interviu | Striblea.ro

Alexander Bălănescu: ”Rămân român!”

15 aprilie 2019 Cătălin Striblea 00:22:55 0 comentarii

Sunt născut în aceeași zi cu Alexander Bălănescu. La ceva ani distanță. Ținem amândoi cu Arsenal și amândurora ne place să experimentăm. El în muzica sa, despre care consideră are șanse să moară dacă nu caută drumuri noi, iar eu în meseria mea unde îmi place să văd oamenii așa cum nimeni nu mai are timp.

Și aici încheiem asemănările. Alexander Bălănescu e un star al muzicii clasice. A lucrat și cântat pe cele mai mari scene ale lumii de la Londra, la New York. E prieten cu Jim Jarmusch, a cunoscut toată avangarda culturală newyorkeză, a deschis concertele Pet Shop Boys, a rescris muzica Mariei Tănase astfel încât toată planeta să o revadă.

Dar el îl iubește pe Enescu cu care se identifică în experiențe. Imigranți, dezrădăcinați, care se regăsesc și trăiesc prin muzica lor. Ce sunteți domnule Bălănescu? După nașterea și experiențele timpurii din România, emigrarea în Israel, plecarea la Londra și școala de la New York. Ce sunteți? Eu sunt român, domnule! Rămân român!

Dar cum ar putea să vă fie bine și dor de țara care v-a vândut, acolo unde nu ați trăit și din care ați plecat la timp ca să evitați comunismul?

„Sunt român. În România mă simt bine. Nu știu, e foarte ciudat. Sunt un exilat de fapt, de oriunde. Îmi lipsește un anumit tip de oameni și o anumită pasiune. Totuși acești ani ai formării au fost esențiali pentru mine”.

Descoperim împreună că facem acest interviu la fix 50 de ani de la plecarea sa din România. Familia Bălănescu este una dintre familiile de evrei vândute în Israel de Ceaușescu. ”Nu știu cât au luat pe noi.” O familie de intelectuali cu doi copii maeștri în muzică și pictură.

„Sunt plecat din 1969. Nici nu erați născut. Da, (aveam 14 ani când am plecat). Am plecat cu familia în Israel și apoi am plecat la Londra singur, la Conservator. Noi suntem evrei și am avut ocazia să cerem plecarea în Israel. Părinții mei erau ziariști și nu se conformau prea grozav la linia oficială. Am avut o existență foarte nesigură în România, în acea perioadă. Am cerut să plecăm și a durat foarte mult timp. Câțiva ani până am obținut permisia de plecare.”

A fost foarte greu în Israel. Știam că este o țară aflată în stare de război. La școală am mers o anumită perioadă și făceam numai antrenament de armată pentru că toți profesorii erau plecați în armată. Nu mi-a plăcut. Știam dinainte că o să fie așa, știam că probabil nu o să stăm în Israel, că nu o să reușim să facem asta, ceea ce s-a și întâmplat”

Alexander Bălănescu a recuperat, însă, la New York și Londra. A intrat la Julliard, la Conservator, și a avut un șoc. ”Acolo erau numai copii vedetă, ca mine. Nu mai eram cel special. Eram doar unul dintre ei” Marele noroc i-a apărut în cale pe alt drum. A realizat că nu mai poate merge pe drumul clasic al muzicii. Îi trebuia o schimbare. Avangarda newyorkeză l-a primit cu brațele deschise. Nu-și vedea locul într-o orchestră simfonică, ci experimentând cu Bălănescu Quartet. Așa a ajuns la Pet Shop Boys

„A fost o perioadă, în Londra în special, în care erau multe întâlniri între muzicienii clasici și muzicieni din alte domenii. O perioadă foarte creativă. Noi am devenit cunoscuți ca Bălănescu Quartet cu un repertoriu specific. La un moment dat am primit un telefon. Nu mai țin minte în ce an a fost,1989 cred. (Sunase) Neil Tennant (și a întrebat) dacă am fi interesați să deschidem concertele pentru ei, ca suport. Ei pregăteau un turneu în Marea Britanie. Vai de mine! Aproape că am leșinat! Am discutat cu Chris. El era foarte, foarte tăcut. Amândoi se completau grozav. Neil foarte activ și energic, iar Chris foarte timid. Ideea lui era să cântăm clasici ai muzicii din secolul XX: Stravinski, Șostakovici. Eu m-am gândit că o să înceapă (publicul) să arunce sticle de bere spre noi. Șansa a fost că am fost în turneu, deci în fiecare zi aveam șansa să încercăm (altceva). Era un public de 10.000, 15.000 de oameni și am simțit că nu era rău, dar nu era nici ceea ce trebuia să fie. În fiecare seară am schimbat puțin. Înainte să ajungem la Wembley Arena, la Birmingham, National Exhibition Centre și la Glasgow, Scottish Exhibition Centre, cele mai importante concerte, stabilisem deja repertoriul. Repertoriul la care ajunsesem era format dintr-o piesă de-a mea, No time before time, una a lui Michael Nyman, am reținut o scurtă piesă a lui Stravinski și o mică piesă a lui Gavin Bryars. Am avut un succes extraordinar.”

Și tot lor le-a arătat-o pe Maria Tănase față de care are un cult.

”Nu e destul de cunoscută. Cumva (străinii) înțeleg piesele. E atâta emoție, atâta expresivitate în ceea ce cântă ea, că se înțelege. În plus, am construit un întreg spectacol și încerc să scot în evidență spiritul românesc și pe cel al Mariei Tănase.”

„Nu am apucat să o văd. Am studiat în arhive ce am putut să găsesc. O auzeam la radio. În 1963 a murit, iar eu eram foarte tânăr. Totuși, a fost o mare influență. Aveam încă discurile ei prin casă. E o amintire din copilărie cu care am rămas. Unul dintre discuri era un portret în close-up. Era ca o icoană cumva. Nu una religioasă, ci una de stil, de frumusețe, de expresie.”

Azi s-a întors la Enescu și l-a rescris cum doar el știe într-un album pe care-l găsiți oriunde. Bălăenescu se numește și e al nostru.

Acasă la armâni cu Elena Gheorghe

10 aprilie 2019 Cătălin Striblea 00:37:22 0 comentarii

De ceva vreme îmi tot apăreau pe FB și Instagram imagini cu un dans sincron, în grup, de pe la nunțile din România. Muzica era pe jumătate de înțeles, pe jumătate nu, dar în mod clar că era ceva de aici, de la noi. E un amestec de Balcani și folclor, o notă care vine de ici și una de colo, de pe unde neamul ăsta își trage rădăcinile.

E vorba de cântecele Elenei Gheorghe, frumoasa și roșcata cântăreață, care își reconstituie muzical originile în ultima vreme. Îmi spune la interviu că știe cu siguranță c-am înțeles tot ce cântă. De când a lansat Lună Albă și Ela îi tot scrie lumea. Și nu-mi scriu doar armânii, ci și românii. Citesc cu mare interes comentariile pentru că îți dai seama că voiam o părere clară a oamenilor despre piesa asta. Oamenii spuneau „Nu înțeleg nimic, dar de fapt înțeleg tot”. Asta e muzica!

Elena Gheorghe este pe jumătate armâncă. Și nu machidoancă. Insistă: ”E mai corect așa, armân decât machidon. Trebuie să se vadă că suntem și români. ” Pe jumătate pentru că mama este româncă. Și acolo este o încălcare a tradiției. Toată lumea știa că armânii se căsătoresc între ei. ”Da, a fost destul de complicată situația asta în sensul în care părinții mei, tatăl este armân, iar mama este ardeleancă. Ei s-au iubit foarte mult. Foarte mult. Atât de mult încât au rupt oarecum tradiția prin această mare iubire, dar tot din această mare iubire au construit acasă la noi un fel de mix în aceste tradiții. Adică să fie și tradiție armânească și să fie și tradiția românească. Atunci noi am fost niște norocoși, fiindcă am luat și de colo și de colo și ne-am bucurat de ambele culturi.”

Mama a trebuit să învețe tradițile și limba atunci când a intrat în familia preotului Gheorghe. La toate astea a vegheat strict Dada, care era stâlpul familiei, adică mama tatălui. ”Chiar a fost un interviu pe care l-am citit zilele trecute, dat de către un doctor, care era armân și care spunea că dacă ar fi doar după comunitatea armânească, oamenii nu ar avea nevoie de azile. La noi, cel puțin în comunitatea noastră de armâni, bunicii, străbunicii sunt puși pe un piedestal. Sunt foarte, foarte importanți. Sunt respectați pentru că ei sunt stâlpii până când se duc în lumea cealaltă. Sunt tot felul de tradiții și tot felul de lucruri care conectează generația mare cu noua generație. În fiecare casă a românilor bunica sau străbunica sau străbunicul îi învață câte ceva pe cei mici. Părinții au înțeles lucrurile astea de foarte mult timp și atunci mi-a plăcut să aud chestia asta. ”

Dada a și pregătit-o direct pentru măritișul cu un bărbat din comunitate.

”Dada care a suferit oarecum din pricina asta la începutul relației părinților… clar a fost afectată pentru că își dorea ca fiul ei să se căsătorească cu o armâncă, să ducă tradiția mai departe. De mică eu am crescut foarte mult timp la ei și îmi spunea: „Dadă tu trebuie să iei armân, trebuie să duci tradiția mai departe.” Așa am fost crescută. Când m-am făcut puțin mai mare avea tot felul de discuții cu comunitatea și „Uite”, îmi spunea, „uite, vezi că e un tip armân și așa mai departe. Vine dintr-o familie bună și este foarte inteligent. Face cursuri și specializare în…” și-mi prezenta.”

Eu eram îndrăgostită de Cornel deja de ceva timp. În primă fază oricum o lăsam pe ea să vorbească și să spună treaba asta. Atunci când i-am dat vestea că m-am îndrăgostit și că am un prieten îți dai seama că prima întrebare a fost dacă e armân. I-am spus că nu e armân, că e român și că nu poți să-i comanzi inimii tale să iubească pe cine trebuie să iubească. Nu te pui cu inima. Ea a fost destul de tristă când a auzit povestea și după ce l-a cunoscut pe Cornel mi-a spus că nici o sută de machedoni nu fac cât el. A fost atât de impresionată de cum se comporta, cum vorbea. Faptul că a văzut că mă iubește atât de tare i-a schimbat total percepția, iar eu am fost foarte șocată să aud asta pentru că îți dai seama, până la 17 ani îmi spunea în continuu că ea vrea să mă căsătoresc cu un armân.”

Nu-i vorbă că și proaspătul mire a trebuit să învețe tradițiile și limba armânească, odată intrat în casă. Oamenii te primesc, dar îți și cer să dai înapoi. Am întrebat-o ce face atât despecială această comunitate. Și i-am spus că noi din afară, vedem încăpățânarea dar și succesul pe care îl au Hagi, Halep și Becali.

În primul și în primul rând comunitatea este foarte unită. Pentru că sunt foarte uniți fac foarte multe lucruri. Eu cred că de aici pleacă baza comunității armâne. Ei se ajută foarte tare între ei. Dacă cineva are nevoie de ceva deschide oricând ușa și e primit cu căldură și cu dragoste. Pe bune e făcută chestia asta. Familia este pe primul loc. Ambiția vine oarecum și din familie pentru că se transmite din generație în generație. Ei muncesc foarte, foarte mult. Nu vor să depindă oarecum de nimeni. Sunt oarecum independenți. Să fie lucrul lor și să nu se bazeze pe altceva. Au ambiția asta. Probabil de asta sunt și bine înstăriţi.”

Pe 23 mai, la Sala Palatului, Elena Gheorghe le va da înapoi ceva celor pe care-i consideră acasă. E vorba de un concert de muzică armânească cu piesele sale interpretate și reinterpretate de artiști cunoscuți ai comunității.

”Este un concert pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Mi l-am dorit de când era Dada în viață. Nu am reușit atunci să-l fac, însă acest eveniment este în primul rând un omagiu pentru ea. E un eveniment unde am ținut neapărat să vină artiști importanți din comunitatea armenească pentru că vreau ca toate generațiile să se regăsească în acest eveniment. Vreau să nu fie nici limitat la comunitatea armenească. Vreau să se bucure și românii, să se bucure și armânii pentru că eu consider că muzica este un limbaj universal și nu trebuie să înțelegi neapărat toate versurile. Trebuie efectiv să simți. Am văzut foarte multe comentarii la „Luna albă” și am ales ca acest spectacol să se numească „Luna albă” tocmai pentru că a avut un succes pe care nu l-am gândit, nu l-am așteptat. Nici măcar nu am sperat efectiv să îl atingă.”

Nu vă zic mai mult. Trebuie să vedeți piesele și să ascultați interviul cu Elena Gheorghe. Și, da, o să aflați și ce gândește un tată preot despre odrasla sa, care s-a apucat de muzică latino și a pus pe ea cele mai sexy ținute cu putință.

”Când am plecat de acasă, la 15 ani, dacă vreți să o spunem așa, tatăl meu mi-a pus în ghiozdan o responsabilitate colosală. Mi-a spus: „Tati, eu am încredere în tine. Ai grijă ce faci că eu am încredere în tine.” Pentru mine a fost cât 15 reguli. Trebuia să-mi impun eu limitele de bun simț și tot, pentru că el a spus că are încredere în mine și că trebuie să am grijă.”

Dar și cum a scăpat de denumirea de la Elena de la Mandinga. ”Mă striga lumea pe stradă Mandinga. M-am despărțit de ei cu bagajul ăsta care m-a dus la -20 în viață. Dar cu o experiență uriașă de scenă.” Cum a reușit?

Foto: Facebook Elena Gheorghe

Aquaman Georgescu

1 aprilie 2019 Cătălin Striblea 00:18:16 0 comentarii

Dacă te uiți la Paul Georgescu, o să vezi că este neverosimil de tânăr. Adică arată foarte tânar în comparație cu noi. Pare de 25 de ani. Doar că Paul are 40 de ani. E obsedat de sport, cred că pasiune ar însemna prea puțin pentru el. Paul înoată de o viață, muncește de o viață cu copiii, e profesor și e inspirațional.

A vrut musai să fie primul român care a traversat Canalul Mânecii fără costum de neopren. Apa avea doar 18 grade și el a parcurs o distanță mult mai lungă decât de obicei. În loc de 40 de kilometri cât se fac în mod obișnuit a făcut vreo 54. L-au prins curenții și l-au tot dus, dar omul nu s-a lăsat.

Nu-i este frică de frig cât îi este de viețuitoarele marine. La una din traversările din strâmtorile americane, un val de pești zburători au izbit barca în care se aflau. Nu zburau de nebuni, ci ”de două animale care mie mi se păreau a fi lei de mare.” Și organizatorii spuneau că trebuie să intre în apă. ”Acum, cu ăștia lângă mine? Nici mort!” Doar că n-avea ce face și a plecat așa.

E și primul român care a parcurs o milă în ape înghețate, aici, într-un bazin la București. L-am bănuit că așa face economie la apă caldă. ”Păi, ce, voi faceți dușuri cu apă rece? Nici eu. Nu-mi place.” Îi place, însă, să înoate în ape din ce în ce mai reci ca să doboare recorduri.

Recordurile lui Paul sunt pe măsura inimii și ambiției sale. Dar și a energiei pe care i-o dau copiii. Ce vedeți pe brațele sale nu sunt tatuaje, ci semnăturile tuturor copiilor din școală. ”Să semneze toți că altfel nu înot. Eu chiar mă gândesc la ei când înot. Îmi dau energie. Îi rog să se uite la cursă în timp ce înot. În Canalul mânecii m-a luat la un moment dat o senzație de leșin. Și m-am gândit că-mi țin în brațe fetița. Așa mi-a trecut și mi-am revenit. Și chiar dacă mă simt obosit atunci, când mă uit pe înregistrări, văd că am forță și energie.”

Cea mai nouă nebunie a lui Paul este să traverseze Canalul Mânecii alături de patru adolescenți, copii pe care îi pregătește de câțiva ani. Fiecare va înota pe rând, în serii de câte o oră. Dacă unul se oprește, se opresc toți. Vor funcționa ca o echipă. Ce-l face să creadă că vor reuși?

Monica Bârlădeanu: ”Vlad o să fie un serial iconic pentru România”

27 martie 2019 Cătălin Striblea 00:35:42 0 comentarii

Monica Bârlădeanu mi-a fost colegă de facultate. E drept, într-un an mai mic. Și la fel de drept este că nu ne-am întâlnit atunci. Aș fi realizat cu siguranță. Asta dovadă că unul dintre noi nu a fost la școală tot timpul.

În primul an, mă rog, eu eram într-o inerţie, muncind de la 16 ani în vacanțele de vară. În primul an de facultate mi se părea că să faci doar un singur lucru e foarte reductiv. Adică să fiu doar studentă mi se părea… În plus era nevoie de o suplimentare de fonduri în familie și primul job pe care l-am avut atunci a fost cu colegele de la facultate din primul an. În speță mergeam în Tudor Vladimirescu, în campusul de care ai zis și făceam un fel de sampling la țigări, adică practic stăteam. Dacă îți aminteşti de niște fete îmbrăcate în roșu, acolo, înghețând de frig, alea eram noi. Chiar mergeam în primul rând în Tudor Vladimirescu cu șeful nostru de echipă pentru că aveam tot timpul compasiune pentru studenții care fumau.

Asta negreșit mi-a aduc aminte de la jumătatea anilor 90. Sute de studenți stăteau în așa numitele borcane. Mici încăperi de sticlă de care campusul era plin și în care mergea cea mai mare rețea de baruri, vodcă contrafăcută și țigări de contrabandă. Nu era rău famat, era intelectual pe cea mai lucie sărăcie pe care o putea avea Estul Europei.

De aici a învățat și prima diferență dintre România și America.

Oamenii, în momentul în care le ieșeai așa în față și-i blocai aveau tot timpul senzația că vrei să le ceri ceva, nu să le dai ceva. Și dacă voiai să le dai ceva erau foarte sceptici pentru că aveau senzația că trebuie să dea ceva la schimb pentru că e o trăsătură, să zicem așa, psihologică la nivel național. Nu știm să primim și mie mi se pare că asta e la fel de nasol ca atunci când nu știi să dai. În America, sunt mult mai deschiși.

Monica avea să scape repede de zona asta, căutând-și loc în lumea televiziunii de la București. Frumoasă și educată își dorea mai mult. Acum, la 40 de ani își face un fel de bilanț.

Bineînțeles, dar ca să înțelegi felul în care m-am gândit eu și mi-am pus pe hârtie lucrurile pe care aș fi vrut să le fac, lucrurile care nu au ieșit, cele la care lucrez și la care încă mai am speranță, au foarte puțin de a face cu ce îți spune societatea că ar trebui să se întâmple până la 40 de ani. Mi-am format propriul meu univers, un fel de ecosistem în care filtrez regulile impuse, astea sociale, niște coordonate, niște convenții și îmi ascult foarte mult nevoile, vocea și sunt foarte loială propriei mele viziuni despre cum ar trebui să arate viața mea.

Și cum ar trebui să arate? Să vedem întâi care sunt convențiile alea despre care vorbim.

Păi convențiile spun că la 40 de ani ar trebui să ai un copil măcar, să fii căsătorită, eventual de două ori, nu-i nicio problemă. Să ai o familie, să ai un job stabil și să mergi în cel puțin două vacanțe pe an. Uite, fratele meu mai mare de exemplu, Marian, e pompier, e ofițer și soția lui e asistentă la psihiatrie, iar ei din septembrie știu deja unde merg în vacanță vara viitoare. Or tipul ăsta de programare pe mine m-ar da complet peste cap. M-aș simți extrem de prinsă în chingi. Mi-ar fi dificil. Dacă e să fiu foarte, foarte onestă, pentru că, na, munca mă duce tot timpul pe undeva, vacanțele au devenit… nu-mi mai sunt necesare aproape. Îmi satisfac așa nevoia. În plus am trăit foarte mulți ani dintr-o valiză. Mă rog, erau vreo 3, cu tot cu ăla de mână, dar da, practic ajunsesem să numesc acasă orice hotel în care stăteam mai mult de 2 zile. Ală era acasă.

Am întrebat-o pe Monica dacă în Vlad își joacă propriul rol de femeie fatală.

Fatală, în realitate? Întreabă victimele. Nu știu dacă sunt.

Tu ce simți? Adică ți s-ar potrivi caracterizarea? Sincer vorbind?

Păi fatalitatea… Repet. Pot fi letală.

Poți fi? Ai fost?

Încă nu am băgat pe nimeni în cimitir, să știi.

Nu în sensul ăsta. S-a terminat nasol?

Pentru mine niciodată, nu. Pentru ei, întreabă-i pe ei. Nu știu. Eu le-am terminat bine și corect. Mai ales corect, e foarte important. Dacă e un lucru pe care l-am învățat este că absolut orice închei, orice fel de relație de prietenie profesională, dacă simți că băi, până aici a funcționat, trebuie să o închizi bine, pentru că una la mână, rămâi tu cu tine și cu propria ta conştiinţă și când lucrurile nu sunt făcute corect în spate, te hăituiesc multă vreme în față. Apoi trebuie să le întorci și să le repari.

În serial, chiar asta joacă, însă. Femeia fatală care își caută locul în povestea lui Vlad și a lui Ștefan. Este un serial care îți o pune o grămadă de probleme. întâi că te întreabă ce ești capabil să faci pentru dragoste și apoi pentru răzbunare. E un thriller până la urmă. E un film cu foare multă senzualitate, agresivitate, tăceri cu înțeles. Mi s-a părut foarte bine adaptat după serialul de succes turcesc, Ezel. Mi se pare că Vlad poate deveni un serial iconic, reprezentiv pentru societatea noastră sau pentru nivelul la care aceasta a ajuns. Am trecut de perioada în care băiatul de Dorobanți este aspirațional și trecem la băiatul tânar cu ștaif, educat, pe care costumele stau impecabil. Eu, în serial, sunt cuțitul care taie. Eu nu judec personajele în bun sau rău, ci am nunațe de gri. Încerc să-l ajut pe Vlad.

Vă las pe voi să descoperiți cum scapă Monica de rolurile ei. Rețeta e un fel de exorcizare de personaj și implică o cadă, apă caldă și sare grunjoasă. Dar vă invit să vedeți ce spune și despre despărțirea părinților ei, care a urmărit-o mulți ani.

Te chemau la instanță cu mămica și tăticul de mână, într-o sală în care mai era unul care voia să-și recupereze o vacă de la vecinul care i-a furat-o, unul care avea o problemă cu un gard. Mă înțelegi. Și te întreabă de față cu toată lumea acolo de cine îți place. E ceva de o… Țin minte că mi-a fost foarte greu să mă uit la taică-miu în momentul ăla pentru că am spus că rămân cu mama. Era varianta mai stabilă. A fost probabil, ca tată, incredibil de jenant pentru el. Incredibil de jenant. Gândește-te că e copilul tău care alege celălalt părinte de față cu toată lumea și întrebările erau de așa natură încât să-l pună într-o poziție foarte delicată, iar mama mi-a explicat ce se întâmplă, la ce să mă aștept.

Prințesa Urbană: ”La școală mă dădeau cu capul de tablă. Acasă luam palme.”

21 martie 2019 Cătălin Striblea 00:41:14 0 comentarii

Prințesa Urbană are o meserie foarte nasoală, una dintre cele mai nasoale. Nu e ușor să trăiești dintr-un blog, fără să ai o organizație în spate. Să dobândești succesul de unul singur este cel mai complicat drum pe care îl poți alege. Lumea de azi îți oferă această șansă, dar te scurge de toate energiile. Aici nu ai voie să te oprești, să respiri sau să greșești. Nu e nimeni care să te acopere.

Și mai e ceva. Prințesa Urbană e mamă non-stop și asta chiar trebuie să fie cea mai grea meserie din lume. Pentru că aici greșești mult, nu vine nimeni cu manuale de instrucțiuni. Deși, paradoxal, succesul ei de aici apare . Lumea vede în ce scrie ea un manual despre cum să ai grijă de copii. ”Deși ce fac eu este să-mi relatez experiențele și a le explica altora prin ce trec. Și să citesc foarte mult despre ce mi se întâmplă.”

Așadar, nu e psiholog, nu e trainer, nu e părinte model. Este o mamă cu doi copii, venită de la Piatra Neamț ca să cucerească lumea părinților.

A, și o cheamă Ioana. Ioana Chicet Macoveiciuc.

Mă cheamă Ioana Chicet. Și Macoveiciuc după ce m-am măritat. În acte mă cheamă doar Macoveiciuc, dar eu am vrut să păstrez pe cărți și numele meu de acasă. Sunt ultimul Chicet din familia noastră și am vrut numele în amintirea tatălui și a bunicului meu care și ei au scris. Dacă mă gândesc bine și mama a scris povești de dragoste. Țin minte că m-am băgat în sertarul ei și am găsit acolo câteva lucruri scrise frumos. Nu o să povestesc acum pentru că și așa sunt rușinată de gestul meu de copil.

De fapt, dacă mă gândesc bine, puțină lume îmi spune Ioana. Acasă sunt ”mami, mami, mami, ” sau ”auzi” pentru soțul meu. Pentru lumea de pe internet sunt Prințesa, Prințeso, doamna Prințesă sau chiar doamna Urbană. Mi-a spus cineva de la televizor: ”Dar ce nume interesant aveți. Așa e și în buletin?”

Prințesa îmi povestește, ca într-un film, că meseria ei începe de la prima oră. Diminețile sunt foarte complicate pentru oricine. Mai ales pentru cine nu e matinal. Cu atât mai mult pentru copii care au un timp și un univers al lor. Noi am căutat tot felul de trucuri care să-i scoată de acolo și să minimizeze conflictele dintre noi. Și s-a întâmplat să ieșim cu ei urlând pe casa scării, s-a întâmplat să întârziem sau să-i ducem la grădiniță în pijamale pentru că nu am reușit să-i convingem. Între timp lucrurile s-au mai schimbat.

Am învățat să ne trezim mai devreme. Fetița chiar are nevoie să se joace. Și totul durează foarte mult. Dar le dau timp și eu pregătesc tot ce trebuie. E frustrant că întârziem mai mereu și vorbim doar de câteva minute. Cel mai mult ajută să nu ne certăm noi adulții. Dacă ne înjunghiem între noi, lucrurile devin și mai complicate. Copiii imedat simt tensiunea și vin să mai bage bățul prin gard.

Trebuie să știți că Ioana mănâncă Nutella pe ascuns de copii ei. Este pusă într-o cămară pe raftul de sus, acolo unde ei nu ajung. ”Ce e mai sus de înălțimea lor e o lume care nu-i interesează, nu există.” Dar cum să mănânci pe ascuns? ”Noi nu le dăm dulciuri procesate. Sigur că vor avea acces la ele în viitor, dar nu acum. Încercăm să ne descurcăm cu dulciuri făcute în casă, cu fructe. Nu le dăm sucuri și lucruri din astea.”

Prințesa Urbană vorbește mereu vesel. Dar registrul se schimbă atunci când vorbește de copilăria sa. Și o aduc înapoi acolo cu ajutorul unei amintiri legate de o banală banănă. ”Prima mea banană am văzut-o în wc-ul școlii. Acolo ne-a chemat o prietenă care avea mama lucrătoare la magazin să împartă cu noi, la patru, un fruct cum nu mai văzusem. Și așa uimită eram și așa gust bun avea, încât am scuipat, am pus în batistă și m-am gândit la mama, să-i duc ei. Vă dați seama că până când a venit seara acasă era praf. Și cu groază nici nu a putut mânca pasta din batistă.”

Pot să spun c-am avut o copilărie fericită. Mie mi-era deajuns că eram cu mama și cu tata. Dar ce mă marchează cel mai mult era că faptul că trăiam într-o lume violentă. Mi-am dat seama de curând, de când am copii, că bătaia și lovirea erau obișnuite. Pe mine învățătoarea mă dădea cu capul de tablă, deși nu eram un elev rău. Dimpotrivă. Mă loveau și acasă. Chiar îmi spunea că are pretenții mari de la mine. Aveam părul prins într-o coadă de cal și mă prindea de el și mă dădea cu capul de tablă. Toată lumea făcea asta, toți copiii pățeau asta. Târziu le-am spus acasă. S-a dus tata și a rezolvat. Dar palme și rigle la mână erau mereu. Era o onoare între băieți să ia bătaie cu furtunul și lanțul.

Acasă mi-am luat palme. Principalul conflict era că deschid gura. Asta îmi reproșa mama. Nu prea am vorbit despre asta nici la maturitate. Tata a plecat când aveam 12 ani, ne-am regăsit când aveam eu 30 și eram înstrăinați. Cu mama încerc să repar.

Dar tu cum ești, Ioana? ”Am avut momente când am ridicat mâna asupra copiilor și m-am îngrozit. Cum să dau în cea mai dragă persoană pe care o am pe lume? Apoi am citit că furia durează 90 de secunde și am încercat tot felul de tehnici ca să rezist acelor 90 de secunde. Și am reușit treptat. Și sun la cineva ca să-mi vărs amarul. Apoi, le-am spus că nu plec de lângă ei până nu rezolv problema”

Ioana este un autodidact în meseria sa. Cea de mamă și de persoană care se oferă lumii cu experiențele sale. A citit mult, a mers la psiholog, a făcut terapie, a încercat să înțelegă elementele care ne fac să fim ceea ce suntem. Și să le pună în mișcare. Asta nu a scăpat-o de depresie despre care vorbește deschis. ”Refuzam să ies de sub pat pentru că era singurul loc în care mă simțeam în siguranță. Am fost la terapie, dar prima dată nu m-a ajutat. Am reluat după ce-am născut și acolo am abordat și fricile pe care le am despre sau pentru copii.”

Mai puțin vorbește însă despre fluturele tatuat pe mână, un simbol atât de personal, dar despre care nu are a spun nimic. Poate data viitoare.

Foto: Facebook-ul Prințesei 🙂

Ada Solomon: ”Valizele copiilor sunt făcute. E decizia lor”

18 martie 2019 Cătălin Striblea 00:31:26 0 comentarii

Ada Solomon e, negreșit, cea mai puternică femeie din cinematografia românească. Are aproape 20 de ani de când produce filme, sute de filme, zeci de producții premiate. Adăugați aici premiile pentru regizorii și actorii cu care a colaborat. Încununarea este adusă de un Urs de Aur pentru Poziția copilului în 2013, dar și o nominalizare la Oscar pentru parteneriatul de la Toni Erdman.

Ar trebui să să înșir aici pagini întregi despre filmele sale. Dar aș vrea să văd mai întâi de ce le face, cum le alege. Și, mai ales, de ce nu se ferește de controverse. Ada Solomon vorbește exact ca filmele sale. Tare, clar și puternic. E fermă și așază poveștile la locul lor. Nu vrea filme care să gâdile publicul, ci filme care să spună ceva. Să te trimită acasă cu întrebări, cu gânduri, să te pună la treabă. Să-ți arate că în societate e mai mult decât ce vedem la televizor sau în bula noastră.

Anul trecut a câștigat mai toate premiile Gopo cu ”Un pas în urma serafimilor”. Filmul despre viața unor adolescenți din seminarul teologic este de un haz nebun, dar are și mii de întrebări despre cum funcționează societatea când dă de corupție și nedreptate.

Anul acesta este nominalizată cu ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, o poveste despre negarea Holocaustului în România, dar și ”Soldații. Poveste din Ferentari,” despre iubirea a doi bărbați, unul dintre ei rrom.

Și i-am propus și un salt în timp. Acum zece ani realiza un film care a zguduit România, ”Kapitalism-rețeta noastră secretă.” Personajele sale, filmate ca într-un reality show, au trecut ulterior mai toate pe la pușcărie. Ce ne spune asta despre România de azi?

Nu mă văd o femeie de afaceri, că una e să faci afaceri, alta e să ai succes. Că, dacă vorbim de glorie, atunci pot să spun că buzunarele mele sunt atât de pline de glorie, încât nu mai încape nicio monedă în ele.

Câteodată e mai sănătos să nu știe lumea cine ești și să-ți permiți să fii tu însăți. Eu am constat în timp că oamenii își construiesc o imagine asupra persoanelor publice, iar, dacă îi rogi să te caracterizeze, îți fac o imagine care nu are legătură cu ce crezi tu despre tine. Oamenii, aunci când admiră pe cineva, nu vor să le vadă și părțile mai puțin puternice.

La Un pas în urma serafimilor nu s-a râs de Biserică. Nici măcar nu s-a fluierat în Biserică. E un film care nu comentează credința. Credința, în acest film, rămâne salvarea. Și pentru mine e important, dincolo de a fi un om credincios sau necredincios, că această credință într-o idee, în morală, credința, în general, te ajută să mergi mai departe.

E povestea unui grup de prieteni, elevi la Seminarul teologic și care se lovesc de sistem în diferite moduri. E un film despre prietenie, despre trădare, despre corupție, despre sistem. E un film care arată cum deciziile îți pot fi influențate și de oamenii, mediul, în care trăiești.

Eu nu prea fac filme care să dea lecții pentru că, în general, spectatorul e mai deștept decât noi. Vrem să ridicăm niște semne de întrebare și să lăsăm specatorul, când plescă din sală, să-și petreacă cu tema respectivă mai mult timp decât ora și jumătate din cinema. Să chestioneze, să pună întrebări, să mediteze la tema pe care am propus-o. Nu cred că educi băgând cu lingura, forțat, ca un fel de hrană.

Țin minte că la data respectivă au fost niște comentarii care au fost punctuale și anonime. Noi am invitat oameni din conducerea Bisericii, dar nu a venit nimeni. Au venit apoi la alte proiecții. Sunt convins că sunt preoți cu mintea deschisă, oameni care gândesc și care au capacitatea de a vedea lucrurile.

”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – Titlul este un citat din Mihai Antonescu din 1941. Am crezut că e delicat ca titlu. Dar nu ne-am închipuit cât de actual este acest film. E un film despre cum ne raportăm astăzi la istorie. Ce înseamnă naționalismul, ce este anti-semitismul, cât și cum sunt prezente ele în spațiul nostru actual. Și toate lucrurile astea au devenit mult mai pregnante acum. Nu ne așteptam ca filmul acesta să fie atât de actual, nu numai aici, ci peste tot în lume.

Scenariul mi l-a trimis într-o duminică după-masă. Eram curioasă pentru că nu a vrut să-mi spună nimic. Nu l-am putut lăsa din mâna. M-am amuzat și am înghețat. Și mi s-a părut că e mai mult decât un film de făcut, mi s-a părut că e un film necesar. Așa cum a fost și Aferim!, un film necesar.

Nu prea aleg povești, aleg oameni. Oamenii care își propun să realizeze povestea respectivă. Sunt absolut convinsă că o poveste poate fi banală sau extraordinară în funcție de cum e povestită. Gândiți-vă la cineva care spune bancuri. Îi rog pe oameni să-mi spună de ce vor să facă filmul. Trebuie să simt pasiune, determinare și dorința de a povesti.

Filmele pe care le aleg trebuie să se potrivească valorilor mele, trebuie să aibă ceva spus și eu trebuie să am ceva de învățat. E o atitudine destul de egoistă, în ultimă instanță. Mă pun în postura de spectator. Am refuzat proiecte care sunt contrare valorilor mele. Ce fac eu este mai degrabă un demers socio-cultural și nu unul comercial. Fiecare dintre noi trebuie să încerce să facă asta.

Mie mi s-a părut că ”Soldații” e o poveste foarte puternică. Și mie mi s-a părut că e o poveste despre două minorități care interferează, or asta este interesant și, până la urmă, de nevăzut până acum. Vorbim de minoritatea LGBT și comunitatea rromă. Iar aici respingerea este mult mai puternică decât în restul societății.

M-am văzut cu Dan Bursuc și este un om extraordinar. Dan Bursuc este un profesionist. O asemenea rigoare în modul în care își aranjează și-și pregătește lucrurile, mai rar. Și, în general, asta mi s-a întâmplat la maneliști. Am lucrat cu Adi Minune și cu alți oameni din domeniu și sunt niște profesioniști impecabili. Am un respect până la cer pentru ei. Ei nu întârzie, programul lor este făcut pe luni înainte, dar respectă exact ce spun.

Pe mine mă deranjează și ipocrizia asta: ”Manele? Nu-s de nasul meu.” Aș vrea să-l văd pe omul care ascultă o manea bună, o manea puternică și nu se mișcă din scaun, care nu bate ritmul. Ei sunt artiști. Dacă nu ar avea de la mama-natură o carismă extraordinară, n-ar fi fost acolo. Acesta este meritul lui Dan Bursuc: să-i descopere pe oamenii care se lipesc de public. E ceva acolo și la Florin Salam și Adi Minune… Au un vino-încoa’.

Ferentariul mi-a arătat din nou că prejudecățile sunt foarte puternice. Pentru că acolo sunt blocuri minunate cu grădini și eleganță, dar care nu interacționează cu marginalii. E și o lume bizară în care nu ai acces și, dacă stau să mă gândesc bine, moneda de schimb este repectul pe care-l arăți.

”Kapitalism – rețeta noastră secretă” e un film care îi are la un loc pe George Becali, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Ioan Niculae, Dan Diaconescu, George Pădure, dar și alții. Sigur că e o legătură între ce am filmat atunci și ce se întâmplă astăzi. Caracatița pe care o desenează Patriciu la un moment dat și care era infiltrată în economie și politică, nu a făcut decât să se extindă cu niște sincope, dar având mijlocae mai subtile.

Personajele acestea, care majoritatea au trecut pe la pușcărie, nu cred c-au pierdut puterea vreodată. Mă feresc să am opinii politice. Am simpatii, dar mi le păstrez.

Perioada de azi mi se pare înspăimântătoare. Pentru că, dacă te uiți în istorie, vezi că lucrurile au avansat puțin câte puțin pentru omul obișnuit. Am două atitudini contradictorii. Una spune că trebuie să fac ceva, să le deschid ochii și altora și că nu e regulă ce se întâmplă. Pe de altă parte, mi se pare că lucrurile devin ușo-ușor isterice și la ce bun?

Cel mai tare mă sperie perspectiva că nu mai pot să trăiesc în casa mea, în spațiul meu, în comunitatea mea, pentru că nu mă pot exprima liber. Nu vreau să plec de aici, nu vreau să fiu forțată să plec de aici. Am de construit lucruri aici, am de comunicat lucruri de aici către lumea largă, cu oameni de aici. Și am cu cine face lucrurile. Ideea c-aș putea fi forțată să plec de aici mă sperie. Eu îmi doresc ca oamenii să se întoarcă acasă, nu să plece de aici.

Copiii mei sunt mari de acum. Cel mare a studiat antropolgie la Universitatea București, vrea să continue în afară, dar nu cred că vrea să trăiască în altă parte. Cel mic. care e în clasa a șaptea, e tentat să plece în afară să studieze, poate să și plece. Ce spun eu? Valizele sunt făcute, decizia e a lor!

Marius Manole: ”Am plâns în timp ce jucam Pădurea Spânzuraților”

13 martie 2019 Cătălin Striblea 00:31:22 0 comentarii

Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.

Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare.

De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră.

Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată, montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei.

Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa.

Despre Pădurea Spânzuraților

Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă.

Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat.

Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.

Despre Dansez pentru tine

Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele.

O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5, mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.

Despre el însuși, boală și psihologi

Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela.

Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit.

În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns.

Despre muncă continuă din liceu

Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…

Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.

Despre Richard III și Andrei Șerban

Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.

Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”

Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit.

Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.

Mihai Călin: ”Legile sunt făcute pentru a fura în continuare!”

11 martie 2019 Cătălin Striblea 00:40:17 0 comentarii

Mihai are 50 de ani și nu-i dai. ”Ei, da, mi-am întins pielea.” Și râde tare. ”Adevărul este că se simte la unele roluri. A ajuns să fie o meserie tare fizică. La Caliban, unde joc monstrulețul, mă mai dor genunchii de la umblat în patru labe.” Și apoi vorbește cu meticulozitate de încălzirea pe care este obligat să o facă mereu. ”Riști să te accidentezi dacă procedezi altfel.”

Vorbește potolit și nu impostează. Nu ridică vocea. Nu pare a fi mistuit de o pasiune revoluționară, la prima vedere. Dar pe măsură ce cuvintele curg, ele devin oțelite. Blândețea sa este fermă. Nu cedează și are lucruri de spus. Nu trebuie să le strige. Este sigur, știe ce vrea și cunoaște ce spune. Poți să fii sigur că nu va da înapoi.

Sunt bucureștean get-beget e un fel de a spune. Eu m-am născut în București, dar în familia noastră e, așa, o amestecătură. Tata este născut la București, dar bunicii pe lângă București, la Mihăilești spre Alexandria. Mama și bunica sunt rusoiace, născute la Baku în Azerbaidjan.

Și aici fac ochii mari. Bunica era rusoiacă sută la sută și, la un moment dat, pe la Baku s-a pripășit un basarabean, care era bunicul. L-a adus valul revoluției bolșevice. Apoi valul comunismului i-a împins spre Basarabia, iar războiul i-a dus în România. La Baku s-au iubit, au făcut copii și de acolo a fost bunicul deportat trei ani în Siberia.

A petrecut trei ani într-un sat din Siberia. Nu a fost lagăr, dar nici sat. I-au dus într-un loc în care le-au dat unelte și i-au pus să-și facă case. Acolo nu era, de fapt, nimic. Era doar un câmp. Și i-au mutat în pustietate. Mai interesant este cum a aflat bunica de faptul că el a fost luat. A venit un ceferist la ea cu o bucată de sac de iută. Și pe bucata aia scria ”ne duc în Nord.” Și apoi era scrisă adresa bunicii. Bunicul a fost luat de pe stradă, băgat într-un vagon de vite și ea a fost înștiințată așa.

Mai apoi bunica s-a dus la NKVD și nu a plecat de la poartă până când nu i-a spus unde l-au dus. S-au revăzut trei ani mai târziu și s-au mutat încet-încet spre Basarabia. Când rușii s-au pornit spre Chișinău, ei plecau deja în România pentru că știau ce-i așteaptă.

Mihai își pierde aici tonul domol. Familia lui nu a învățat comunismul din cărțile de istorie. ”E așa o minciună pe care ei o spun acum când se compară cu victimele comunismului.” Familia lui Mihai a trebuit să ascundă la începutul anilor 50, în România, că are rădăcini rusești. Ajungeai imediat înapoi în Siberia pentru că ”era ceva în neregulă să fi plecat din Rusia.”

Am văzut, am conștientizat și am simțit ce înseamnă minciuna. Dacă erai un elev mai bun în clasă trebuia să scrii câte o hârtie sau să reciți. Scriai și tu după Tovarășul. Acolo începea plagiatul. E bine c-a existat această viață în dublă în familie care îți spunea adevărul. Generația mea a avut marele noroc să-și dea seama că trăim o minciună.

Chiar în 89 am vorbit cu o colegă și-i spuneam că ar fi fost mult mai bine să trăim în anii 50 și să fi avut entuziasmul acela al ținereții în care credeam ceva. Pentru că mulți, atunci, credeau în ceava. Or, noi eram tineri, dar nu credeam în nimic. Știam că totul e o minciuă, că totul e un rahat de la cap la coadă, pe care trebuie să-l înghiți sau să mergi mai departe, dar că nu aveai ce face.

Mihai vorbește pe îndelete de toată experiența trăită. De mizeria de lumea a treia, de mirările la pungile de orez sau ciocolata pe care o primea din afară de la un unchi. Revolta se aduna încet, dar sigur. A fost în stradă de pe 21 decembrie pentru că nu-și putea închipui că va fi altfel.

30 de ani mai târziu, Mihai Călin este pe aceleași scări ale Teatrului Național, protestând la fel. ”Noi n-am greșit cu nimic. Pur și simplu cred că e destul de clar de după Revoluție. Practic s-a reinstaurat același sistem care s-a adaptat foarte repede. Cine a făcut capitalismul în România? Domnul Iliescu plus tot eșalonul doi al partidului comunist.”

Dar de ce-ar protesta actorii, mai ales față de o chestiune care excede aria lor de preocupare? ”Acesta este un reproș penibil. La fel ca cel al domnului Liviu Pop care ne-a aspus că putem protesta doar pe chestiuni culturale și că ei ne-au mărit salariile. Asta-i dictatură! Noi suntem cetățeni ca toată lumea! Avem aceleași obligații și aceleași drepturi.”

Tu crezi că noi nu vedem în meseria noastră lucruri negative? Crezi că în teatru nu vedem corupție sau umflări de facturi? Sau numiri politice. Și noi încercăm să facem ceva. Una dintre problemele noastre este că reacționăm doar atunci când suntem atinși personal. Atunci când ai pe cineva în special, de exemplu. De abia atunci când oamenii sunt atinși personal. Dar de ce am ajuns aici? Asta nu mai interesează pe nimeni?

Chiar nu interesează pe nimeni că România a ajuns să fie condusă de oamenii care au condus cele mai sărace județe? Care a fost performanța lor în ultimii zece ani? La asta nu se uită nimeni? Ăștia sunt oameni care au condus județe vreme de 10-15 ani și nu au făcut nimic, poate doar pentru ei. O vilă, o mașină… Dar pentru cei 300 de mii din județ ce-au făcut? Păi 100 de mii sunt în Italia, 100 de mii sunt sărăcie… Și nouă ni se spune că avem puțintică carte. Dar când te uiți la Nicolicea, Florin Iordache…Ei au făcut dreptul după ce-au fost politicieni. Eu nu pot să am încredere în ei. Nu vezi că toate legile sunt făcute pentru a fura în continuare?…Toți oamenii aceștia au ajuns să aibă puteri discreționare. Și ei fac o famiglie în care se acoperă unii pe alții.

Mihai Călin nu și-a educat copilul pentru a pleca. ”Dar el vrea să plece pentru a studia în afară.” Oportunitățile par mai diverse și poate reușești să faci mai mult cu mai puțin efort. ”Dar dacă lucrurile se vor strica în România, va trebui să plece. Iar eu tocmai asta vreau să împiedic.”

Cristian Grețcu: ”Mi-e milă de România”

4 martie 2019 Cătălin Striblea 00:30:52 0 comentarii

Cristian Grețcu a venit la emisiune cu fața lui luminoasă. Zâmbetul acela de Iliescu e unul profesional, el zâmbește mai cald, mai apropiat. Cu 20 de ani în urmă m-a primit în casa sa din București. Eu scriam pentru Opinia studențească, el era în culmea gloriei. Divertis crescuse pe valul de dinainte de 89, iar atunci în 2000 capitalizau toată iubirea României. Umorul lor fin era letal, politicienii nu-i urau, puteau doar să-i admire și să scrâșnească din dinți. Era totuși o vreme în care politcienii mai citiseră o carte.

Azi, povestea lui Cristian Grețcu curge lin și sclipitor. Cum îi șade bine unui moldovean care, mai nou, se ocupă și de vinuri. Divertis e un capitol încheiat, Distractis apare mai rar, viitorul e la fermentat și distilat. Se face un vin și o poveste bună pe mai departe.

Ca peste orice poveste, plutește, însă. o umbră. Când îl asculți, îți dai seama că România pare să se fi întors. Vremurile când umorul era blocat de Securitate seamănă intens cu perioada de acum când adevărul își caută o soartă mai bună. Băieții care făceau presiuni, amenințările, partidul care era înainte de orice, seamănă foarte bine cu ce ni se întâmplă acum

Mă bucur acum de drumul spectaculos și misterios al vinului. Se bea și după spectacole la Divertis. Era o formă de relaxare. Pe vremuri, când aveam spectacol cu public, închiriam o vilă la munte și mergeam și lucram pe echipe. Fiecare își alegea o temă și lucram la ea. Stăteam ca echipa de fotbal în cantonament, lucram până seara și apoi prezentam materialul.

Spectacolele le prezentam mereu într-un loc prietenos, la București, Timișoara sau Iași. Acolo vedeam reacția publicului, testam glumele, făceam corecții și plecam cu ele în țară.

Am primit la un moment dat propunerea lui Adrian Sârbu de la Pro Tv, pe care noi nu am știut să o acceptăm. A fost o greșeală. Ne îndoiam, mai precis liderul nostru de atunci, Toni, se îndoia de capacitatea noastră de a scoate un produs bun, săptămânal. Am descoperit mai târziu că putem face asta, dar am făcut-o la Antenă. Și am renunțat atunci la spectacolele cu public.

Să știi că noi am simțit la data aceea că spectacolele pe care le făceam pe bani au început să nu mai meargă. Lumea începuse să dea de gustul gratuităților. Mergeau la diverse concerte sau spectacole cu sponsori fără să plătească și nu li se mai părea interesant să ne dea nouă banii pe bilet.

Pe scena studențească am început cu șopârle. Pentru că te plictiseai, dar mai ales vedeai că întunericul se strânge. Divertis a fost o evoluție. Toni a început în 82, eu am venit în 83 și apoi au venit restul. Grupul s-a închegat la jumătatea anilor 80, odată cu serbările de la Costinești. Ne ocupăm de scenariul de acolo și am început să lucrăm enorm de mult.

Acolo ne-am întâlnit și cu Securitatea. La un moment dat, ni s-a spus că în textele noastre cu Drumul lui Neptun de la Costinești sunt abateri tendențioase. Nu mi-e clar la ce se gândeau ei că este tendențios, dar cu siguranță spuneam lucruri, pentru că-l plimbam pe Neptun prin toată lumea. A fost un scandal monstru și au vrut să ne înhațe. Ne-a salvat directorul de atunci al BTT, dar și faptul că Andrei Partoș a reușit cumva să dea foc casetelor cu înregistrările noastre.

Altfel, cred că eram monitorizați intens. Ultimul specatcol de la Iași s-a terminat prost. Ne-au rugat să nu mai mergem mai departe. Era înainte de Revoluție și ne-au spus: ”haideți, vă rugăm noi, să nu înceapă de la noi.” Am avut surpriza ca imediat după 1990 să ne ofere cineva înregistrarea spectacolului. Or, faza comică era că noi nu ne înregistram spectacolele. Partea bună e că avem înregistrarea și acum.

Cum era viața de student? Viața de student era legată de lumină. Trebuia să termini tot ce ai de făcut până la ora zece seara, când se lua lumina. Dacă se lua lumina, se lua și căldura. Nu mai zic de apă caldă. Se punea un afiș acolo și se spunea: se dă apă caldă de la 3 la 4. Și era tot căminul acolo.

Mâncare la cantină… puteai să mânânci doar felul întâi. Felul doi era de nemâncat. Mai prindeai câte o cartelă la medicină și era mai bine acolo. Că mai erau și străini. Partea mișto era că mai era o bere bună, pe la Bucșinescu sau la Zoiosu, în Iașul de atunci.

Făceam tot felul de festivaluri. Erau niște serbări studențești sau cenaclurile Moldavia plus Festivalul Artei Studențești. Pentru că eram în comitetul de organizare ne-au luat cu juriul la o degustare la Cotnari. Că era venit și Cotescu și alți artiști celebri. Ne-au dus acolo și aveau vinuri extraordinare: Frâncușă, Grasă de Cotnari și Tămâioasă. Și erau organizați. Aveau și scuipătoare, aveau și mâncare. Sincer îți spun, nu am scuipat nimic și am mâncat tot. Cașcaval, salam, pui, eram niște studenți rupți de foame.

Dar când erai pe scenă, nu-ți mai păsa de nimic. S-a dus Toni și-a spus o dată: ”băi, aici este microfonie” și sala s-a prăbușit de râs.

Când am devenit celebri? Atunci când am început să vindem casete. Așa spune și Bobonete c-a aflat de noi. Că prindea ultima casetă, o copia în 100 de exemplare și o vindea. Noi nu ne-am îmbogățit. Nu am știut să facem afaceri și liderul nostru Toni oprea inițiativa privată. Nu a fost un grup priceput la afaceri.

Pot să spun c-am investit în echipamente. Am luat ce era mai bun, ce era de top. Țin minte c-a venit odată la noi Mugur Mihăescu, Garcea, să închirieze echipament pentru ei. Și se mira de cât de bun era. Și Doru, care era șeful nostru la sunet i-a spus: ”Da, e tare, suntem la al treilea rând de echipament.” Și Mugur i-a răspuns: ”Și noi la al treilea rând de mașini.”

Față de ce făceam noi, acum ștacheta trebuie coborâtă foarte mult. Îmi plac stand-up-erii de azi. Sunt buni actori. Nu-mi plac glumele, însă. E un râs trist că toate glumele sunt de la brâu în jos. Se face mai multă bășcălie azi.

Zâmbetul lui Iliescu s-a născut din întâmplare. Îl făceam de ceva vreme. Dar m-am întâlnit cu el la premiile VIP și am spus câteva cuvinte. A râs, a vrut să mă pupe, dar eu nu m-am lăsat. Am pus capul lângă el și s-a născut poza aceea cu două zâmbete largi.

Mi-au spus unii de la PSD că l-am făcut prea simpatic. Dar ar fi trebuit să înțeleagă că eu nu-l imitam pe Iliescu, eu îl transformam într-un personaj. E păcat că s-a terminat. Divertis a avut și un Constantinescu, și un Băsescu, și ar fi avut și un Dragnea.

Mi-e milă de România azi. E greșeala celor de un fel ca mine, dar care nu au venit la vot. Problema principală este că azi lumea este sastisită de ce se întâmplă în România. Și mai e ceva: nu mai avem politicieni adevărați. Nu am mers la proteste pentru că eu am fost la vot. Dacă oamenii de la proteste mergeau și la vot, alta era situația în ziua de astăzi.

Gică Popescu: ”Aș retrăi un singur moment din viață: dragostea de la Craiova!”

18 februarie 2019 Cătălin Striblea 00:34:49 0 comentarii

Am stat de vorbă îndelung cu Gică Popescu. E prima oară când ne-am văzut și am putut sta de vorbă. L-am văzut pe teren, l-am văzut la televizor, mereu mi-a făcut impresia că este din alt aluat decât restul fotbalului românesc. Omul are forță, eleganță și verb.

A sosit la radio cu mult înainte de ora fixată, îmbrăcat impecabil, cu niciun kilogram în plus față de anii tinereții. A ridicat o sprânceană când m-a văzut în tricou și blugi. Eleganța lui impune un anumit tip de răspuns. Am încercat să înțeleg de ce e mare. Cel mai mare de șase ori, cu o dată mai puțin decât rivalul și prietenul său, Hagi. ”În fiecare an de 1 ianuarie mă trezeam cu un singur gând: să fiu mai bun decât Hagi!”

Interviul a curs apoi firesc. Gică știe fotbal, înțelege și cere tuturor să respecte meseria. Și apoi au început acele note care-l definesc. Succesul său stă într-o ambiție feroce, necizelată și nedisimulată. ”Se știe când cineva cu personalitate ajunge în vestiar… Eu îmi scoteam antrenorul la muncă… Pe fiul meu îl bat mereu la fotbal… E o prostie să vrei să joci cu Real Madrid, trebuie să vrei să joci la Real.”

Și punctul sensibil. Am văzut o parte dintre comentariile de pe FB legate de condamnarea lui. Și aici trebuie să vă spun tuturor câteva lucruri. Gică Popescu a dat dovadă de mai multă demnitate și onoare decât mulți dintre bărbații noștri politici. A acceptat greșeala, a înțeles-o, a reparat-o și nu a comentat. Nu s-a plâns, nu e victimă și nici nu vrea să fie tratat astfel. Și nici nu militează pentru schimbarea sistemului juridic. Asta înseamnă un cetățean reabilitat. Și cu fruntea sus.

Imediat după condamnarea sa am scris un articol în care spuneam că politicienii trebuie să se gândească la grațierea sa. Și nu pentru că are drepturi sau pentru că și-a recunoscut greșeala. Ci pentru că proocurorul cereuse cu suspendare, iar judecătorul a considerat mai mult.

Am spus atunci că a reușit prin muncă și prin dedicație acolo unde fenta și șmechereala au fost mai bine apreciate. A preferat costumul și a încercat să construiască. Marea sa calitate, dacă e să te uiți retrospectiv, e că nu a jignit pe nimeni, deși ar fi putut să o facă. Dar e prea târziu pentru astea. Singurul lucru care rămâne valabil este că Gică Popescu poate fi un membru util, corect și bun al societății noastre. De la care avem de învățat.

Și încă ceva: nu am auzit pe nimeni vorbind așa despre echipa favorită. Niciodată!

Ce spune în interviu:

Cu toții am plecat nepregătiți în străinătate la cluburile profesioniste. Veneam dintr-un fotbal amator, mergeam într-o lume nouă. Impactul a fost brutal. Generația noastră avea însă o cultură, un respect și o disciplină care, cu toate relele din comunism, a funcționat. În primele trei luni de zile mie mi-a fost greu să mă adaptez. Eu care eram teribil de disciplinat. Un exemplu minor: eu nu înțelegeam de ce trebuie să fiu cu un sfert de oră înainte de antrenament în vestiar, eu care aveam nevoie de 5 minute să mă pregătesc. Și toată lumea îmi spune că e o chestiune de respect.

Am două kilograme în plus față de perioada în care jucam. Dar nu e grăsime, ci musculatură pusă pe trenul superior al corpului. Fac sport în fiecare zi. Ține de o disciplină personală. Când ai arătat într-un fel toată viața, nu poți să arați altfel. Nu țin diete. E un stil de viață și simt nevoia să fac sport.

Luțu mă considera bau-bau. El stătea în casa mea din Turcia. Și nu înțelegea de ce mă culc la ora zece, zece și jumătate. Pentru că nu a respectat programul, a făcut trei rupturi musculare.

În 1990, am avut contractul cu Real Madrid pe masă. Și nu am vrut să semnez. Colegul meu de cameră era Săndoi și zilnic mă ruga să semnez contractul. ”Unde vrei să te duci? Pe Lună?” Eram însă încăpățânat, voiam să semnez după Mondial. După asta a venit Juventus și am zis nu. Am ajuns la Eindhoven. Cred c-a fost o alegere bună. Aș fi putut face față și la Real, dar totuși a fost important c-am fost în Olanda. M-am așezat ca jucător și am înțeles profesionismul.

Cruyff m-a chemat într-o sală alăturată conferinței de presă. ”Știi de ce te-am luat? Păi, să joc! Nu! Te-am adus să faci diferența.” Și-a plecat. Omul ăsta avea un talent de a-ți da încredere. Dacă aș fi putut, i-aș fi spus că-l iubesc în fiecare zi.

Când eram mic, mă duceam la Policlinica Sportivă de la Craiova, știam că acolo vin jucătorii. Eu voiam să ajung la Universitatea Craiova. Era icoana copilărie mele. Mă duceam la policlinică să stau lângă jucători, să-i simt și să le simt parfumul. Voiam să-i ating. Când am intrat în vestiar prima dată, mi s-a făcut rău. Noroc că m-a luat Bâcu să stau lângă el.

Anii 88-90 au fost cei mai buni ai carierei mele. Și ca fotbal, dar și ca dragoste a suporterilor. Dacă m-ai întreba ce-ai vrea să retrăiești în viață, aș ști sigur ce să-ți spun: n-aș vrea să trăiesc finala cu Galata, nici c-am fost căpitanul Barcei, aș vrea să retrăiesc momentul în care stadionul de la Craiova striga Gică Popescu, Dumnezeul nostru! Asta aș vrea!

Sunt mai bun ca fiu-meu! Îl bat de-l usuc la fotbal, trebuie să simtă! Îi spun ”mai ai de tras până la nivelul ăla.” Trebuie să poți să mă bați! Dacă vrei să ajung la nivelul acela, trebuie să mă bați pe mine.

Trebuie să ascultați mai departe și ce spune Gică despre zaibăr, antrenorii săi, dar mai ales despre tatăl său. E multă pasiune oțelită acolo. Și cred că e un om care mai are multe de spus.