Cazul Barangă este un simptom al celei mai mari cangrene din societatea românească. Cea de la care pleacă majoritatea lucrurilor pe care le trăim noi: impostura. Și incapacitatea de a găsi soluții funcționale la problemele de care societatea se lovește.
Dacă vă întrebați vreodată de ce nu avem spitale, de ce nu avem autostrăzi, de ce nu găsim un răspuns adecvat la coronavirus, acum putem desluși foarte bine motivul. O parte dintre oamenii care ne conduc, poate o parte prea mare, sunt impostori incapabil să facă ceva. Ba, mai mult, sunt șantajabili, sunt slabi, vicioși și dedați altor fărădelegi.
Cazul Barangă est uluitor. Puțin zis. Este cea mai mare eroare de sistem care s-a produs până astăzi în România. Sau cel puțin singura de care știm. Un demnitar cu rang înalt, șeful uneia dintre instituțiile implicate în lupta împotriva mafiei, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, este anchetat pentru că și-a falsificat diploma de Bacalaureat. Aceasta era obținută la 32 de ani și fusese baza pentru obținerea altor 19 diplome academice care sunt verificate acum și ele.
Dar acesta nu este întreaga poveste. Funcția ocupată de Laurențiu Barangă se face după verificări minuțioase care atestă probitatea morală și legală a celor care o ocupă. Mai mult, vreme de zece ani, același personaj a activat în cadrul ORNISS. Acesta este Oficiul care atestă că funcționarii cu înalte funcții în stat pot avea acces la secrete de stat. Adică el trebuia să păzească statul tocmai de apariția unor situații de fraudă. Mai mult, deși justiția a desființat toate diplomele deținute de Baranga în 2016, în anul 2017 el a primit și dreptul de a fi conducător de doctorat și a avansat cu viteză în administrația din România
Premierul Orban a avut o reacție curioasă despre acest dosar. „E treaba lui ca ne-a pacalit. Ieri am avut demisia pe masa. Si-a dat demisia, nu mai este presedinte.” Premierul spune că în cazul lui Baranga au fost aplicate toate procedurile pentru ocuparea funcție. Păi, o decizie judecătorească ridicase semne de întrebare asupra probității personajului. Cum să nu știți așa ceva?
Cum e posibil, stai să te gândești, ca un om fără nicio calificare să ajungă într-o astfel de funcție vitală în România. Prieteni, o fi vorba aici doar de impostură? Nu cumva e mai mult? Când ai un om șantajabil într-o astfel de funcție la ce te gândești mai departe?
Dar de-ar fi acesta singurul caz. Din anul 2012, de la plagiatul lui Victor Ponta, aceasta este o discuție nesfârșită. Zeci, sute de plagiate, au fost descoperite între timp la vârful statului român. Plagiatul chiar era un mod de-a fi la nivelul de vârf al administrație. Nu uitați că 73 la sută dintre tezele de doctorat verificate de jurnaliști la Academia de poliție s-au dovedit a fi plagiate. Aici, jurnalista Emilia Șercan chiar a fost amenințată cu moartea de către cei care conduceau Academia ca urmare a dezvăluirilor sale. Ce nivel mai de jos al corupției, cangrenei sau mafiei vă puteți imagina?
România este roasă de această masă de oameni care nu numai că nu sunt capabili să ia decizii, nu pot interpreta fenomenele din fața lor, dar sunt dispuși să fure mai departe. Or asta ne amenință pe toți acum. Nu ajung ventilatoare, nu reușim să mai facem spitale, să aplicăm măsuri de carantină, tot de aici ni se trage. Iar dacă nu o rezolvăm o să ne tragă mereu în jos.
Și o coincidență care nu face decât să întărească ce spun. Luni, la finalul României în Direct, făceam un apel la premierul Orban să-i socotească pe cei din jurul său aflați în această situație. Câteva ore mai târziu, aflam de la Ioana Ene Dogioiu că șeful Grupului de Comunicare Strategică, Andi Manciu nu și-a dat licența. A trecut prin școală, dar nu și pe la examen. Acesta poate fi un accident, dar în fața percepțiilor noastre pare a fi, de fapt, regula.
L-am invitat pe Radu Paraschivescu la Interviul de Zece. Era firesc să ne auzim în proiectul ăsta. Până la urmă, Radu a scris Ghidul Nesimțitului la jumătate anilor 2000 și de atunci am început să progresăm. Nu vreau să zic că numai datorită lui progresăm. Ci că de atunci construim comunități. România arată altfel față de acum 20 de ani, nu? Știm mai bine ce vrem acum, cum am progresat. Dar parcă nu știm unde ne ducem. Și eu chiar cred că Radu ne-a dat un impuls mare către ceea ce suntem acum. Dar, mai mult, ne-a ajutat să ținem cârma dreaptă. Așa că trebuia să-l întreb cum ne vede peste 10-25 de ani.
Cred că nu e un secret pentru nimeni că Vladimir al nostru, dacă va vrea și va putea, va învăța în străinătate când ajunge la facultate. Este o opțiune pe care o studiem de multă vreme. Credem că, dincolo de experiența educativă, și cea personală este importantă. Copilul o să trăiască într-o lume globală și trebuie să o înțeleagă.
De asta ne interesăm de ceva vreme unde și ce ar putea studia. Și mai ales cum se procedează. Am stat de vorbă cu prieteni care au copiii în afară, am fost și la două târguri. Încerc să înțeleg mecanisme diferite de ale noastre, dar și drumuri pe care nu le-am mai urmat până acum.
Ce-am reușit să deduc din experiența noastră de până acum este că nu există un model unitar. Că într-un fel se ajunge în State, într-altul în Anglia, altfel în Franța și complet diferit în Olanda. Chiar și în Danemarca e o opțiune. Ultimele sunt chiar atractive pentru că sunt adaptate pentru puterea noastră financiară, dar oferă și câteva lucruri de top.
Am stat de vorbă cu câțiva dintre trimișii acestor universități și nu mi-a fost foarte clar sistemul de admitere. Am înțeles că e vorba de un eseu, de un interviu, de verificarea unor aptitudini și în câteva cazuri chiar de un examen. Nu am reușit să trec, însă, de acest prag. Recunosc, am dificultăți în a înțelege sistemul de admitere și mai ales ce trebuie să fac eu ca părinte ca să-i ofer șanse mai mari de reușită copilului.
Și aici l-am cunoscut pe Tinu Bosînceanu și Upgrade Academy. Tinu este un tip care a studiat la Harvard, dar a luat admiterea și la Cambridge. Și are idee despre cum se intră la ambele. Idee e puțin spus. Cu asta se ocupă. Tinu și oamenii din jurul său s-au specializat în pregătirea intrării la o facultate de top din afara României. Toți lectorii și mentorii Upgrade Academy sunt învățați la universități de top din străinătate.
Mai pe șleau, Tinu și echipa sa fac pregătire, meditații, pentru facultăți din toată lumea . Și garantează intrarea la o Universitate de Top 100 din lumea asta. 95 la sută dintre cursanții lor au reușit. Iar Upgrade Academy este un laborator de pregătire. Un laborator de pregătire pentru Ivy League (SUA), Russell Group (Marea Britanie), TU Delft (Olanda), University of Amsterdam (Olanda), Bocconi University (Italia).
Poate vă întrebați cum se asigură acest succes. Există câteva etape. Și am să încerc să explic.
În primul rând, membrii Upgrade știu unde să caute și ce să caute în locul tău. Adică îți dau o hartă a admiterii.
Să spunem că ai un copil care vrea să studieze marketing în Anglia. Întâi de toate, copilul dă un test de aptitudini la intrarea în Upgrade. Se verifică ce știe, la ce e bun și dacă într-adevăr are înclinație spre materia respectivă. După care i se prezintă locurile potrivite în funcție de de personalitatea sa, capacitatea sa, dar și lucrurile la care te poți angaja ca părinte. După care urmează o perioadă de instruire și acumulare.
Și o mențiune. Nu e musai să ajungi în străinătate. Trebuie să ajungi acolo unde trebuie și unde ți se potrivește în străinătate. La facultatea de care ai nevoie și care-ți poate oferi ceva mai departe.
Copilul poate participa la câteva cursuri care se apropie de ce se va preda în anul întâi la facultate pe care și-a ales-o. Vrea medicină? Ok. Un absolvent de medicină la Sheffield, să zicem, îi va preda cursuri de medicină ca să înțeleagă la ce se așteaptă și să-i vadă dacă-i place. Vrea matematică? Va vedea chiar de la Tinu cum arată un curs de matematică de anul întâi la Harvard. Mai este matematica, atunci, potrivită pentru tine?
Și apoi, mai e de scris celebrul eseu. Ce ar trebui faci? Cum să-l abordezi? Ce e mai bine? Până unde merge experiența personală? Cât din lecturile tale trebuie introduse? Există vreo bibliografie? Și la interviu ce e bine să spui și ce nu?
Gândiți-vă că aveți un quest înainte, cu o grămadă de sarcini care trebuie completate. Și că e un proces care durează cam doi ani, dacă vrei să ai șanse de reușită cu adevărat. De fapt, ca să reușești cu siguranță, cel mai bine este să începi în clasa a zecea. Și să ai parte de o pregătire hiper focalizată și nu difuză. Iar sesiunile se fac în majoritate 1 la 1.
Acesta este un prim pas pe care eu l-am făcut. Am hotărât să testăm copilul să vedem care e capacitatea lui din acest moment. Asta ar putea fi relevant. Apoi o să vedem mai departe.
Cred că mai multe o să aflu la summit-ul Upgrade Academy din 17-18 octombrie. Acolo vor fi vorbitori de top care-ți vor spune cum să-ți pregătești copilul pentru un astfel de test. Iată câteva detalii:
Prima conferință online gratuită din România despre procesul de aplicare la facultate în străinătate cu master-classuri ținute de absolvenți Harvard, Oxford și Cambridge
Sesiuni: Ce caută ofițerii de admitere în Marea Britanie, SUA sau Olanda. Cum să scrii un eseu personal în oricare dintre cele 3 țări. Cum să reușești la interviul de admitere. Panel cu studenți actuali ca să afli cum este viața acolo. Q&A cu fondatorul Upgrade Academy, Tinu Bosinceanu
Conferința va avea loc pe 17 și 18 octombrie și este împărțită în 4 secțiuni: SUA, Marea Britanie, Olanda și Recomandări de universități din Europa și din afara Europei.
George Saunders este unul dintre cei mai premiați autori de povestiri din America. Are inclusiv un Booker Prize. Și a fost în mai multe rânduri numit cel mai bine vândut autor american. În România, nu are multe povestiri traduse. Cred că sunt doar două. Un roman, Lincoln între lumi, și această carte de șase povestiri care sunt fantastice și la propriu și la figurat.
E o carte despre nefericire, despre toate lucrurile care ne macină, dar și despre natura umană dedată la vise și la compromis. Ați mai văzut asta, nu? Ce e altfel? Faptul că Saunders nu are o scriitură obișnuită, ci una ca într-o pictură contemporană. E mișcată, scrâșnită, oglindită. Despre asta e vorba. Bonus la toată povestea este că e tradusă de Radu Paraschivescu. Care, văd, știe multe înjurături.
De câteva săptămâni bune, Valeriu Nicolae enervează clasa politică scoțând la iveală impostura parlamentarilor români. El studiază CV-ul fiecăruia dintre ei și constată inadvertențele, minciuna și lipsa lor de pregătire. Pentru că România are nevoie de curățenie. Mă rog, nu numai clasa politică este nervoasă, ci mai toată lumea din jur. Exercițiul său, enorm de simplu, ne arată cât de mare este minciuna în care trăiește România.
În rest, în viața obișnuită, Valeriu Nicolae e om de afaceri și bun samaritean. El conduce Casa Bună, un grup de câteva sute de oameni de bine care ajută cei mai săraci copii din România, cei care trăiesc în ghetouri. Le oferă din banii săi, ai lor, tot ce poate: calculatoare, case, meditații.
L-am numit la un moment dat fondator al unui ONG. Mi-a spus că are oroare de denumirea asta. În ochii săi, mulți dintre cei care au ONG-uri nu fac decât să vorbească, în loc să pună mâna la muncă. Iar ONG-urile nu ar trebui să fie despre vorbit. E foarte talentat în a-și face prieteni, îi zic.
Întâmplările pe care le povestește, însă, despre România săracă îți fac mintea să stea în loc. Pentru că e greu de cuprins ce nu vrem să vedem.
Printre spusele sale.
Dacă e să te iei după Casa Bună, România merge bine
De la o mână de oameni, azi au ajuns la 400
Pandemia este mult mai grea pentru copiii din ghetouri
Casa Bună le-a dus mâncare și calculatoare
Distanțarea socială e o glumă în ghetouri
Ploșnițele, libărcile și păduchii sunt norma în ghetou
Părinții nu-și duc copiii la școală de frica anchetei
Meritocrația ar trebui să fie proiectul României
Ca de obicei, vă las un podcast și un video. Filmarea e varianta completă a interviului.
E bine să trăiești un meci cu Radu Naum în fața televizorului. De câte ori am avut ocazia, am reușit să găsesc o nouă dimensiune a sportului. Radu nu vorbește în cronicile sale despre sport doar ca înfruntare a trupurilor și a minții. Le găsește întotdeauna dimensiunea civilizației, cea socială sau cea istorică.
I-am spus odată că un meci cu el e ca un drum cu Turul Franței, dacă mai țineți minte momentul în care el și cu Radu Banciu au început să facă acele călătorii enciclopedice în munții și pe câmpiile Franței. Azi e un pic mai rezervat. „Am spus și multe prostii atunci.” Or fi fost, dar călătoria rămâne și asta mi se pare fascinant 10 ani mai târziu.
Am vrut să vorbesc cu el despre țara în care trăiește fizic. Mintea lui Radu Naum cutreieră multe ale părți ale civilizației. Cum e România de azi, l-am întrebat. Dar cea în care o să trăiască la pensie. A respins cuvântul pensie pentru că el nu o așteaptă ca o perioadă de odihnă a vieții. Dar speră ca România să mai fie.
Din răspunsurile lui Radu Naum
România e ca un arhipelag. O mulțime de insule neunite
Unii dintre concetățenii noștri se poartă ca niște apatrizi
E greu să-i faci unui loc „al tău” ceea ce-i facem noi
România e ca o coloană foarte lungă, cu foarte multă lume rămasă în urmă
Suntem ca într-un război. România pârâie din toate încheieturile
Încerc să găsesc o lumină în ochii celor de pe afișe electorale. Mă străduiesc
Dorința mea ar fi ca oamenii să se întoarcă
Sau să se întoarcă cu anumite valori
Precizare: varianta video este mai lungă și mai complexă decât podcastul.
De când cu COVID-ul mi se întâmplă o poveste. Și cred că nu-s singurul. De câte ori se dau știri cu boala la televizor sau se poartă o discuție despre riscuri, eu mă evaluez. Adică mă întreb ce și cum. Eu sunt în categoria de risc. Și încep să pun argumente pro și contra. Iau vitamina C, fac un pic de mișcare, mă păzesc, deci sunt ok. Dar sunt bărbat, trecut de 40, de fapt nu fac destulă mișcare și mai ales sunt supraponderal. Adică, mai pe șleau sunt gras și așa am fost toată viața.
Și singura mea apărare serioasă este să nu mănânc. Sau să mă spăl cât mai des pe mâini. Asta împotriva virusului.
De câte ori m-am uitat pe publicațiile serioase, am văzut mai de fiecare dată că obezitatea este un factor de risc important. Bolii ăsteia îi place țesutul adipos. Primele semnale au venit din China, dar apoi au devenit certitudini în Franța și Anglia. Jumătate dintre cei ajunși la terapie intensivă au indicele corporal mai mare de 30. Un studiu din Anglia, făcut pe 7 mii de persoane infectate a arătat că trei sferturi dintre cei cu obezitate ajung la terapie intensivă. Cei care suferă de obezitate nu iau virusul mai repede sau mai ușor, însă formele bolii sunt mai grave din cauza comorbidităților asociate obezității.
Nu e o regulă evident și nici ceva care să ne sperie pe loc. Și în niciun caz nu înseamnă că dacă ești gras o să iei coronavirus. Dar mie toate astea mi-au amintit de o invitație pe care am primit-o la o întâlnire a pacienților Ponderas Academic Hospital. A avut loc cu doar câteva zile înainte de declanșarea epidemiei în România și nu am mai avut timp să vorbesc de asta. De fapt nici nu am mai avut timp să mă gândesc la ce-am văzut acolo. Cum, însă, tot în categoria de risc am rămas, am zis să povestesc ce-am văzut la acea întrunire de la începutul lui februarie. Dar pentru asta e nevoie de o introducere.
Am trăit mereu cu impresia că știu binișor ce înseamnă să fii gras. Mama mă trăgea de obraji când eram mic, ba chiar, la un moment dat, m-a făcut să intru în pământ în fața unei fete. „Ia, uite ce-ai slăbit! Lasă că vine vacanța și pui tu fălcuțele la loc.” Și tata e gras, iar de la el am luat o preocupare pentru mâncare.
Câtă vreme am făcut sport și am alergat, am fost în regulă, dar solid. Prima dată când am realizat că e ceva în neregulă a fost printr-a 12-a, când am devenit sedentar. Alergam pe stradă ca să mă pregătesc de Bac la sport și un cetățean mi-a zis: „Dumneata chiar ai nevoie.”
De atunci încolo poantele au curs și a trebuit să mă prind în joc. Slab sau normal ponderal nu cred c-am mai fost deși eforturi am făcut. Am slăbit odată cu ajutorul unui medic, dar am greutatea atinsă a fost de 89 de kilograme. Eram superb. Și eu mă iubeam. După asta, un kilogram pe an și cam asta a fost.
Știu ce înseamnă să nu ți se așeze nimic bine, să nu te placi de-a dreptul, să trebuiască să stai cumva mereu la poze. Dar, pe cuvântul meu, nu am știut niciodată ce înseamnă treaba asta de adevăratelea.
Adică o parte dintre cei 8700 de pacienti operati la Ponderas care au slăbit cu ajutorul unor operații de micșorare a stomacului. Nu luați mot-a-mot ce scriu eu aici pentru că tehnicile sunt multiple.
Prima care mi-a deschis ochii a fost Teo Trandafir, operată după spitalizarea de la Viena. Ea, o super-celebritate, a vorbit în fața oamenilor despre rușine, despre timiditate, despre durerea de-a ieși în public și a fi măsurată pentru greutatea ei. Ea, care nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de complexe la cât de știută și iubită era în România. Teo a făcut operația și spune că astfel, și-a recâștigat respectul de sine
După care, poveștile au curs. Un bărbat de vârsta mea, îmbrăcat complet în negru și cu încă ceva volum, ne-a povestit cum e să ai 230 de kilograme.
„M-am hotărât să mă operez când a apărut copilul în viața mea. Copilul meu trebuie să aibă un tată. Și haideți să vă spun ceva. Suntem aici bărbați. Operația asta mi-a salvat căsnicia. Știți ce spun. Da, e vorba și despre asta.”
Un șir lung de oameni s-a așezat la microfon pentru a împărtăși povestea lor în lupta cu obezitatea si rezultatele operațiilor. Prof. Dr. Cătălin Copăescu i-a rugat să se prezinte cu numele, timpul de la operație si kilogramele pierdute in urma interventiei.
Zece ani și am pierdut 45 de kg. E obligatoriu să vă spun că și eu și sora mea geamănă am făcut această operație. Nu cred că mai eram în viață dacă nu o făceam. Patru ani. Mereu mi-am spus că sunt grasă și tare singură m-am simțit de asta. Și soțul meu nu mă ajuta deloc. Și-mi spune să mănânc, că nu mănâncă nici el. După care am făcut diabet și nu l-am putut controla. După ce-am făcut operația, diabetul a intrat în remisie.
„Șapte ani. Mi-am făcut operația și eu și soțul meu. La patru ani distanță unul de altul. Credeți-mă că știu ce înseamnă rușinea. Hai s-o spunem pe aia dreapta. E îngrozitor să nu poți sta pe veceu. E îngrozitor să nu ajungi cu mâna la spate. Hai că știți cu toții despre ce vorbesc. Asta era viața noastră. Dacă viață era.”
Mi-aduc aminte de ce spune Teo:
„E dramatic să trebuiască să iei două bilete de avion pentru că tu știi sigur că nu încapi în scaun. Și e dramatic să vezi cum te privește vecinul de scaun.”
Când a ajuns în stare gravă la Viena, Teo avea să afle un lucru pe care nu-l bănuia. Trebuia să slăbească, dar nu știa că medicii de acolo aveau să-i recomande un chirurg român.
„De ce nu te operezi în România? Aveți în România cel mai bun chirurg în chirurgia obezității din regiune, Prof. Dr. Cătălin Copăescu, Chirurg de excelență în chirurgia bariatrică și metabolică.”
Adaug o altă mărturie venită din sală.
„Am vrut să mă operez la Hamburg. Când am ajuns acolo, oamenii au fost onești. De ce vii la noi, când aveți unul dintre cei mai bun chirurgi de specialitate din Europa la voi?”
Centrul de Excelență în Chirurgia Obezitătii condus de Prof. Dr. Cătalin Copăescu este una dintre cele mai importante realizări Ponderas Academic Hospital. Sunt zeci de ani de când se adună această experiență, iar Cătălin Copăescu spune c-a făcut o pasiune pentru specialitatea aceasta.
„E flatant să ai recunoaștere internațională, dar trebuie să-ți spun alt motiv pentru care eu recomand să te operezi în România. Poți să-i transmiți medicului toate stările tale și el să înțeleagă perfect ce se întâmplă.”
Trăiesc un pic cu teama că mă evaluează ca posibil pacient. Am datele. Spre 100 de kilograme, nu prea mă pot abține de la mâncare, sunt sedentar. Îmi zâmbește.
”Nu sunt aici să te învinovățesc. Nu poți proceda așa cu un pacient, are destule probleme. Și nu am o pasiune pentru a tăia degeaba. Operațiile astea se fac cu o condiție majoră: dacă îți pun sănătatea în pericol. Dacă ai organe care cedează. Nu toată lumea cu probleme de obezitate trebuie să se opereze. E nevoie și de voință.”
Nu știu și nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Ți-e și teamă. Deși toată lumea din sală se jură c-a mers fericită la operații. E o decizie complicată la care trebuie să pui multe lucruri în balanță.
„Da, și banii joacă un rol, îmi spune o doamnă. Am cântărit mult pentru că banii sunt mereu o problemă. Și apoi, cu împrumuturi, am făcut-o. Eu sunt mai importantă.”
Eu aș avea mai curând nevoie de modul în care gândesc oamenii din Centrul de Excelenta in Chirurgia Obezitatii. Pentru că după operație, un pacient este permanent supravegheat de medici specialiști, fie că sunt chirurgi, nutriționiști, imagiști sau psihologi. Slăbitul e un drum greu și e pe viață. Plus că e contra naturii. Suntem programați genetic să ne facem resurse. Să ne îngrășăm. Acesta este corpul nostru acum. Până când se va schimba avem de dus o bătălie și nu e necesar să o duceți singuri.
La final aveți și câteva explicații de la un medic specialist, Ruxandra Pleșea, despre momentul acestei alegeri.
Încep o nouă serie de interviuri la Europa FM și aici, pe blog. Se numește Interviul de Zece. Pentru că e difuzat duminica la ora zece, pentru că, în general, are în jur de zece minute, dar, mă gândesc eu, și invitații sunt de zece.
Cred că e un pas firesc după Oameni de Colecție pe care l-am realizat trei ani la Digi FM. Atunci mi-am propus să învăț și să învățăm să ascultăm. Să vedem care sunt poveștile din spatele unor idei, să auzim cum se construiește o carieră și care sunt resorturile din spatele unor apariții publice.
Acum o să merg mai departe. Cred că țara asta are nevoie să construiască comunități. Să găsească mecanismele prin care să lucrăm împreună. Zic că perioada individualistă a României trebuie să se termine. Dacă vrem să mergem mai departe, atunci de aici trebuie să începem. O să caut lucrurile care ne fac unici, dar mai ales cele care ne unesc. Ce trebuie să schimbăm și care ar fi proiectele noastre comune.
Am invitat-o prima dată pe Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață. Firesc este prima invitată pentru că ea este unul dintre cei care a deschis acest drum. Ea este constructorul prin excelență. Ea, alături de Carmen Uscatu au construit un spital, dar, mai important, au strâns în același gând sute de mii de români. Vedeți diferența? De data asta nu ne-am mai unit ca să urâm sau să dărâmăm pe cineva, ci ca să construim. Despre asta e vorba.
Ce spune Oana Gheorghiu?
Nu o să fim niciodată Germania, trebuie să ne găsim drumul nostru
România s-a descurcat bine în criză. Nu vă mai uitați la extreme, ci la întreaga societate
Scopul nostru ar trebui să fie ca niciun copil să nu mai trăiască în sărăcie
România e țara aranjamentelor, nu a regulilor
Educația este scopul nostru pe termen scurt
În 25 de ani ar trebui să învățăm să respectăm regulile de bună voie.
Se înmulțesc relatările care arată că școala online a început poticnit sau prost de-a dreptul în multe dintre cazuri. Mulți părinți relatează chiar că în zona urbană din România lucrurile stau prost și foarte prost.
Mai multe școli din Sectorul 4 nu pot face orele online deși sunt în scenariul galben. Asta pentru că nu toate clasele au internet. Iată ce spune învățătoarea Alina Pintilii.
Suntem cu toate varză la școală, nu avem de niciunele. În condițiile în care suntem în Scenariul Galben, iar jumătate din efectivul clasei este la școală, iar cealaltă jumătate acasă, evident că trebuia să predau concomitent și pe calculator.Este imposibil atâta vreme cât n-avem internet în clase. Am făcut cerere la Direcția de învățământ a Primăriei Sector 4.
Iată și o situație de la Cluj, relatată tot de Europa FM.
Mai multe școli din două comune din județul Cluj sunt obligate să înceapă anul școlar exclusiv online, după apariția unor focare de Covid-19 în zonă.
Numai că sute de elevi nu au tablete, iar șansele să le primească până săptămâna viitoare sunt minime. Autoritățile locale spun că așteptau de la guvern tabletele și au aflat abia recent că acestea nu vor sosi în timp util.
Comunele Aghireșu și Cornești sunt singurele din județul Cluj unde școala trebuie să înceapă online.
Școlile au făcut apel la primării, dar primarii ridică din umeri. Ei spun că negociază cu operatori privați și că se face tot posibilul pentru ca acești copii să aibă tablete, dar sunt șanse minime ca acestea să ajungă în timp util.
În unele localități din cele două comune nu există nici măcar semnal pentru a avea internet.
Sigur că te-ai fi așteptat să apară probleme la țară. Dar nu și la oraș. Într-un oraș cum e Bucureștiul, internetul curge pe tine, iar majoritatea copiilor au o tabletă. Aici problemele ar fi trebuit să fie de natura Dan Tudorache de la Sectorul 1.
Primarul Sectorului 1, Daniel Tudorache, a anunțat marți că a finalizat achiziția celor 48.000 de tablete care vor ajunge la elevi și profesori până la începerea școlii. Acesta a declarat că pentru o tabletă, cu abonament la internet pe 2 ani, a plătit circa 1.600 de lei, deci în total circa 76 milioane de lei. Contactat de HotNews.ro, primarul Daniei Tudorache a declarat că nu știe de la cine au fost achiziționate tabletele, deși o sumă uriașă din bugetul Primăriei a fost alocată pentru asta, iar dacă vrem să aflăm trebuie să trimitem o solicitare scrisă. Lucru pe care l-am făcut, dar nu am primit niciun răspuns. Primăria Sectorului 1 nu vrea să spună ce firmă a primit din bani publici 76 milioane lei.
Și, sigur, mai sunt relatările pe care le auzi cu jumătate de gură că unii profesori pur și simplu nu vor să facă orele online. Din rațiuni care țin de posibilitatea de a fi înregistrați și judecați de opinia publică. Bănuiesc. Asta ți-o vor spune părinții, dar nu cred că o să auziți oficial. Dacă vreți să vedeți mai multe, vă las aici discuția pe care am avut-o la Drum cu Prioritate cu Radu Constantinescu.
Așadar ce se întâmplă de-am ajuns în această situație complicată deși am avut enorm de mult timp la dispoziție? O să încerc să vă atrag atenția la câteva lucruri care țin de funcționarea statului român.
În luna martie, odată cu instaurarea stării de urgență, nu puteam să fim pregătiți pentru online. De asta până la Paște nimeni nu le-a cerut profesorilor să facă orele pe calculator. A fost cum și-a dorit fiecare. După Paște a venit un ordin al ministrului care a amenințat cu tăierea salariilor. Atunci au început orele.
Au fost două rezultate. Primul e acela că o treime dintre copii au fost nemulțumiți de modul în care se făceau orele.
Școlile din țară s-au închis din data de 11 martie și, de aproape două luni, elevii au fost nevoiți să lucreze online. Un sondaj făcut de platforma U-Report arată că 28 la sută dintre elevii români nu sunt mulțumiți de cum decurge actul educațional în noile condiții și nu urmează cursurile prin intermediul platformelor virtuale.
Al doilea lucru este că la țară, potrivit unui raport World Vision, 60 la sută dintre copii au pierdut legătura cu școala.
Din aceste două probleme a rezultat că ministerul a pregătit câteva mii de profesori pentru online. Și a făcut un calcul care arăta că în toamnă 250 de mii de copii ar avea nevoie de tablete. Drept urmare a avut șase luni la dispoziție să facă câte ceva.
Guvernul a demarat o procedură de achiziții publice prin ONAC. Și a și deblocat bani pentru 500 de mii de tablete, a anunțat ulterior vicepremierul Turcan
„Am adoptat o ordonanţă de urgenţă care prevede decontarea prin Ministerul Fondurilor Europene a achiziţiei de 500.000 de tablete, achiziţii făcute de către autorităţile publice locale sau de inspectoratele şcolare judeţene. 500.000 de tablete necesare pentru începutul anului şcolar, iar această achiziţie este în valoare de 100 de milioane de euro
Doar că lucrurile nu au mers cum trebuie. Achizițile s-au blocat, astfel încăt cu o săptămână înainte de a începe școala, premierul a dat-o afară pe șefa de la ONAC.
”Eu nu am vrut să umblu la baza de achiziţii, că ieşea imediat scandal. Preşedintele ONAC este preşedintele pe care l-am găsit în funcţie. Trebuie un motiv ca să iei o astfel de decizie. Aici a existat foarte multă, după părerea mea, obtuzitate şi o rigoare excesivă în derularea procedurii, a durat prea mult. O să achiziţionăm, până la urmă, 70-80.000. Dar ne-am gândit la lucrul ăsta”
Așadar de la 500 de mii s-a ajuns la 70- 80 de mii și care nici acelea nu au fost cumpărate. A început doar distribuția unora luate de primării doar cum știu ele.
Pe de altă parte, aflăm azi cu surprindere că, de fapt, în multe școli chiar din capitală nu sunt nici routere și nici internet cu totul. Asta e chiar partea primăriilor. Dacă vorbești cu o primărie sau la o școală, vei afla că de fapt vina este a companiilor de date care nu se mișcă suficient de repede. Iar acolo unde sunt de toate, să nu te mire că un profesor nu vrea să deschidă aparatura.
Sincer, la finalul acestei relatări mă simt ca în bancul cu iadul comunist. Acolo cazanul nu ardea fie pentru că nu era păcură, fie pentru că nu se găseau chibrite. Iar când erau de amândouă, era fochistul beat.
Am auzit o salbă amețitoare de motive pentru care nu se poate face școală online. Toată lumea, din toate pozițiile a găsit câte un vinovat. Or școala online era cel mai simplu de organizat, cel puțin în orașe. Îți trebuiau legături la internet, camere, tablete și bunăvoință. Nici nu vreau să mă gândesc că se puteau lua și lavaliere.
Oricine dintr-o companie privată poate organiza un proces de achiziție de tablete sau de contractare de internet care să ajungă la mii de oameni. Oamenii aceștia ne-au arătat că nu știu nici măcar unii de alții. Nu a existat o coordonare pentru pregătirea unui plan în care școlile să fie închise cu totul. Ceea ce s-ar mai putea întâmpla. Nu s-a știut cine face achizițiile cât de mari sunt acestea și ce eforturi sunt necesare.
Nu există niciun fel de scuză ca acest lucru să nu poată fi realizat de autoritățile române în șase luni. Să faci școală fizică în criză sanitară e greu. Dar să organizezi o posibilă școală online nu poate fi atât de dificil. La câte achiziții tembele s-au făcut în țara asta, acestea nu a reușit. Este realmente devastator să vezi incompetența în cea mai bună desfășurare a ei.
Iar dacă nu ați înțeles cine sunt vinovații vă fac o listă. Ca să le fie și lor foarte clar: premier, ministru al educației, primari, consilieri și directori de școală.
Nu există dubii că s-ar fi putut mai bine. Dar, de fapt, acesta este nivelul statului român. V-ați lămurit acum că nu puteți să faceți treabă cu toate proptelele și pilele pe care le-ați pus în funcții?
Am făcut o scurtă invitație celor care mă urmăresc pe FB să spună în ce stare au găsit lucrurile la școala copiilor lor. Și, evident, că ajung la aceeași concluzie: omul sfințește locul. La unii se poate, la alții nu. Iată mai jos postarea.
Bănuiesc că până la ora asta, toată lumea știe care e situația la școala unde învață copilul. Hai să facem un experiment…
Mărturiile celor de aici, dar și ce-am auzit întreaga săptămână la Europa FM, cred că ilustrează foarte clar ceea ceea ce ni se întâmplă. O să încerc să trag câteva mici concluzii care să ne arate cum stă situația
1. Școala începe inegal în România. Directori, comunități și responsabili guvernamentali au interpretat normele legale după pricepere și le-au aplicat după putință. Unele comunități s-au descurcat mai bine altele mai prost.
2. Cred că dacă am aplica modul în care s-au pregătit școlile pe o hartă a inegalității am avea o imagine exactă. Urbanul s-a descurcat mai bine, ruralul mai prost.
3. Administrația locală, care are un cuvânt de spus, a lăsat treburile de izbeliște. În câteva școli sectorul 6 din București s-au pornit renovări tocmai acum. În alte părți, cum e în celebrul caz de la 195, nu a fost loc de nicio mână de var. De fapt această situație, dacă mă întrebați, era, mai curând, sarcina primăriilor.
4. Ministerul a dat măsura puterii sale duminică seara, atunci când doamna ministru a anunțat că secretarul de stat de la preuniversitar este în campanie electorală. Meșteșug mai mare de prostie din partea statului român, mai rar. Iar domnul Orban ne cere să avem încredere.
5. Autoritățile române au fost incapabile să pregătească infrastructura pentru școala online încât ți-e face frică de ce slabe sunt. Eu cred că România este atât de pregătită să mute hârtii încât a uitat să facă și altceva. O mizerie.
6. Risipim bani. Și nu neapărat din vina autorităților. În sectorul 1 se distribuie tablete. Foarte multe au fost cerute de copii care aveau un Iphone în buzunar. Nu lua dacă nu ai nevoie de ele! Trebuie să ne organizăm să ajungă la cei cu adevărat în nevoie.
7. Mulți părinți se plâng că nu știu nimic. Sau că școala nu le-a spus nimic. Aici, vinovăția merge în ambele părți. O dată către școală care ar fi trebuit să facă procesul cât mai transparent. Și a doua oară către părinți care trebuiau să bată la uși cu săptămâni înainte, iar dacă erau ignorați, să se organizeze.
8. Părinții simt nevoia să intre personal în școală să vadă cum arată lucrurile. Nu se poate. Dar școala poate să invite un grup de reprezentanți sau să facă filme și fotografii pentru a le arăta oamenilor cu stă situația.
O concluzie de care avem nevoie
Eu cred că începutul școlii este mult mai greu în România pentru că noi nu avem comunități formate. Cred că ne lipsește exercițiul de a lucra împreună, de a ne asculta și de a găsi soluții. Ne place mai curând critica și să așteptăm să rezolve alții o problemă. Dacă aș fi avut o putere în această situație, aș fi procedat în felul următor. Aș fi comunicat părinților peste vară la ce să se aștepte, ce i s-a cerut școlii și le-aș fi cerut sprijinul. Aș fi făcut grupuri online, aș fi strâns păreri, aș fi încercat să văd ce este mai bine pentru copii, profesori și școală.
Noi avem însă o altă cultură: suntem conduși. Niște cetățeni iau decizii în numele nostru, le pun în aplicare mai bine sau mai prost, iar noi le spunem la final cât sunt de ageamii. După care fiecare își rezolvă problema. Ce să vezi, de data asta nu ne mai putem rezolva individual problemele. Nu mai avem la cine suna ca să facă mai bine un pic pentru copil. Nu mai ai unde să-l muți, să-l dai la meditații sau să-i pui o pilă.
Cred că gândul optimist al acestei situații este că vom fi siliți să lucrăm împreună. Și o să învățăm.
