festival | Striblea.ro

Final de FITS. Listă de văzut pe viitor

1 iulie 2024 Cătălin Striblea 0 comentarii

Final de FITS pentru mine. O săptămână în care am alergat între București și Sibiu. Se fac cinci ore, oricum ai da-o, nu ai cum să micșorezi timpul. Doar să mergi noaptea. Dar am pus în minte și-n inimă câteva experiențe importante. Vă povestesc acum.

“Așteptându-l pe Godot”, pus în scenă de Theodoros Terzopoulos, remarcabil regizor grec, la Teatrul Național Emilia Romagna are cea mai bună scenografie pe care poți să o vezi la piesa asta. O minune de construcție care împarte povestea în patru, într-un semn al crucii și care le dă posibilitatea personajelor să se intersecteze cu alter ego-ul și pe orizontală și verticală. Jocul actorilor a fost prea apăsat pentru mine, pe alocuri, dar piesa, fiind una cult, trebuie văzută ca să pui la încercare viziunea față de alte montări.

Mikhail Baryshnikov a adus la Sibiu un eseu cinematografic. Construit pe un ecran special și cu imagini realizate de o inteligență artificială, bănuiesc, filmul este realizat chiar de marele dansator și regizorul lui Jan Fabre. Păcatul lui este că Baryshnikov vrea să joace în loc să danseze. Or, aici este un dezechilibru. Cele câteva unduiri, mișcări de dans, îți arată pe loc de ce este cel mai mare din istorie, dar sunt puține. Povestea, însă, spusă după moartea personajului, este bună, solidă, are sens și te emoționează dacă stai să o vezi până la capăt. Sunetul și imaginile sunt speciale, vă vor plăcea.

Angela este o piesă specială realizată la compania Ultraworlds Production de regizoarea Susan Kennedy. Este genul de piesă care împarte lumea în două. E grea, complicată, densă și cu o căutat senzație de artificial. Este un proiect multimedia, cu o scenografie realizată pe ecrane uriașe de inteligențe artificiale și chiar cu sunetul procesat. Există un mic delay pe lavaliere sau poate chiar e un playback, nu am reușit să-mi dau seama. Dar este făcut special pentru că personajele sunt inteligențe artificiale care pe parcurs se multiplică și se umanizează. Ba chiar au și o religie. Sunt multe momente grele, am văzut oameni plecând din sală și am avut și eu destule nelămuriri. Am stat de vorbă cu Dragoș Vasile îndelung despre piesă, el i-a dat o tălmăcire formidabilă (poate o scrii, Dragoș). Una peste alta o pun în vârful a ceea ce-am văzut în acest weekend. Bună.

Basmele Grimm au fost cea mai mare bucurie a copiilor. Studenții de la Arte ai Universității din Surrey au cântat, au dansat, au povestit cu talent, au reașezat convenții și au trăit cu veselie. Au fost iubiți cu toate râsetele acelea minunate dintr-un teatru de copii.

Câteva spectacole pot fi revăzute pe scena digitală a FITS.

Și mai e ceva. FITS are marele dar să bucure un oraș întreg. Faptul că a scos în stradă zeci de reprezentații, piese de teatru, circ, instalații, parade, dansatori, corul Madrigal, Clejanii, transformă localitate, îi dă culoare, diversitate și multă prietenie. Aerul acesta de sărbătoare este de fapt cel mai mare dar al unui festival care inițial a fost de teatru, dar acum este unul al poveștilor de viață. Ne vedem la anul.

Premiile Gopo: ”Să moară dușmanii mei!”

22 martie 2019 Cătălin Striblea 2 comentarii

Îmi pare rău că nu mai eram în sală la Premiile Gopo când a venit formația adusă de Dan Bursuc. Ar fi fost un test pentru mine și aș fi putut vedea și cum reacționează lumea. Dar mi-am aruncat un ochi pe filmul făcut de Adevărul cu reacțiile spectatorilor.

E acolo, la final, o scenă interesantă. O fată tânără ține ritmul cu formația, iar din dreapta ei, o prietenă o întrerupe sau îi face o dojană. Nu știu ce i-a spus, dar parcă i-a răpit bucuria. Dansul s-a oprit și privirea s-a schimbat. Doamna din dreapta era deja încruntată. Nu avea puterea să râdă, să se bucure sau să protesteze.

Ca și mulți alții din sală care stăteau lipiți de scaune, ca și cum ar fi vrut să intre în ele. Alții râdeau de se prăpădeau, dar sentimentul general de pe imagini este de jenă reținută. Ca și cum la petrecerea ta cea mai bună au venit neamurile proaste și au intrat încălțate cu noroi.

Or asta este de neiertat, se știe!

Nu o să mai continui mult această poveste. Demult, am avut o discuție lungă cu Filip Standavid unul dintre cei mai ”culți în cap” oameni pe care-i știu. Filip îmi punea muzici și i-am spus franc că nu-mi place actul său artistic. Iar el mi-a spus că ”muzica nu trebuie să-ți placă, musai. Rostul ei este să te și scoată un pic din ale tale, să te pună să gândești, să te miște un pic.”

Și-mi ofer de atunci, deseori, lucruri, acte artistice la care am o strângere de inimă uneori. Vreau să văd și ce gândește lumea în muzică. Doar că e alegerea mea.

În situația dată, rafinata societate de la TNB a fost supusă fără voia ei la această strângere de inimă. Și cei dinăuntru și cei din afară. Acum, fiecare dintre ei are să-și răspundă la o întrebare. Dar să o facă doar în forul său interior și pentru el, căci acolo are răspunsul cel mai sincer. E o oglindă pe care trebuie să o folosiți din când în când.

Ce v-a deranjat cel mai tare?

Faptul c-au cântat prost și nu le-a ieșit actul?

Maioul direct pe burta plină de șaorme sau de bere?

Faptul că reprezintă un stil de viață care nu ne place?

Vă zgârie lălăitul de manea în general?

Sau că erau țigani?

Vreți un răspuns și de la mine? Boss Giurgiu, sala era plină de profesioniști, oameni care știu perfect meseria asta cu scena. Băieții ăia de pe scenă au fost slabi. Asta e tot.

Ar fi trebuit să fie tot, dar am bănuiala că nu e.

Edy Chereji, Untold: ”Sunt uimiți când le spunem că nu avem autostradă.”

15 ianuarie 2019 Cătălin Striblea 00:24:09 0 comentarii

Mi-am dorit mult să stau de vorbă cu unul dintre organizatorii Untold. Cred că ei sunt exemplul cel mai bun că românii pot reuși. Că nu suntem o nație care are deficiențe organizatorice. Că avem minte, stăruință, disciplină și că putem face împreună lucruri relevante. Să aduni o sută de mii de oameni într-un oraș, iar acest lucru să fie un succes, mi se pare important.

Mi se pare important că în fiecare an România primește câte o lecție despre ce ar fi putut să fie cu oamenii potriviți în locurile potrivite. Fiecare dintre ei, putea avea această experiență în străinătate, dar au arătat că România chiar e parte din lumea civilizată. Aceasta este prima și cea mai bună experiență a Untold-ului.

Am stat de vorbă cu Edy Chereji, directorul de marketing și comunicare al Untold și le-am ascultat povestea. Povestea unor oameni de 30 de ani care au spus că România poate fi rescrisă. Până la urmă e vorba și de speranță.

Iată cele mai importante declarații.

Untold este și o experiență. Nu este vorba doar de un festival. E un city-break într-un oraș care arată foarte multe. Atmosfera este similară cu a oricărui festival din lume. Ești mereu cu străini acolo. Ce mi se pare interesant e că lumea vorbește în engleză, chiar dacă sunt români. Avem până la 35 de mii de oameni care vin din străinătate. Uite, sunt sud-americani care vin special să-l vadă pe Armin în Europa. Mulți vin aici să descopere și țări pe care altfel nu le-ar vizita.

Avem o afacere sustenabilă. Avem o afacere independentă financiar. Doar la prima ediție am fost finanțați cu opt la sută din buget de Primăria Cluj. Dar asta s-a întâmplat doar la prima ediție. Ne finanțăm doar din parteneri și din bilete și abonamente. Datorită brandurilor reușim să oferim un preț de România. Stăm undeva între 430 și 750 de lei. Și asta le și comunicăm multor străini: ”că e cel mai confortabil preț de festival.” Dar la fel de important este că ”ai cea mai lungă perioadă de petrecere. Noi nu ne oprim peste noapte, ci o ținem până la zece dimineața.”

Există situații în care lumea te refuză din cauză că nu este autostradă. Când ai un turneu în Europa și trebuie să vii în România cu o deviere de 7-8 ore, asta contează. E un impediment. Dar una peste alta, România a devenit interesantă și poate e și meritul nostru.

Fiecare artist are o chestiune haioasă în contract. Deși exemplele sunt ciudate, aceste cerințe apar în contractul artiștilor ca să verifice vigilența și seriozitatea organizatorilor. Cineva ne-a cerut un lemur. Alți artiști au cerut un ceas Rolex de mână. Mi s-a părut ciudat că un ceas costa cât concertul lui. Dar era doar un test.

Artiștii își iau energia de la public. Așa pot rezista 5-6-7 ore. Mai greu este pentru oamenii din spate. Noi avem poze cu ei căzuți la 7-8 dimineața și Armin încă mixa. În timp ce mixează trebuie să bea, trebuie să mănânce. Are nevoie de lichide, trebuie să meargă la toaletă. Dar pentru asta nu are mai mult de două minute. Când iese, este extenuat și extaziat în același timp. Dar mai rămâne între oameni.

În zilele acelea apucăm să dormim cam 2-4 ore pe noapte în timpul festivalului. Oamenii din echipă sunt dedicați și le place ce au de făcut. Suntem foarte tineri și cred că încă putem să rezistăm. Nu reușim să vedem foarte mult din festival. Îl vedem la after-movie.