Guvernul are pe masă o serie de noi măsuri care să pună capăt sporirii zilnice a cazurilor de COVID. Deocamdată ele sunt la stadiul de propuneri, dar pot fi adoptate la următoarea ședință de guvern. Iată cum arată:
Măști obligatorii și-n spațiile publice deschise, în anumite intervale orare, dar doar acolo unde decid autoritățile locale.
Fără alcool și alte băuturi la terase după ora 23. Se intră doar în limita locurilor de pe scaune. Fără dans.
Pe plajă, singurele șezlonguri care au voie la mai puțin de doi metri sunt cele ale familiei, asta însemnând părinți și copii.
Așadar, după o paralizie care ține de aproape trei săptămâni, dar și după ce-am ajuns într-o situație critică cu numărul cazurilor la terapie intensivă, cineva a hotărât că trebuie făcut ceva. Că nu se mai poate. Că vor muri prea mulți oameni ca să mai așteptăm.
Se dovedește că marele păcat al acestei crize este că vine înainte de alegeri și, potrivit obiceiului autohton, trebuie să faci câte ceva să mulțumești pe toată lumea. Doar că acum e imposibil, iar virusul este prost și nu știe de politică. El se simte cel mai bine acolo unde prinde mulțimi. Iar dacă aveți dubii asupra existenței sau inexistenței sau asupra testelor, urmăriți un singur indicator: cifrele de terapie intensivă. Nimeni nu te pune pe ventilator dacă nu e nevoie.
Nici aceste măsuri nu sunt cele mai potrivite. Ca de obicei, guvernul a lăsat găuri în sistem de care se poate profita. ”Prea puțin și prea târziu” spune profesorul de sănătate publică Răzvan Cherecheș. ”De ce să închizi terasele la 23? Virusul nu știe ora. Important este ca la masă să fie numărul corect de persoane.” Vă las mai jos interviul
Situația de mai sus a fost permisă de guvern dintr-un singur considerent. Avem nevoie de toate voturile pe care le putem găsi înainte de alegeri. PNL a fost supus la două tipuri de presiuni. O dată, cele ale opoziției care i-a taxat toate erorile. Și au fost enorm de multe. Și a doua oară, a unei părți din populație care și-a dorit libertate ca înainte de pandemie, dar și libertate economică totală. Nu în ultimul rând și-a însușit ideea că trebuie să le vorbească frumos oamenilor, nu să-i judece. Remarcați ieșirea din scenă a președintelui, care nu poate să fie mai mult decât un profesor sever.
Politicieni versați, cei din PNL au simțit valul de nemulțumire și au lăsat garda jos, asumând riscul că vom ajunge până aici. Doar că acum văd că nu au resurse, știința și oamenii care să răspundă crizei.
Și trebuie să încep să prioritizeze din nou. Ce să alegi? Mai multe vieți sau mai multe voturi? Câte morți sunt acceptabile și în schimbul a câte procente de vot?
Lipsa de acțiune, lipsa de fermitate, incapacitatea de a lua măsuri care să funcționeze, gestionarea incorectă a unor resurse de către PNL ne-a adus în această situație. Adăugați că și nici acum nu s-au dat în funcțiune spitale construite de ONG-uri ca Dăruiește Viață sau de alte structuri decât Ministerul Sănătății.
În egală măsură, este cinic și ticălos raționamentul PSD și aliații care a încurajat fără responsabilitate științifică atitudinile de nerespectare a legii. Dacă Orban și ai lui au greșit, voi de ce încurajați greșeala? Câți oameni trebuie să moară ca PSD să accepte că avem cu toții o problemă, nu numai PNL?
Aceste calcul este făcut în laboratoare, de experți. Și este aprobat și pus în practică cu atenție. Cu metode de comunicare, cu oameni antrenați, folosind diverse canale. Eu spun că, măcar o dată în zi, aveți ocazia să vă gândiți la consecințele acțiunilor voastre. Și să vă întrebați, dacă ați fi putut salva mai multe vieți. Sau dacă nu cumva, aveți pe conștiință vreuna dintre ele.
Am urmărit, fără a avea o poziție publică, dezbaterea legată de Legea Carantinării și de ce avem noi de făcut mai departe ca societate. Am urmărit luările de poziție din cele două tabere și am căutat echilibrul în situația cea mai complicată din viața noastră. O să vă spun ce-am dedus, iar din text o să vă dați seama și care este soluția în care eu cred. Adică cea pe care eu cred mai potrivită pentru societatea noastră, dar nu infailibilă, pentru că așa ceva nu există.
De fapt marea dezbatere pe care o avem de purtat în România este dacă, noi, ca societate, putem să le impunem unor cetățeni să se trateze, dar, la fel de important, să-i ferească pe alții.
Nu numai în România, dar în toată lumea această dezbatere se poartă cu țipete și cu scrâșnete. Atenție, eu încerc să mă adresez celor raționali. De asta câteva lucruri trebuie să fie clare de la bun început, așa cum le percep eu din relatările unor oameni de știință sau medici.
Boala există și se răspândește, în anumite condiții, cu repeziciune. De regulă aceste condiții țin de aglomerație, de mulțimi de oameni, de lucru în comun. Adevărul este că nu știm exact în ce condiții are loc transmiterea.
Unii dintre noi sunt mai afectați de boală, alții mai puțin spre deloc. Nu știm încă de ce. Există grupe de risc: oameni cu probleme cardiace, diabet, probleme de sânge, obezitate. Dar nu toți dintre ei mor. Și nici aici nu știm de ce unii scapă sau alții nu.
Cred că se moare de virus în sine. Am văzut mărturiile unor medici și anatomopatologi care au văzut modificări imense în plămânii sau organele altor oameni. Cred că, de asemenea, virusul grăbește moartea unor oameni care au anumite afecțiuni. Nimeni nu știe cu exactitate cum se separă apele.
Și mai știu sigur că trăiesc într-un stat care nu are resurse, face greșeli și care este supus treptat unui asediu care-l duce la decizii greșite. Și mai cred că o parte din populație este iresponsabilă sau face o evaluare greșită.
Eu, unul, fac parte din categoriile de risc. Iar acest detaliu cântărește în ce voi scrie mai jos.
Cred că azi sunt două tipuri de mari de gândire în povestea asta și ele străbat lumea.
Primul este cel al responsabilității individuale sau al libertății, așa cum este prezentat în România. Al doilea curent este cel al solidarității și gândirii comunitare.
Primul tip de argument mi l-a expus cel mai bine un cetățean american, care este și doctor și care mi-a spus în felul următor. În statul în care muncește, asimptomaticii și cei cu simptome ușoare nu sunt internați în spitale. În fapt, nu sunt internați nici cei cu simptome mai puternice. E o chestiune utilitară. Nu-i dau numele pentru că nu are acceptul să vorbească public.
Asimptomaticii sunt trimiși acasă. Chiar si simptomaticii cu simptome ușoare sunt trimiși acasă. Nici o asigurare de sănătate, privată sau de stat, nu va plăti câteva săptămâni de stat într-un spital iar spitalele nu sunt instituții caritabile.
Medic din Statele Unite
Nu există un mecanism legal prin care persoanele pozitive să fie obligate să stea în carantină. Așa cum nu există niciunul prin care persoanele cu simptome să fie obligate să stea în spital. Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice.
Dacă un simptomatic refuză internarea, e treaba lui. Semnează un AMA (against medical advice) document și i se arată unde e ușa. De foarte multe ori, persoane cu simptome modice sunt trimise acasă. Internarea se face, de obicei, când oxigenarea începe să fie problematică. Febra, diareea, disconfortul fizic general, nu sunt considerate neapărat motive de internare.
Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. De asemenea nu există ideea că cineva ar putea fi internat contra voinței sale.
Nu voi considera NICIODATĂ o internare sau un act medical fără acordul bolnavului ca fiind acceptabil. Niciodată. Moartea este și ea un drept fundamental al omului. Dacă ai oxigenarea 80 și ești informat corect despre efectele acestui lucru, e treaba ta dacă decizi să pleci acasă.
Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. De asemenea nu există ideea că cineva ar putea fi internat contra voinței sale. Am întrebat pe omul cu care am dialogat, dacă acest sistem nu duce la îmbolnăvirea mai multor persoane și, dacă solidaritatea nu ar fi mai bună.
Știu, aici e buba. E însă o linie foarte fină între a proteja comunitatea și pierderea drepturilor civile. Pandemia va trece, restaurarea unor drepturi pierdute e o bătălie mult mai mare. Odată ce ai deschis porțile abuzurilor , e foarte greu sa le închizi din nou. Personal cred in responsabilitatea individuală. Se vorbește mult despre drepturile persoanelor cu risc ridicat. De ce nu vorbim și despre drepturile persoanelor fără risc ridicat? E doar o chestiune de unghi, din ce direcție te uiți la problemă.
Am folosit aceste argumente din Statele Unite pentru că mi s-au părut mai simple și mai credibile decât tot ce-am văzut până acum în România. Și sunt lucruri foarte puternice care izvorăsc dintr-o istorie a individualității americane. Așa a crescut această țară, în care fiecare este responsabil pentru el. Și așa este organizat sistemul lor medical: ai acces dacă plătești. Iar acesta este un pilon al lumii americane. Ești obligat să muncești ca să ai acces.
Noi trăim însă în alt tip de organizare socială. Europa a ales să se ajute și să trăiască în comun. Noi dezvoltăm comunități. Și aceste comunități se ajută între ele. De exemplu, îți dau acces egal la asistență medicală, oricât de scumpă, indiferent de contribuția ta. Europa prețuiește toate viețile indiferent de contribuție. Aici se lucrează prin includere.
Adăugați că România este un stat care nu are resursele americane. Nici măcar SUA nu au lăsat integral pe seama asigurărilor decontările pentru COVID, ci au venit cu bani federali. Și România a plătit, alături de asigurările noastre, bani buni din bugeta ca să facă față crizei. Nu putem compara nici măcar capacitatea de răspuns dintre cele două state. Nici ca spitale, nici ca materiale, nici ca număr de medici.
Avem, însă, de cântărit la aceeași întrebare:
Putem limita drepturile unor persoane, temporar, ca să nu răspândească boala către categorii care sunt supuse riscului? Sau drepturile lor și libertățile civile primează în fața dreptului la viață al altora? Mai pe șleau, ne putem asigura că persoane infectate pot fi internate într-o instituție medicală până când nu mai sunt un pericol pentru alții?
Cred că legea carantinării a găsit un răspuns echilibrat la această problemă. Cu multe defecte, cu unele lipsuri care vor duce în final la ineficiență, dar care ar putea salva mai multe vieți.
În primul rând este argumentul utilitar. Cel al banilor. Pot accepta o responsabilitate individuală completă atunci când și plata îți aparține în totalitate. Adică atunci când te tratezi pe asigurarea ta, nu și pe a mea. Dar de vreme ce și eu contribui la plata procedurilor tale, te sfătuiesc să te tratezi.
Nu poți să vrei sistem solidar când ai o boală, Doamne ferește, care te duce în spital, și sistem individual când poți să-i îmbolnăvești tu pe alții. Am remarcat că aceleași voci s-au opus și la introducerea plății prin asigurare către clinicile private.
Păi dacă răspunderea individuală este bună, de ce nu este bună și asigurarea individuală? Deci, nu mă lași nici să folosesc banii mei unde și când cred de cuviință, dar nici nu mă protejezi când e cazul.
Înțeleg că răspunderea individuală e bună doar pentru dreptul tău și doar când ai și banii mei. Iar dacă te îmbolnăvești mai grav, noi cu toții pierdem bani mai mulți. Nu doar tu.
Acesta este un dezechilibru. Și, da, am să susțin acest punct de vedere când fiecare va fi responsabil de banii lui.
Al doilea argument este legat de gradul de responsabilitate socială. Individualismul funcționează în America pentru că are frâne. El se oprește acolo unde încalcă libertățile celorlalți. Dar mai mult de atât, societatea are pârghii prin care stabilește că lucrul în comun, întrajutorarea este mai profitabilă decât lucratul de unul singur
Nu cred că putem fi la nesfârșit o țară în care să spui că “dacă mie mi-e bine, asta e de ajuns”. Trebuie să participi la un sistem în care și celuilalt să-i fie bine. E un exemplu pe care-l dau mereu. Dacă lângă blocul tău e mereu mizerie, apartamentul în care stai valorează mai puțin.
Dacă lângă tine mor oameni, spitalele sunt închise, lumea nu mai are acces la bunurile și serviciile dinainte de boală, atunci trebuie să faci ceva ca să oprești asta: să stai sănătos și să apelezi la medici. Și mai ales să nu faci rău. Așa că poți sta două zile la spital, după care fii foarte sigur că stai în casa ta, cât mai departe de restul lumii.
Sigur că internarea forțată, la noi în țară, duce la frisoane, pentru că sovieticii făceau asta cu indezirabilii. Știm de oameni care au plecat în spitale de psihiatrie și nu s-au mai întors. Pierderea drepturilor și libertăților în orice stat democratic trebuie privită cu îndoială și îngrijorare. Și chestionată mereu. Așa cum facem și acum.
Este cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat această dezbatere. Și am constatat că avem organisme statale românești care ne dau drepturi și care le consolidează. Este bine că Renate Weber pune la îndoială legi, este bine că CCR este divizată și e bine că e un nucleu dur care luptă pentru aceste drepturi. Iar dacă guvernul și Iohannis se apucă de dictatură, cred că multă lume va ieși în stradă.
Ceea ce aveți de făcut este să cântăriți pentru voi înșivă aceste argumente și să vedeți care vă este mai potrivit pentru viață. Eu cred în valoarea comunității și am scris în acest sens pentru că, personal, sunt mai protejat de astfel de măsuri. Dar, ele, poate, nu sunt potrivite pentru fiecare dintre noi. Și atunci majoritatea va decide.
O serie de întâlniri la nivel guvernamental s-au terminat cu cu o amânare de două zile pentru luarea unei decizii în privința măsurilor de relaxare. Rezultatul este erodarea încrederii populației și așa sătulă de restricții
La finalul conferinței de presă de sâmbătă seara, Raed Arafat a mai avut de spus câteva cuvinte. Cred că ele reprezintă cel mai bine ce s-a întâmplat între oficialitățile române.
“Azi cu toții am observat că un pic populația s-a relaxat, au fost la picnic, la drumeții. A fost nevoie să emitem și mesaj prin ro-alert. Rugămintea noastră către toți, chiar dacă recomandăm unele măsuri în timpul zilei, considerați-le ca fiind obligatorii. Comportați-vă responsabil, evitați plecările din casă dacă nu sunt necesare, respectați indicațiile autorităților.”
Obligatoriu este termenul cheie în acest comentariu strecurat pe sub ușă de către domnul Arafat. Dar de ce se întâmplă asta? Trebuie să știți mai întâi cum ia decizii grupul de criză constituit la Ministerul de Interne. El culege date și informații despre situația din toată țara și apoi ia hotărârile cunoscute sub denumirea de ordonanțe militare.
Toate aceste decizii sunt unele politice și, de obicei, ele trec și prin gândirea a câteva persoane: ministrul Vela, premierul Orban, ministrul Câțu, dar și președintele Iohannis. Fiecare își conturează un punct de vedere pe baza datelor pe. care le are, dar și a chestiunilor viitoare care țin de politică. Pentru că aici are o mare încărcătură și ce se va întâmpla în săptămânile următoare cu guvernul, partidul de la guvernare. Sunt atât de multe necunoscute în privința asta, dar o singură certitudine. Nimeni nu vrea să-și frângă gâtul în această criză. Iar ghinionul PNL este că în cel mai bun moment al său are de înfruntat cea mai grea criză din ultimul secol.
În fiecare zi, acest grup de politicieni primește informații și propuneri de la diverse ministere. Toate datele mele arată că vineri la prima oră a dimineții, Ministerul Sănătății a propus grupului închiderea României ca în Italia. Adică interzicerea circulației, cu excepția locurilor de muncă, farmaciilor și a alimentarelor. De asta a și circulat acel document pe care statul a trebuit să și-l asume ca o gândire viitoare. Cineva i-a dat drumul ca să pună o presiune suplimentară asupra politicienilor sau să testeze care vor fi reacțiile sociale.
Propunerea a fost analizată și respinsă din mai multe rațiuni. Este profund nepopulară în rândul unei părți a populației, nu există resurse pentru gestionarea ei, iar dacă iese prost și nu poate fi aplicată duce la prăbușirea masivă a încrederii în stat. Mai mult, este văzută ca ultimă resursă de apărare în fața pandemiei. În plus, oficial, cu actuala rată de testare și cu numărul de morți existenți, politicienii nu văd motivul pentru care ar face asta.
De asemenea, mai este și rațiunea economică. Și așa economia României a rezistat doar o săptămână. Dacă o oprim de tot, prăbușirea va afecta pe toată lumea. Și aici este durerea cea mai mare a PNL. De asta, în acest moment, bâjbâie pe lângă decizii, dau recomandări și nu constituie obligații.
Mai pe scurt, se îmbată cu apă rece. Situația este la un pas de dezastru. Elementul de calcul politic ar trebui să lipsească cu desăvârșire. Câtă vreme vorbim de recomandări, situația nu se va schimba. Și așa nu respectăm regulile, iar tot ce ni se recomandă acum este o invitație la negociere. O mare parte din populație se supune, dar un segment important deja creează necazuri.
Zilnic primim semnale că mari mase de oameni se adună afară, se merge la magazine în aglomerații uriașe, iar o parte dintre preoți acționează ca un factor de răspândire a bolii. Tot ce ne mai trebuie acum este slăbiciunea unor politicieni. Pe lângă cei de la guvern, luați cazul Firea care și-a delegat atribuțiile.
Să nu ne mințim, clasa noastră politică nu a devenit mai bună și mai responsabilă în ultimele zile. Suntem conduși în cea mai mare criză modernă a umanității de aceiași oameni care au subțiat statul și l-au căpușat până a putrezit. Oamenii care ieri făceau toate combinațiile și-și aduceau toate neamurile în fruntea noastră s-au trezit că vine un val nemainîntâlnit spre ei. Sunt nepregătiți, divizați și fricoși. Și mai grav decât atât este că nu au un lider real între ei.
Singura șansă a rezolvării acestei situații e în mâna oamenilor care știu medicină. Și care nu sunt interesați de politică. Ei știu ce-au de făcut, ce măsuri să ia, unde să taie și unde să interzică. Ghinionul nostru este c-am nimerit pe mâna unor politicieni homeopați.
