educație

Copiii aproape se întorc la cursuri, dar școala online tot nu funcționează.

21 ianuarie 2021 Cătălin Striblea Advertorial, New school 0 comentarii

Articol susținut de Petrom

Chiar înainte de Crăciun făceam un apel către voi, pe Facebook. Un apel ca să fim alături de 2000 de copii care, cu ajutorul Asociației Narada, primesc o mai bună legătură cu școala. Sau primesc chiar o legătură în multe cazuri. Pentru cei mai mulți dintre ei, școala online este o conversație pe Whatsapp de pe telefonul părinților. Sau nici măcar o conversație. Primesc tema sub forma unei poze și tot acolo trimit o altă poză cu rezolvarea. 

În multe cazuri, școala online are de suferit. În altele, profesori măiaștri fac tot ce-i mai bine pentru copiii lor. Dar, în aproape 100 de mii de cazuri de copii din România, indiferent de ce s-ar întâmpla, accesul e limitat pentru că nu există tehnologia. Apelul meu de atunci îl aveți mai jos. 

Mulțumesc c-ați răspuns chemării mele. Mulțumesc c-ați luat din banii voștri și i-ați dat unor copii ca să poată merge virtual la școală. Vă alăturați celor 90 de mii de euro pe care Petrom i-a donat deja.

Felicitări Petrom și Mastercard pentru această aplicație extraordinară de la drumulspreșcoala.ro. 

Cum funcționează aplicația

Dacă  nu știți cum funcționează, mai explic o dată. Pe drumulspreșcoala.ro găsiți un calculator. El vă arată în mare câtă benzină ați economisit de când nu mai duceți copilul la școală. Aproximativ un leu pe kilometru. În cazul meu cam 24 de lei zilnic.

După ce folosiți aplicația, puteți face și o donație prin site-ul Narada.

Mai mare sau mai mică după puteri. Eu cred că e important să fim împreună dacă vreți să avem o țară normală. Și poate vă întrebați unde o să ajungă banii. Hai să vă arăt. Scrisoarea de mai jos este povestea lui  Teodor. Teo are șapte ani și nu știa că atunci când vorbește cu oamenii de la Narada, care i-au pus cuvintele în pagină, se înscrie într-un program care o să-i redea dreptul la școală. 

O scrisoare pentru un copil de 7 ani

Eu sunt Teodor Axente și am 7 ani. Am fost primul sărbătorit din Clasa Pregătitoare E din care fac parte începând cu 14 septembrie când am pășit pentru prima dată în Școala Gimnazială nr. 28 Galați. De ceva vreme practic Karate și îmi place foarte mult disciplina și strictețea acestui sport. Aș putea spune că este sportul meu preferat.

Și limba engleză este preferata mea, de multe ori fiindu-mi mai ușor să vobesc în limba engleză decât în limba română. Nu am trăit în altă țară, dar am urmat cursuri de limbă engleză și mi-a fost foarte ușor să învăț. Îmi plac foarte mult provocările și tot ce înseamnă nou și diferit.

De aceea, când doamna învățătoare a venit la școală cu creioanele 3D  a fost cea mai interesantă activitate la care am participat. Am învățat cât de ușor este să construiești un hexagon folosind fire PLA și un dispozitiv care la 190 o topește firul și apoi poți șă desenezi formele pe care le vrei sau chiar poți să construiești figurine 3D. Mie mi-au ieșit pentru prima dată bine niște cireșe.

Sunt priceput și la tot ce înseamnă dispozitive: laptop sau tabletă fiind primul din clasă car am încercat, dar am și reușit să partajez ecranul în timpul unei lecții, deși doamna nu ne arătase acest lucru. Îmi plac și activitățile tipice, genul celor de colorat. Inițial mi s-au părut plictisitoare și chiar spuneam că mă doare mâna și nu mai pot să colorez, dar cât a venit activitatea Pixel Art când trebuia să completăm modelul respectând codul culorilor activitatea a devenit una interesantă și mai puțin obositoare.

Am descoperit că îmi place să construiesc și circuite electronice după scheme date, iar elementele componente le identific cu ușurință. Îmi place școala online atunci când am de rezolvat fișe intetractive sau să fac personajele virtuale să vorbească folosindu-mi vocea.

Nu cunosc toate literele sau să citesc, dar știu să folosesc chat-ul pentru a da răspunsurile la întrebările pe care le pune doamna. Mi-aș dori să devin soldat, dar nu orice fel de soldat: unul care să programeze tancurile și armele astfel încât oamenii să nu fie răniți și în locul în care cade proiectilul să nu producă pagube mari.

Știu că e puțin ciudat, dar iubesc oamenii și mi-aș dori să fie o lume mai bună în care tehnologia să îi ajute pe oameni să facă activitățile mai ușor sau să ajungă mai repede într-u anumit loc.  Acum mi-aș dori să învăț cât mai multe despre diferite aplicații ce le pot folosi la școală și să-i învăț sau să-i ajut pe colegii mei. Cred că împreună am putea construi jocuri interesante prin care să exersăm ceea ce învățăm la școală.

Teodor, șapte ani

Care e diferența dintre Teodor și copiii noștri? Din rândurile acestea, nu simți. Visele le sunt identice. Speranțele la fel de înălțătoare. Bucuriile și mijloacele diferite. Teodor nu are o tabletă sau un laptop. El face școală de pe telefonul mobil al tatălui. Școală este mult spus. Primește temele și le trimite înapoi. Asta-i tot. Or asta nu e nici școală și nici pregătire pentru viață. 

Acesta e mai mult de un ajutor. E o viziune

Și acum încă ceva. Un lucru care-i privește pe toți copiii noștri. Educația digitală sau școala online nu înseamnă că ei se văd cu toții pe un calculator și imită ceea ce-ar fi făcut în viața reală. Nu despre asta este vorba. Este o oportunitate. Mai mult, o necesitate. Un moment unic în care ne putem pregăti copiii pentru lumea care-i așteaptă. 

Trăim cu impresia că dacă știu să joace Fortnite sau au cont de TikTok , atunci chiar sunt experți în calculator. Dar nu despre asta este vorba. Ci de folosirea unor aplicații, de la Microsoft Office până la arsenalul pus la dispoziție Google.  E vorba că ei pot să învețe toate mijloacele de comunicare și colaborare corporatiste, editare de imagine, de sunet, aplicarea tuturor capacităților unui device mobile în lumea în care trăim. Capacitatea de a vedea, trăi și crea virtual. Dar și învățarea unor lucruri minimale măcar despre pericolul lumii online. Despre asta ar trebui să fie vorba. 

Gândiți-vă un pic! Nu facem asta în totalitate nici pentru ai noștri. Dar într-o lume super modernizată, sunt copiii care nu au acces nici măcar la baza a ceea ce vorbesc eu. Ce înseamnă asta? Că 30 de ani mai târziu pregătim încă o serie de copii ca să fie brațe de muncă într-o lume globalizată. Așa se vor explica viitoare voturi, dar și viitoare conflicte sociale, inegalități și inechități, dar și incapacitatea noastră de a progresa. 

De asta, donația de azi nu e doar pentru un minim de servicii pe care să le asigurăm unui copil, ci de capacitatea noastră de a păși împreună mai departe.

Articol susținut de Petrom

Sorana vs Australia

19 ianuarie 2021 Cătălin Striblea Ultima oră 0 comentarii

Australian Open debutează cu scandal, dar și cu întrebări legate de calitatea competiției. Turneul este dat peste cap de faptul că în jur de 70 de sportivi sunt izolați în carantină strictă, fără posibilitatea de a face antrenamente până cu o săptămână înaintea turneului.

Asta se întâmplă pentru că în avioanele lor au fost cazuri de COVID, iar legea din statul Victoria îi consideră contact direct. Doar că sportivii spun că lor li s-au adus la cunoștință alte reguli. Această carantină duce la o inegalitate între diverșii sportivi, pentru că unii pot face antrenament, iar alții nu. Cap de afiș ai protestelor sunt Sorana Cîrstea, Belinda Bencic, Novak Djokovic și Alizee Cornet. Fiecare dintre ei au trebuit să-și mănânce niște tweet-uri după ce s-au trezit cu un val de proteste dure ale publicului australian. Dar nu înseamnă că nu au partea lor de dreptate.

Ca să înțelegem mai bine istoria trebuie să ne uităm la evoluția COVID în Australia. ei au avut în jur de 30 de mii de cazuri și aproape 1000 de decese. 75 la sută din cazuri și 90 la sută din decese s-au înregistrat la Melbourne acolo unde e turneul.

Cum a luptat Australia împotriva COVID

Politica autorităților australiene a fost să închidă orașul până la valoarea de 0 cazuri. Poți să faci asta dacă ești o insulă și controlezi toate căile de intrare în țară. Doar că rezultatul s-a atins în patru luni de carantină dură. Patru. O încercare foarte grea pentru oraș. Acum, ca AO să aibă loc în condiții de normalitate, autoritățile au cerut reguli stricte. Practic au pus sportivii și turneul într-o bulă și nu le dau voie să iasă nicăieri. Au dreptul la cinci ore de antrenament și când ies afară se face curat și se dezinfectează după ei.

Cei care au avut ghinionul să aibă cazuri de Covid în avion nu au voie să iasă din cameră. Asta au și reproșat oamenii. Că pregătirea lor pentru meciuri nu mai poate fi făcută la nivel înalt.

Djokovic a venit și cu un set de reguli mai puțin dure. Urmăriți tonul reportajului.

Alizee Cornet a trebuit să-și șteargă un tweet.

În mod clar, acești sportivi suferă pentru că nu-și pot face munca. Și, de asemenea, acuză că nu le-au fost comunicate aceste reguli, ci altele. C-au semnat pentru alt tip de documente. Sorana a și publicat un fragment care arată că. potrivit regulilor anterioare nu ar trebui să fie contact și nici în carantină.

Există două concluzii

Pentru mulți australieni, turneul în condiții de pandemie este un moft și un potențial pericol pentru societate. Cu pierderi și eforturi imense, ei au trecut de o perioadă grea și așteaptă vaccinarea. Din neatenție boala s-ar putea întoarce. Măsurile nu sunt dure, sunt draconice. Dar asta vrea societatea australiană de la politicienii săi. Întâi sănătate și apoi tenis sau afacerile din jurul său.

Din punctul acesta de vedere, mulți îi văd pe jucători ca fiind alintați și oricum norocoși că simpla prezența la turneu le poate aduce sume de bani pe care unii cetățeni nu-i câștigă într-un an. Cu atât reproșul mai mare.

Asta nu înseamnă că au dreptate cu totul. Da, sănătatea este prioritară. Nu există discuții. La fel, însă, adevărul și transparența. Acești profesioniști alintați și milionari au și ei dreptul la adevăr și transparență. Era corect să li se spună că regulile s-au schimbat, că există alte așteptări și posibilități. Aceasta este munca lor, unii riscă să piardă foarte multe puncte și să le scadă valoarea, dar există și riscul de accidentări. Acum, pare că li s-a întins o cursă doar din dorința de a aduce nume mari pe tablou și a ține sponsorii aproape. Or asta este rușinos și lipsit de fair-play.

Aici aveți explicații mai bune și complete

Ana Blandiana: “Libertatea ultimilor 30 de ani am folosit-o ca materie de consum, nu de construcție”

20 decembrie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:37:18 0 comentarii

Am stat de vorbă cu Ana Blandiana imediat după alegeri, odată cu apariția cărții sale de memorii, Soră lume. E mai curând o carte a memoriei de călătorie și a unor întâmplări extraordinare pe care le-a trăit de la Paris la Moscova. V-o recomand cu încredere.

Memoriile Anei Blandiana sunt cuprinse în povestiri care vă vor fascina și care se întind de-a lungul câtorva decade grele ale României. Cartea arată o serie de întâlniri și personaje memorabile ale lumii scriitoricești din România, dar și din Europa, într-o perioadă în care, nouă, comunismul ne apăsa din greu viețile. Multe dintre scenele dureroase ale vieții obișnuite, Ana Blandiana și soțul său Romulus Rusan le-au prins în Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, muzeu pe care cei doi l-au inițiat și structurat. Am pornit în dialogul nostru întrebând-o pe Ana Blandiana cum îi este în această perioadă de izolare.

Ana Blandiana se dovedește în acest interviu, un personaj fascinant prin încărcătura povestirilor sale, dar mai ales prin concluziile riguroase pe care le pune lumii în care trăim.

„Am ratat primii ani de libertate. Ne-a plăcut mai mult s-o consumăm decât să construim cu ea. Am folosit-o ca să facem Paștele în Dubai și Crăciunul la Las Vegas. ”

„Trebuie să recunosc că poporul român este hedonist și nu știam asta. Nu mi-am dat seama de ce avem o așa mare dezbatere legată de restaurante. Sunt probleme mai grave.”

„Pandemia asta mi-a arătat că proștii și deștepții sunt împărțiți egal între țările lumii.”

„Nu o să vă placă Europa de peste 25 de ani pentru c-am început să ne negăm rădăcinile creștine.”

Gabriel Tatu-Chițoiu: „România e țara cu profesioniștii în țărână și cu oportuniștii la butoane”

13 decembrie 2020 Cătălin Striblea Mishteaux, Podcast 00:10:35 0 comentarii

Cu doctorul Gabriel Tatu-Chițoiu m-am întâlnit acum câțiva ani când m-a invitat la maraton. Își găsise sigur omul. Maraton nu a fost pentru mine, dar, cum Poliția închisese toată zona centrală a Bucureștiului, am avut o foarte lungă plimbare pe jos. Foarte lungă.

Atunci am scris un text al cărui titlu era foarte clar. „Am fost singurul gras din Piața Constituției.”

Cu trecerea anilor, doctorul Tatu-Chițoiu m-a învățat să folosesc aplicația sa pentru mișcare din cadrul Athletic Cardio Club. Apoi cealaltă aplicație foarte utilă, Tensiunea mea. În fine, cel mai recent lucru pe care l-a făcut alături de soția sa este să creeze o aplicație pentru mâncare sănătoasă.

Îi spune Dahna și o găsiți aici.

Doctorul Gabriel Tatu-Chițoiu este renumit pentru profesionalismul său, dar și pentru pasiunea sa pentru alergări și maratoane. El promovează de zeci de ani sănătatea inimii prin alergare și este cel care a înființat Athletic Cardio Club, o instituție care reunește medici și pacienți ce vor să alerge împreună. Și, da, aleargă uneori la nivel de semi profesioniști. E tratamentul cel mai bun pe care doctorul Tatu-Chițoiu îl recomandă tuturor, înainte de a deveni pacienți. Vreme de mulți ani a fost președintele Societății Române de Cardiologie, iar acum face parte din consiliul de conducere.

Am vorbit despre cum să abordăm rațional această epidemie. Și de ce crede doctorul Tatu că virusul de azi este cel mai cuminte dintre cei cunoscuți din familia SARS-COV. O să auziți, însă și despre pacienți de-ai săi, care și-au cumpărat tuburi de oxigen sau de excese în privința medicamentației preventive. Dar și despre cum se protejează el.

Și, da, am lăsat un capitol special funcționării României. „E o țară în care profesioniștii sunt jos, în țărână, și cu oportuniștii la butoane”.

Atena Boca: „Cel mai greu lucru pentru părinți, acum, este că nu mai au timp de ei”

30 noiembrie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:11:04 0 comentarii

La primul Bebe este cea mai mare comunitate de mămici și gravide din online-ul românesc. Zeci de mii de părinți se întâlnesc acolo, respectând multe reguli de comunicare stricte pentru a se sfătui asupra modului în care-și cresc copiii. Și pentru a găsi rezolvări la probleme comune tuturor.

Când m-am înscris în acest grup de Facebook am trecut printr-un mic examen. Nu este locul comun pe care-l știți pe Facebook în care oricine poate intra și deturna sensul discuției. Nu sunt acceptate profiluri private, nici cele fără nume de familie. Nu sunt acceptate sfaturile medicale, ci mersul la doctor, nu se promovează produse sau diverse teorii. Procesul de acceptare durează două săptămâni și apoi se pleacă dacă ai încălcări repetate. E o comunitate, o unealtă de Facebook, un loc de rezolvat probleme și ajutor reciproc, nu un loc de vărsat frustrări.

Dar acesta  a fost doar începutul.  Atena Boca și colegele sale au transformat această comunitate într-un ONG care schimba societatea românească. Împreună strâng bani și renovează spitale sau formează grupuri de educație pentru părinți. Acțiunile lor umanitare, două pe an, au dus până astăzi la refacerea completă sau renovarea unor spitale, în 16 proiecte. Secția de pediatrie de la Moreni este cea mai recentă și este spectaculoasă.

Am stat de vorbă cu Atena despre modul în care părinții cu copii mici trăiesc în pandemie. Și cât de greu este să ai și școala și firma acasă. „Cel mai greu lucru este că nu mai ai timp de tine. Și dacă nu ai timp de tine, cum să le mai dai și altora?”

Marea mea admirație pentru acest grup de doamne este că au reușit să facă o comunitate, lucrul care nouă ne iese cel mai greu în România. „Suntem educați să privim la persoana noastră în competiție cu alții.” De asta ne este atât de greu să reușim împreună. Dar previziunea este bună.

Mâna lui Dumnezeu n-a fost. Și nici el, trimisul lui. Dar ceva, sigur a fost

26 noiembrie 2020 Cătălin Striblea Mishteaux, Old school 0 comentarii

Scena depășește istoria fotbalului. Ar trebui scrisă probabil în istoria lumii. Dumnezeu nu vine deseori la Belgrad. Dar când vine din Argentina tot orașul o simte și o știe. Mai ales când e un oraș traumatizat și în care se văd urmele bombardamentelor NATO. Iar asta înțelege cel mai bine un argentinian. Că americanii chiar nu au nimic sfânt în ei. De asta se gândește să le facă o bucurie.

Iar la fiecare stop, la fiecare intersecție, Diego ridicat în scaunul mașinii, flutură mâna lui Dumnezeu către localnici, ca o binecuvântare. Lumea e uluită să-l vadă la un metru distanță, în aceeași respirație. Diego se prăbușește de râs și le strigă „Cum ți-e familia?” Și apoi se întoarce către un Kusturica fermecat: „Vezi că și aici mă știu?” Îl știu prea bine. Pe la jumătatea anilor 80 făcuse o demonstrație chiar pe Maracana sârbilor.

Maradona nu suportă ziariștii și pe cei care trag de el. Nu suportă politicienii și nici clasele superioare. Dar îi știe și-i iubește pe cei pe care-i vede drept ai lui. Doar așa se explică imensa clemență pe care a primit-o de-a lungul vieții.

Niciunui alt pământean nu i se pot ierta deodată evaziunea fiscală, amestecul de droguri cu băutură, dopingul, banii negri, depravarea până în ultima fibră, excesul dus pe culmi filigranate laoalaltă cu cele mai greșite opinii politice și anturarea cu dictatori criminali. Nicicând traiul luxos nu s-a amestecat mai șubred cu socialismul. Și nici extrema politică cu stânga caviar.

Și totuși lumea l-a iubit și l-a iertat, ba mai mult l-a cântat. L-a cântat cum nimeni n-a mai fost. Oamenii l-au iubit și l-au primit închinându-se sau devenind isterici în fața lui. De ce?

Pentru că Dieguito a fost al lor. A fost visul împlinit al tuturor copiilor și oamenilor săraci. A fost eroul pe cal alb carea înfrânt Perfidul Albion, fără să tragă un foc de armă. A fost cel care a urmat deznădejdea Bocăi, refuzând banii lui River. A fost cel care a unificat toată sărăcia sudului împotriva nordului bogat. Cel care a plecat dintr-o casă cu opt copii, în care se făcea foamea, către palatele în care banii și cocaina se amestecau. El a fost starul anti-sistem și omul care a primit totul de la viață chiar de-a beștelit-o mereu.

Și-n ciuda a toate cele pe care le-a făcut, lumea l-a iubit. Pentru finețea, delicatețea, țesătura, tușa și culoarea pe care le-a pus pe teren. Pentru că toți au știut că nimeni nu mai e ca el.

Dar cu siguranță nu a fost Dumnezeu. Și am îndoieli c-a fost măcar trimisul lui, deși sunt sigur că El s-a distrat foarte tare urmărindu-l. Păi și atunci ce-a fost?

Kusturica găsit undeva răspunsul. În inocența și știința infailibilă a unui copil. Într-un documentar din primii ani 70, unul din frații mai mici ai lui Diego îl privește fascinat cum jonglează cu mingea. Și apoi puștiul se întoarce către cameră și spune sigur pe el: ”Fratele meu este un marțian. Nicio îndoială!”

Gabriel Liiceanu: “O țară nu poate fi condusă la nesfârșit de cei mai proști cetățeni”

16 noiembrie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:40:15 0 comentarii

Săptămâna aceasta a apărut la Editura Humanitas volumul intitulat Despre Destin și semnat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Subiectul este evident: modul în care domnii Pleșu și Liiceanu privesc destinul ființei umane. Cartea este și o punere la încercare a ipotezei, diferite, pe care fiecare o susține în legătură cu destinul. Este o carte adresată publicului general, plină de căldură, dar și de memorii ale unui prietenii întinse pe decenii. Iar eu nu am scăpat ocazia de a arunca și o privire asupra destinului în pandemie.

Gabriel Liiceanu mi-a explicat de ce la anumite momente dialogul a fost tensionat și cât contează asta în economia cărții. ”Suntem două personalități apăsate și fiecare ține la punctul său de vedere.” Gabriel Liiceanu spune și de ce au ales o temă atât de sensibil ă într-o perioadă în care lumea e în plină pandemie. ”Cum să nu discuți tocmai acum despre destin și existența lui Dumnezeu? Tema aceasta este mereu actuală.”

Dar e un timp potrivit să vorbim și despre modul în care noi ne purtăm astăzi în societate. O răsturnare a regulilor și a valorilor este în plină desfășurare. Și în mod evident, asta ne afectează pe fiecare. Dar cel mai greu este, spune Gabriel Liiceanu, să îndurăm agresiunea prostiei în România. Și anti-selecția celor care ne conduc. „O țară nu poate fi condusă la nesfârșit prin alegerea celor mai proști dintre cetățenii săi.”

Recomandare de carte. Petru Vignali, România 1910-1974

12 noiembrie 2020 Cătălin Striblea Dă-i cu biblioteca, Podcast 0 comentarii

Mi-a plăcut cartea lui Petru Vignali. E un italian care s-a născut în România, la începutul anilor 1900. Tatăl său a fost arhitect și e autorul câtorva clădiri frumoase din București. Apoi au făcut afaceri aici. A venit, însă, războiul și viața a fost dată peste cap. Dar i-a urmat și comunismul. Iar asta a fost realmente dramatic pentru familia Vignali. E de fapt istoria unei drame care a lovit o generație.

O femeie fără frică în estul sălbatic

10 noiembrie 2020 Cătălin Striblea Ultima oră 13 comentarii

Cristina Joia de la Pro TV, designer în emisiunea Visuri la Cheie, i-a spus unei femei să nu mai lase mașina pe trecerea de pietoni. Apoi și-a văzut de treaba ei. Persona  a urmărit-o și a lovit-o în magazin cu asemenea ferocitate că a băgat-o în spital. Agresoarea a fost reținută.

Știți ce mă miră pe mine? Că până la această oră autoritatea publică și demnitarii din România nu au o reacție mai apăsată. Pe măsura sălbăticiei atacului. Pentru că acest atac este un pumn în fața întregii societăți. O invitație la tăcere pentru toți cei care au curaj să spună ceva. Acesta nu este un fapt banal, o altercație între doi cetățeni care au să-și dispute ceva. Aceasta este o lovitură dată tuturor oamenilor onești și buni din România care vor reguli. Muțenia noastră, a demnitarilor noștri nu face decât să le dea apă la moară celor care vor să ne țină la pământ cu frica. Frica este armă prin care vor să răstoarne traiul bun și corect al nostru și al celor care vor lege în țara asta. Iar dacă tăcem dăm semn că suntem intimidați. 

O societatea nu poate trăi sub presiunea impostorilor, nemernicilor de tot felul. Nu e de ajuns că suntem zilnic conduși de cetățeni care fură, care nu se pricep, care nu știu să ne conducă. Ani de zile ni s-a spus că trebuie să fie cum vor ei, au modificat legea, au adus infractorii la masa celor onești. Nu trebuie ca azi să acceptăm să fim loviți când cerem respectare legii. 

Priviți ce se întâmplă astăzi. Avem nevoie de reguli ca să trecem de această perioadă dificilă. Orice om cu scaun la cap încearcă să respecte aceste reguli cât mai bine pentru el și familia lui. Dar în fiecare zi suntem supuși unei presiuni de natură inversă. Alții aleg pentru noi. Să nu poarte mască, să intre în aglomerație, să se vânzolească, să fie nepăsători la viața mea și a voastră. Ați încercat vreodată să le atrageți atenția celor care nu poartă mască să vedeți ce se întâmplă? Ați văzut că vă uitați după mărimea celui cu care stați de vorbă? C-au reușit să ne inoculeze sentimentul acesta de frică. Ai început să te gândești de două ori dacă să-i spui ceva. Te uiți și nu știi ce să faci. Gestul de a nu respecta regula te lovește în față, dar știi că dacă spui ceva poți să o pățești. 

Statul te-a părăsit, cei de lângă tine nu au curaj, lumea pe care am construit-o spune că trebuie să-ți vezi de treaba ta. Ei bine, Cristina Joia s-a comportat normal ca într-o lume civilizată și a spus ce crede. Ori dacă azi nu vorbim pentru ea, o lăsăm singură. Și mai e ceva. Noi pierdem o luptă care o să ducă la multe necazuri. Dacă nu respectăm regula, oameni o să moară, cel puțin azi în epidemie. Prieteni, aici nu este estul sălbatic. Aici e o țară cu cetățeni.

Teo: „Autostrăzile o să fie o victorie o simbolică. Păcat că nimeni nu o să mai știe simbolul.”

26 octombrie 2020 Cătălin Striblea Oamenii chapeau!, Podcast 00:09:36 0 comentarii

Era evident că o să-l chem pe Teo la interviul de Zece. Teo de la stand-up, cum l-am notat eu în telefon. Mereu am spus că dintre toți cei care fac stand up, Teo este cel mai curajos. El este autorul subiectelor atipice, nu-i e frică să abordeze cele mai sensibile subiecte din societate și să râdă, cu lacrimi uneori, de ce înseamnă lumea românească. Și eu am văzut în toate astea o formă de educație.

Am vorbit despre blocul în care a copilărit și care nu mai poate fi o comunitate. Am vorbit despre școală și viitorul ei, dar și despre apelul nostru disperat la bun-simț. „Bunul-simț nu e respins de nimeni la noi, dar nu-l găsești pe nicăieri.” Dar și despre plecarea din țară pe care n-o respinge deși meseria lui îl leagă de glie. „Mă visez, însă, făcând mici pe o plajă caldă. Eu și soția mea ne-am gândit la asta.” Și, da, despre ziua în care vor fi autostrăzi la noi.

Ca de obicei, pun un podcast mai scurt și un video cu tot interviul.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!