar pentru acest jurnal numit ”Marele război, așa cum l-am văzut eu”. Numele său real este Bogislav Tilka, jurist de profesie, trăitor în Jena. Laolaltă cu alți intelectuali, Tilka face parte din armata de ocupație pe care Germania a trimis-o în România. Sarcina lui este implementarea, cum s-ar spune azi, administrației germane în România.
Cartea mi-a pus-o în mână Gabriela Maaz de la Humanitas căci, altfel, poate n-aș fi observat-o. ”Marele război, așa cum l-am văzut eu” e tradusă și îngrijită de Ștefan Colceriu și cred că el a descoperit o minune. Eu spun că e cea mai bună fotografie pe care o avem asupra României de acum 100 de ani cu toate bunele și relele.
Cartea e scrisă cu acribie, dar și cu pasiune. Ba, pe alocuri și cu dragoste față de românii cu care Velburg trăiește. Pentru că vine dintr-o lume mai civilizată decât a noastră, germanul are uimiri și neînțelegeri sincere, fără a emite mari judecăți de valoare. El este impresionat de frumusețile României, de gătitul nostru, de fetele de aici, dar și de traiul pe care-l găsește mai bun ca în Germania.
Încet-încet, pune, însă, mâna pe câteva lucruri pe care le găsim nerezolvate și astăzi. Și care îți dau o dimensiune despre natura și adâncimea problemelor noastre.
”Aruncăm o privire mai atentă asupra orașului. La fel de mare precum contrastul dintre bărbații și femeile mai bine îmbrăcați și cei în zdrențe este contrastul dintre palatele negustorilor de cereale și colibele jalnice ale proletarilor. Palatul de Justiție este o clădire uriașă; când te uiți la el, zici că în România sunt infractori la tot pasul și că pentru avocați acesta este un pământ binecuvântat.”
”E uimitor câți oameni vorbesc nemțește aici.” Probabil o moștenire a scurtei ocupații austriece. Aici era, însă, bine. Velburg trebuie să meargă mai departe. Va fi încartiruit în Bărăgan în casele unor familii cu care se va înțelege bine și cu respect.
Ca să ajungă acolo, Velburg are de făcut marșuri lungi prin drumuri desfundate sau rupte. Nu e soldat de profesie, nici el, nici alții din trupă. ”E o chestiune specifică României ca gările să fie departe de localități.” Cu toate astea Bucureștiul îi întâmpină bine.
”Calea Victoriei nu arată nici a victorie, nici a război, ci – dacă ne-am lua după numărul mare de uniforme ale aliaților noștri-arată a pace deplină. Cine are imaginație își poate închpui cu ușurință că la Colțul cu bulevardul Elisabeta se află, de fapt, la colțul cu cafeneaua Kranzler de la Berlin. Circulația oamenilor, a tramvaielor și a automobilelor nu este cu nimic mai prejos decât acolo. ”
Bucureștiul îi pare lui Velburg un spațiu perfect al distracțiilor, ieftin și în care fiecare soldat este însoțit de o ”damă” O notă mare dă și Școlii militare ale cărei dotări ”sunt dintre cele mai bune.” Este uimit de distrugerile făcute acolo de colegii săi și pe care nu le găsește nicicum justificate, pentru că Bucureștiul s-a predat fără luptă.
Despărțit de București și trimis în Bărăgan, Velburg ia cunoștință cu adevărata Românie. O primă lecție de agricultură, de la ”un fermier mărunțel din Eichsfeld.” ”Ăștia lasă drumul să se lărgească până la 100 de metri și peste tot găsești ogoare nelucrate. De ce or lăsa gunoiul de grajd să zacă ani de zile pe islaz, fără să îngrașe arăturile cum se cuvine? Ieri am văzut un țăran care arunca gunoiul în Dunăre. Iar la noi acasă e pământ așa puțin și gunoi de grajd nu avem niciodată suficient. Oare o să se nemțească lucrurile pe aici?”
Ce ar mai fi de rezolvat? Păi să îngroape caii și câinii morți după război, ”lucru de care nimeni nu s-a sinchisit.” Cei șase țărani desemnați la treaba asta vor să arunce trupurile în Dunăre, în loc să sape o groapă. Deși satul nu are fântâni și ia apă din Dunăre. ”Asta este inacceptabil și le trag un perdaf.”
Să trecem la lucrurile grele. Doi negustori care vorbesc nemțește se îndreaptă spre Constanța. În așteptarea lungă a bacului de la Fetești au timp să închege o discuție despre administrația românească: ”Vedeți dvs, la București s-a interzis a se da bacșiș. Păi, cum, nu mai dai bacșiș la frizer? Nu la sta ne referim. Dacă mergeai înainte la tribunal să consulți cartea funciară sau ca să soliciți un extras din registrul comerțului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcționar public și nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau zece franci, îți spunea: <Nu vedeți muntele ăsta de acte? Nicicum nu o să isprăvesc astăzi. Veniți mâine sau poimâine!> A, vreți să spuneți mită” Da, da! Ei, bine, chestia asta au interzis-o strașnic nemții”
Corupția este un numitor comun al locului în care trăiesc. De la traducători, la oficialii români, toată lumea face câte ceva în sensul ăsta. Chiar și soldații nemți învață rapid obiceiul. Velburg și camarzii săi derulează o afacere cu ”bilete” prin care pot ”aranja” orice. Ei pot ”aranja” lemne, vizite la doctor, rechiziționarea sau nu a unor alimente. Traducătorii pot ridica sau coborî pe agendă diverse doleanțe ale localnicilor. În schimb, ei primesc în curte toate cele necesare traiului zilnic, unul care ajunge mai bun ca în Germania. Niciodată, însă, germanii nu vor pune mâna pe daruri. Afacerea este lăsată în seama interpușilor români.
”Când i se înmânează darurile, Franta îi îndrumă pe oameni la mine, cu gesturi pline de demnitate. Eu însă nu pricep de ce trebuie să primesc imediat brânza și găinile și-i îndrum la Ștefana care își face veacul pe lângă ușă. Cei care vin ulterior sunt deja avertizați să nu lase nimic nici la ”primarul german” nici la mine, ci numai la Ștefana. Abia apoi luăm în considerare cererile.”
Principala treabă a militarului german este să facă recensământul populației bărbătești. Germanii vor să știe exact câți bărbați sunt în sat, ce vârstă au, ce stare au, în caz că este nevoie să-i recruteze. Sarcina asta este un coșmar logistic pentru că în administrația românească nimic nu se potrivește cu nimic. În 1916, țăranii nu au nume de familie.
”Când un țăran este întrebat cum îl cheamă, el răspunde cu prenumele. Dacă îl întrebi care e numele de familie, adaugă prenumele tatălui său. Dacă pe el îl cheamă Radu și pe taică-său Ion, îl va chema Radu Ion, dar în registrele armatei va figura cu numele Ion Radu. Dacă pe fiul său îl va chema Nicolae, atunci el se va numi Radu Nicolae.”
Drept urmare, în comunitate, oamenii sunt numiți altfel decât în registre, iar de multe ori frații au nume diferite. Adăugați că țiganii nu sunt înregistrați deloc. Situația descrisă de mai sus îi va scoate din minți pe nemți care nu înțeleg cum poate o țară funcționa cu o astfel de harababură. Este cea mai grea muncă pe care o au și care se termină cu strigăte.
Și încă ceva. Velburg nu se poate abține să nu constate că nu e nicio rânduială când se stă la coadă pentru documente. Bogații vor merge înaintea săracilor, domnii nu stau niciodată la coadă, iar popii vor fi primii întotdeauna ”pentru că nu au timp.” Și asta se va petrece în mârâielile tuturor. Speța se repetă și atunci când se va ajunge la București, unde șpăgile, favorurile și neorânduiala vor fi forme de presiune, dar și de câștig pentru administrația germană.
Mă opresc aici pentru că v-ați făcut o idee. Fix acum 100 de ani, România are aceleași tare ca și acum. Nu are drumuri, e mânată de o inegalitate teribilă, construiește inutil, suferă de un snobism egalat doar de sărăcie, dar nici nu-și face prea multe griji. Administrația sa este vraiște, corupția, favorurile și favoritismele sunt legea atunci când pui mâna pe o ștampilă. Moravurile nu-s dintre cele mai controlate, dar pe ansamblu se trăiește mai bine și mai ieftin, dacă ai o poziție socială cât de cât.
Ăștia suntem și nu ne-au ajuns o sută de ani să ne schimbăm. De aceea, veți înțelege voi care este dimensiunea bătăliei de se duce astăzi. Și care e e greutatea ei. Pentru că ai de ales între a trăi bine și inegal ca acum 100 de ani, dar doar pentru unii sau a accepta că o societate onestă poate aduce mai multe câștiguri pentru toată lumea.
P.S. Dacă vreți să înțelegeți mai mult despre viața de zi cu zi de acum 100 de ani, despre iubirile dintre germani și românce, despre colaboraționism, încercați să găsiți cartea.
