Sunt născut în aceeași zi cu Alexander Bălănescu. La ceva ani distanță. Ținem amândoi cu Arsenal și amândurora ne place să experimentăm. El în muzica sa, despre care consideră are șanse să moară dacă nu caută drumuri noi, iar eu în meseria mea unde îmi place să văd oamenii așa cum nimeni nu mai are timp. 

 Și aici încheiem asemănările. Alexander Bălănescu e un star al muzicii clasice. A lucrat și cântat pe cele mai mari scene ale lumii de la Londra, la New York. E prieten cu Jim Jarmusch, a cunoscut toată avangarda culturală newyorkeză, a deschis concertele Pet Shop Boys, a rescris muzica Mariei Tănase astfel încât toată planeta să o revadă.

Dar el îl iubește pe Enescu cu care se identifică în experiențe. Imigranți, dezrădăcinați, care se regăsesc și trăiesc prin muzica lor. Ce sunteți domnule Bălănescu? După nașterea și experiențele timpurii din România, emigrarea în Israel, plecarea la Londra și școala de la New York. Ce sunteți? Eu sunt român, domnule! Rămân român!

Dar cum ar putea să vă fie bine și dor de țara care v-a vândut, acolo unde nu ați trăit și din care ați plecat la timp ca să evitați comunismul? 

„Sunt român. În România mă simt bine. Nu știu, e foarte ciudat. Sunt un exilat de fapt, de oriunde. Îmi lipsește un anumit tip de oameni și o anumită pasiune. Totuși acești ani ai  formării au fost esențiali pentru mine”.

Descoperim împreună că facem acest interviu la fix 50 de ani de la plecarea sa din România. Familia Bălănescu este una dintre familiile de evrei vândute în Israel de Ceaușescu. ”Nu știu cât au luat pe noi.” O familie de intelectuali cu doi copii maeștri în muzică și pictură.   

„Sunt plecat din 1969. Nici nu erați născut. Da, (aveam 14 ani când am plecat). Am plecat cu familia în Israel și apoi am plecat la Londra singur, la Conservator. Noi suntem evrei și am avut ocazia să cerem plecarea în Israel. Părinții mei erau ziariști și nu se conformau prea grozav la linia oficială. Am avut o existență foarte nesigură în România, în acea perioadă. Am cerut să plecăm și a durat foarte mult timp. Câțiva ani până am obținut permisia de plecare.”

A fost foarte greu în Israel. Știam că este o țară aflată în stare de război. La școală am mers o anumită perioadă și făceam numai antrenament de armată pentru că toți profesorii erau plecați în armată. Nu mi-a plăcut. Știam dinainte că o să fie așa, știam că probabil nu o să stăm în Israel, că nu o să reușim să facem asta, ceea ce s-a și întâmplat”

Alexander Bălănescu a recuperat, însă, la New York și Londra. A intrat la Julliard, la Conservator, și a avut un șoc. ”Acolo erau numai copii vedetă, ca mine. Nu mai eram cel special. Eram doar unul dintre ei” Marele noroc i-a apărut în cale pe alt drum. A realizat că nu mai poate merge pe drumul clasic al muzicii. Îi trebuia o schimbare. Avangarda newyorkeză l-a primit cu brațele deschise. Nu-și vedea locul într-o orchestră simfonică, ci experimentând cu Bălănescu Quartet. Așa a ajuns la Pet Shop Boys

„A fost o perioadă, în Londra în special, în care erau multe întâlniri între muzicienii clasici și muzicieni din alte domenii. O perioadă foarte creativă. Noi am devenit cunoscuți ca Bălănescu Quartet cu un repertoriu specific. La un moment dat am primit un telefon. Nu mai țin minte în ce an a fost,1989 cred. (Sunase) Neil Tennant (și a întrebat)  dacă am fi interesați să deschidem concertele pentru ei, ca suport. Ei pregăteau un turneu în Marea Britanie. Vai de mine! Aproape că am leșinat! Am discutat cu Chris. El era foarte, foarte tăcut. Amândoi se completau grozav. Neil foarte activ și energic, iar Chris foarte timid. Ideea lui era să cântăm clasici ai muzicii din secolul XX: Stravinski, Șostakovici. Eu m-am gândit că o să înceapă (publicul) să arunce sticle de bere spre noi. Șansa a fost că am fost în turneu, deci în fiecare zi aveam șansa să încercăm (altceva). Era un public de 10.000, 15.000 de oameni și am simțit că nu era rău, dar nu era nici ceea ce trebuia să fie. În fiecare seară am schimbat puțin. Înainte să ajungem la Wembley Arena,  la Birmingham, National Exhibition Centre și la Glasgow, Scottish Exhibition Centre, cele mai importante concerte, stabilisem deja repertoriul. Repertoriul la care ajunsesem era format dintr-o piesă de-a mea, No time before time, una a lui Michael Nyman, am reținut o scurtă piesă a lui Stravinski și o mică piesă a lui Gavin Bryars. Am avut un succes extraordinar.”

Și tot lor le-a arătat-o pe Maria Tănase față de care are un cult. 

”Nu e destul de cunoscută. Cumva (străinii) înțeleg piesele. E atâta emoție, atâta expresivitate în ceea ce cântă ea, că se înțelege. În plus, am construit un întreg spectacol și încerc să scot în evidență spiritul românesc și pe cel al Mariei Tănase.”

„Nu am apucat să o văd. Am studiat în arhive ce am putut să găsesc. O auzeam la radio. În 1963 a murit, iar eu eram foarte tânăr. Totuși, a fost o mare influență. Aveam încă discurile ei prin casă. E o amintire din copilărie cu care am rămas. Unul dintre discuri era un portret în close-up. Era ca o icoană cumva. Nu una religioasă, ci una de stil, de frumusețe, de expresie.”  

Azi s-a întors la Enescu și l-a rescris cum doar el știe într-un album pe care-l găsiți oriunde. Bălăenescu se numește și e al nostru.