În această săptămână, vorbesc cu Paul Olteanu despre modul în care perfecționismul este construit în România. Dar și despre cum greșeala a devenit inacceptabilă în societatea românească. “Perfecționismul este bun în toate meseriile în care nu ai marjă de greșeală, dar pentru multe situații de viață acesta ne va împiedica să ne dezvoltăm.” Așadar, care este rolul și rostul greșelii, dar și al perfecționismului în viața noastră?
Mind Architect și Europa FM vă invită să accesați site-ul neuroștiințalaclasă.ro unde sunt găzduite toate aceste informații. Ele pot fi descărcate și folosite la ore de către profesori. Proiectul este o platformă care adună la un loc date și metode de lucru utile pentru părinți și profesori și care pot contribui la o mai bună învățare.
Paul Olteanu este realizatorul podcastului Mind Architect, cel mai ascultat podcast din România. El este cunoscut trainer și coach, certificat în Process Communication Model o teorie de personalitate premiată, folosită la NASA în selecția și pregătirea echipelor și în trainingul comunicațional al președinților americani. De-a lungul ultimilor ani a pregătit zeci de mii de angajați ai unor companii din România pentru o mai bună relaționare în cadrul echipelor lor de lucru.
La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.
Munţii de soia pură şi de lemn confiscat
“Salut băieţi! Care-i treaba?”. E înaltă, subţire, cu părul ondulat aproape de brâu, cu un ten foarte alb, deloc bronzată. Accent american.
Treaba noastră era să facem poze peste un gard cu sârmă ghimpată. În curte se aflau câteva zeci de buşteni. Ne grăbeam din cauza luminii care scădea rapid, să mai prindem câteva imagini.
„Dar treaba ta care-i?”. „Păi v-am auzit vorbind englezeşte, aşa că am vrut să ştiu cine sunteţi.” Îi explicăm de ce ne-a găsit călare pe gard, cu camere şi aparate foto.
Ea e Karen şi vine din Cleveland, Ohio. A venit la Santarém să înveţe portugheza. A vrut să aibă şi o experienţă nouă şi „cum noi americanii nu avem cultură, am hotărât să vin aici să cunosc o cultură.”
Venise de-abia trei zile, dar îi plac oamenii şi locul şi speră că totul va fi „ok” lunile următoare. Nu ştiu ce să zic. Strada pe care ne aflăm e chiar pe malul fluviului şi are un cartier de bărci părăginite trase lângă unul din trotuare. Două sute de metri mai încolo se termină betonul şi începe o favela. O ştiu pentru că am fost acolo să vizitez un vapor-spital despre care o să vă vorbesc altădată. Iar la câteva ore după discuţia asta, chiar de la locul întâlnirii noastre s-a furat o maşină. A durat cam două minute.
Un munte de soia şi de profit…
Karen nu e singurul american care a ales Santarém ca locuinţa pentru o perioadă. Din locul în care am întâlnit-o se vedea la 200 de metri în largul Amazonului banda de încărcare a depozitului de soia Cargill. Compania e una dintre cele mai mari din lume în domeniu. Nu face agricultură, ci comerţ.
În general cumpără soia cultivată de fermieri. Mai mult, îi încurajează să planteze soia. Le oferă un preţ bun, mai bun decât pot obţine pe alte culturi. Profitul e atrăgător, aşa că lumea se pune pe treabă. Am explicat cum stă treaba aici, se taie pădurea pentru a face loc culturilor de soia.
Portul Cargill se vede de fapt din tot oraşul. E întins pe opt hectare, banda de transport e ridicată la 15 metri deasupra apei, iar danele sunt undeva la 200 de metri in larg. Depozitul portului are 60 de mii de tone capacitate. De aici pleacă anual 1 milion de tone de soia către Europa în special. Asta pentru că soia din portul Santarém este naturală şi nu modificată genetic, aşa cum cere Uniunea Europeana.
Portul este însă mic faţă de celelalte de la ocean ale lui Cargill. Compania oloseşte 3 porturi proprii şi 4 publice. Anual peste 5 milioane de tone de soia numai din Brazilia. Cele mai mari culturi de soia sunt însă în statul Matto Grosso, ceva mai la sud de Amazonas şi Para. De altminteri guvernatorul regiunii este numit „regele culturilor de soia”.
Matto Groso este însă departe de malul Atlanticului. Transportul cu camioanele şi trenul costă compania Cargill prea mult. Aşa că a căutat soluţia mai la nord. Acum 10 ani în Brazilia se dorea construcţia unei autostrăzi care să lege Matto Grosso de Santarém. Cei de la Cargill au făcut portul. Puterea s-a schimbat şi autostrada nu s-a mai făcut. Aşa că soia e transportată 800 de kilometri cu camioanele şi apoi 5 zile pe fluviu până când ajunge la Santarém. De la Santarém mai sunt până la ocean 700 de kilometri, iar până aici pot intra vapoare mari de transport peste ocean.
…dar în folosul cui?
Afacerea companiei Cargill e unul dintre principalele venituri pentru Santarém, iar primăria e una dintre susţinătoarele proiectului pentru că primeşte bani foarte mulţi din taxe.
Criticii programului spun însă că banii nu ajung la comunitate, că străzile sunt proaste şi autobuzele învechite. Critici cărora nu poţi să nu le dai dreptate, căci se văd cu ochiul liber. Străzile din oraş nu sunt ciuruite, ci peticite, aşa că arăta ca fluviul, valuri, numai valuri. Şi cel puţin pentru preluarea apei de ploaie nu există un sistem de canalizare, ci aceasta se scurge direct în fluviu.
Spun asta pentru că între stradă şi bordură există şanţuri care duc apa la vale. Nici nu e foarte greu căci oraşul e aşezat pe câteva coline. Întregul oraş pare în contrast cu portul Cargill. Aici e curat lună, există marcaje şi afişe cu tot ce poţi să faci. Nu poţi intra în zonă de încărcare fără echipament, iar angajaţii poartă uniforme. Iarba şi copacii sunt plantaţi cu rigla parcă.
Ţigările nu pot fi aruncate oriunde şi coşurile de gunoi selectează deşeurile pentru reciclare. Iar la poartă este apă rece şi cafea pentru oricare vizitator. La fel, zâmbete şi amabilitatea din partea tuturor. Chiar şi atunci când întrebi de efectele activităţilor sale: distrugerea pădurii amazoniene dar şi stârnirea unor conflicte sociale puternice. „Există un birou la Sao Paulo care se ocupă de asta”. Nu l-am putut contacta însă.
Poliţia lemnului amazonian
Mă caţăr pe o stivă de scânduri şi lovesc două, una de alta, repetat cât să-mi scot din sărite colegii. Au o culoare roşiatică, alteori bat înspre maro. Nu sunt geluite, dar dacă le mângâi nici o aşchie nu o să-ţi intre în mână. Sunt chiar plăcute la atingere. Grămada asta pe care stau, face 500 de dolari metrul cub.
Sunt lemne de ipe şi masaranduba, Printre cele mai scumpe de aici, lemne de primă mână, cum li se spune. Dar numai aici la plecarea Santarém fac 500 de dolari, de fapt preţul de cumpărare plătit de un client din Sao Paulo este de 1500 de dolari.
Lângă scândurile pe care mă aflu e şi o stivă de buşteni. Aşa cam de un gros două de om. Tot ipe şi masaranduba. Lemnul e curat fără noduri, mai mare plăcerea să lucrezi cu el. Toate astea se întind pe un hectar şi valoarează 3,5 milioane de dolari. Li se adaugă însă zeci de drujbe, şi câteva maşini şi bărci. Toate sunt confiscate pentru că au fost tăiate ilegal. Vor fi scoase la licitaţie sau donate unor instituţii de stat.
Locul în care mă aflu se numeşte IBAMA şi este agenţia care se ocupă de verificarea afacerilor cu lemn din Brazilia. Daniel Cuenca e omul care conduce organizaţia din Santarém. Are ceva mai mult de 30 de ani, e îmbrăcat în blugi și cămaşă albă, iar la gât poartă un medalion de mărgele din lemn. N-ai zice că e duşmanul celei mai mare reţele de tăiere a lemnului din întreaga lume.
În statul Para, suprafaţa pe care o urmăreşte IBAMA are 76 de milioane de kilometri. Iar această suprafaţă e supravegheată de 132 de oameni cu ajutorul a trei elicoptere şi a două avioane.
E adevărat, Brazilia are un sistem de sateliţi care urmăreşte ce se întâmplă cu suprafaţa pădurii. Numai că în sezonul ploios, din cauza norilor, rezultatele nu sunt relevante.
De exemplu, oficial, de la începutul anului în Brazilia nu s-au tăiat copaci din Amazon. În luna august însă, cu cer senin, datele încep să se adune. Până acum se tăiau 10 mii de hectare pe an, dar anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.
‘Zona gri a legalităţii’
Între 2000 şi 2004 aici s-au tăiat 80 de mii de hectare. Cele mai multe dacă nu toate au ajuns culturi de soia. Guvernul federal a impus o lege prin care nu e voie să se cumpere soia de pe terenuri cumpărate recent, iar IBAMA verifică acest lucru.
În orice caz, dacă stai să-i asculţi pe fermierii pe care i-am întâlnit, toate terenurile au fost gata curăţate de dinainte, deşi totul are aspect de nou curăţat. Legea nu creează probleme majore, căci soia nu poate fi cultivată în primul an după tăierea pădurii, ci de abia în al treilea. Dacă documentele pentru soia nu corespund, se dau amenzi dar se poate ajunge şi la închisoare.
La fel pentru transporturile de copaci care sunt găsite fără acte în regulă. De cele mai multe ori se confiscă sculele, în speranţa că vor apărea şi proprietarii.
Cum spuneam în corespondenţa anterioară, sistemul funciar al Braziliei e unul complicat care dă posibilitatea ca proprietarii să nu fie la vedere, dacă nu ţin cu tot dinadinsul.
Exista insă şi un sistem de falsificare a unor documente, pe scară largă. Mai toate vapoarele care trec pe fluviu au documente care certifică faptul că lemnul a fost tăiat din rezervaţii legale. Numai că lemnul nu are semne de identificare majore, aşa că se mai pot schimba de la un transport la altul.
În al doilea rând ne spune şeful IBAMA, marii tăietori au conexiuni bune şi influenţă politică. „Vorbim de corupţie?”. „Nu chiar, căci unii dintre aceşti oameni sunt chiar primari, de exemplu, sau deputaţi, deci pot naviga într-o zonă gri a legalităţii”. Ştie că s-au făcut presiuni asupra şefilor săi să-l schimbe. Nu s-a întâmplat însă. Aşteaptă însă cu curiozitate ce-o să se întâmple după demisia de ieri a ministrului mediului.
Demisia unei luptătoare pentru conservarea Amazonului
Marina Silva era o puternica luptătoare pentru conservarea Amazonului. Criticii săi au spus însă întotdeauna că se opune nejustificat dezvoltării economice a zonei. Potrivit corespondenţilor BBC, ea s-a retras tocmai din cauza presiunilor puternice la care a fost supusă de diverse grupuri economice. Dar şi din cauza lipsei de susţinere din guvern, mai multe dintre iniţiativele sale fiind respinse.
În camera de lemn al lui Daniel Cuenca, cu un birou de plastic, liderul guvernului, preşedintele Lula, priveşte la discuţia noastră dintr-un perete. Tabloul să fie undeva la 50 pe 40 de centimetri. Nu pot să mă abţin să-l întreb dacă e aşa mare admirator al preşedintelui. Nici da, nici ba, doar că e obligatoriu în orice instituţie federală. Cu tot cu rama de lemn.
Noaptea în Santarém
De trei zile nu am ieşit din hotel decât ca să mergem pe teren. Aşa că ultima noapte aici am hotărât să ieşim cu toţii la un restaurant, cu o terasă sub copaci de mango. Am găsit un fel de peşte nou, numit tucunare. Se serveşte doar în porţie pentru doi, căci se aduce întreg. Aşa că am ales să avem unul la cuptor cu sos de roşii. Peştele să fi avut cam la un kilogram, e fără oase dar nu la fel de bun precum tambuqui sau pirarucu.
Iar sosul de roşii era foarte dulce. Două feluri au mai trezit admiraţie şi pofte, un peşte cu smântână şi un pate din pirarucu, care se mănâncă de pe felii de pâine foarte mici. Atmosfera a fost şi ea foarte plăcută. Cu muzica tradiţională, alternată cu muzica de chitară. Iar patronii nu au ştiut cum să ne servească mai bine. Cu o seară înainte, cei care fuseseră acolo au fost duşi acasă cu maşina de angajaţi, căci se pornise o ploaie foarte puternică.
De remarcat şi viteza de servire a berii, neegalată de nici un restaurant în care am fost. O nouă sticlă apărea instantaneu atunci când se termină prima. Înapoi la hotel am ajuns după o plimbare de un sfert de oră. Fără agitaţia de peste zi, oraşul a părut chiar frumos.
Noaptea a mai ascuns din casele părăginite şi le-a scos în faţă pe cele luminate, ale locuitorilor mai cu dare de mână. Nu prea există case cu grădini, iar până în stradă sunt câteva locuri de parcare, acoperite cu gresie.
Fiecare astfel de parcare e închisă cu grilaje. Iar casele la rândul lor au gratii chiar şi la ferestrele de sus. Chiar şi biserica, de culoare albastră, are mai multe dintre ferestre închise, iar uşa de la intrare e înlocuită de un grilaj.
În apropierea ei un grup de jamaicani le-a salutat cu urale pe colegele noastre. De miercuri grupul nostru se rupe. O parte dintre colegi se vor întoarce în redacţiile de la Londra, neapărat cu un popas la Rio.
Cei mai mulţi dintre noi vor fi însă din nou la Manaus. Se pregăteşte o expediţie de-o zi la câteva zeci de kilometri în interiorul pădurii tropicale, acolo unde nu au trăit oameni niciodată, iar pădurea este intactă.
Asociația Psihologilor din România a publicat o clarificare științifică referitoare la educația sexuală, homosexualitate și masturbare, în relație cu educația școlară. Este prima clarificare de acest tip, venită de la o instituție științifică și de asta o semnalez aici.
Asociația Psihologilor din România este una dintre cele mai vechi structuri profesionale din România. Este înființată în 1964 și are menirea de a asigura baza științifică a profesiei. APR realizează ghidurile metodologice și de bune practici. Există și un Colegiu al Psihologilor, cel care dă dreptul de liberă practică. Dar Asociația este cea care dă direcția științifică. APR este condusă actualmente de profesorul Daniel David, rectorul Universității din Cluj.
Reiau pe scurt concluziile clarificării care a venit de la APR, pe capitole, așa cum a fost prezentată.
Despre educația sexuală
În baza cercetărilor empirice publicate în jurnalele științifice de specialitate, analizate inclusiv în ghidurile internaționale de referință, concluzionăm că educația sexuală în școli:
nu crește activitatea sexuală și nici comportamentele sexuale riscante, ba chiar contribuie la amânarea începerii vieții sexuale și la responsabilizare;
nu crește rata de infectare cu boli cu transmitere sexuală;
reduce frecvența sarcinilor nedorite;
crește frecvența utilizării mijloacelor contraceptive (e.g., prezervative); − dezvoltă cunoștințele copiilor, adolescenților și tinerilor despre sexualitate, relații, emoții și sănătate;
este mai eficientă decât programele care promovează abstinența;
în timp, poate reduce rata violenței de gen și contribuie la reducerea ratei de abuz sexual.
Despre homosexualitate:
„Consensul științific internațional, reflectat atât prin manualele de diagnoză, cât și prin pozițiile asociațiilor internaționale de psihologie, este că atracția sexuală față de persoane de același sex nu reprezintă o boală sau o tulburare mintală. O tulburare mintală, prin definiție (conform DSM-5 și ICD-11), constă într-o serie de modificări care produc în sine suferință ori afectarea funcționării în viața de zi cu zi (calitatea vieții, relațiile sociale și/sau performanța academică ori la locul de muncă), ceea ce nu se întâmplă în cazul persoanelor atrase de același sex, decât în măsura în care sunt hărțuite, umilite, sau discriminate.
Despre masturbare
„Comportamentele de auto-stimulare (masturbarea) sunt obișnuite și apar natural în dezvoltarea copilului, încă de la vârste timpurii, din etapa de explorare. În sine, acestea nu sunt periculoase și nu conduc la dezvoltarea unor tulburări pe termen lung. Dimpotrivă, se pare că pedepsirea acestor comportamente, înjosirea/umilirea copilului și rușinea asociată cu pedeapsa pot conduce, mai degrabă, la probleme în dezvoltarea acestuia. Este recomandată o atitudine deschisă, normalizatoare din partea părintelui, completată de instrucțiuni comportamentale cu privire la momentele și situațiile în care aceste comportamente sunt adecvate (de ex., nu într-un cadru social).”
Concluzia APR sună cam așa
Literatura de specialitate evidențiază o serie de beneficii importante ca urmare a implementării programelor de educație sexuală în școli. Astfel, accesul copiilor la informații relevante privind sexualitatea umană, adaptate pentru specificul vârstei, promovează pe termen scurt, mediu și lung sănătatea fizică și mentală a copiilor și a adolescenților. Educația sexuală în școli constituie un factor de protecție împotriva bolilor cu transmitere sexuală, a sarcinilor nedorite, precum și împotriva formelor de abuz sexual și a violenței bazate pe gen
Iar recomandare este cât se poate de clară
Îi încurajăm pe psihologi, profesori, guvernanți, parlamentari și alți decidenți să urmeze recomandările ghidurilor internaționale de bune practici în materie de educație sexuală, fiind conștienți de concluziile derivate din cercetarea științifică, expuse mai sus.
Concluzia mea
Acum știți ce se va întâmpla. Oamenii aceștia și-au pus respectabilitatea profesională la bătaie pentru ca România să fie un pic mai mult educată. Nu cu forța, ci cu echilibru, știință și atenție către generațiile viitoare. În schimbul acestei opinii profesionale, vor fi suiți pe gardurile FB-ului într-o atitudine deloc plăcută. Și care le va pune la îndoială nu numai capacitățile profesionale, dar și buna credința. Eu am, însă, încredere că știința este mai puternică. Ce lipsește este decizia politică.
Așadar, dacă există vreun guvern care ar putea fi de acord să predea noțiuni de educație sanitară sau sexuală la școală, ar trebui să știe că din punct de vedere științific, acestea nu cum să le facă rău receptorilor. Aceasta este poziția oficială a celor care se ocupă de sănătatea minții în această țară.
Sigur că există multe nuanțe, lucruri de luat în considerare, dar subiectul educație sexuală nu ar trebui să fie tabu, iar un politician responsabil ar trebui să se bată pentru asta. Restul este retorică.
Cristian Presură este fizician, cercetător, dar și inginer. Tocmai mi-a spus că are două facultăți. Nu a intrat de prima dată la fizică pentru că în liceu un profesor i-a stricat pasiunea. „așa c-am făcut întâi electrotehnica”. Acest cumul de date l-a dus însă la Phillips, compania la care lucrează acum.
Dar de fapt, darul lui Cristian Presură este altul. Sau mai zis harul său. Cristian presură este pedagog, un om care știe să transforme știința brută în ceva pe care și eu o pot înțelege.
„De ce nu mi-a plăcut mie fizica, Cristian? Ce nu am înțeles eu din optică?” „Răspunsul este simplu, Cătălin” mi-a spus. „Ți s-a predat pe scurt și complicat. Eu am făcut un experiment. Am încercat să fac explicabilă și pe înțelesul copiilor prima pagină dintr-un manual de liceu. O pagină mi-a luat șapte alte pagini de explicații. Dar să știi că materia este stufoasă nu numai la noi, ci și în Olanda.”
Vă propun, așadar un interviu despre lumea noastră în comparație cu lumea olandeză. Învăț cum fac meditații copiii olandezi, cum abordează pandemia societatea lor și mai ales cum ne-am schimbat noi. „Nu prea, să știi. Lumea politică parcă este tot în 1998. Rezolvă problemele cu trompeta.”
Când l-am sunat pe Mircea Bravo, a acceptat imediat să vină la Interviul de Zece. M-a sunat după o zi înapoi și mi-a spus un lucru la care nu mă așteptam. „Știi că suntem doi?” „Cum adică doi?” „În proiectul ăsta, Mircea Bravo, suntem doi.”
Așa l-am cunoscut pe Cristian Ilișuan, regizor, scenarist și omul care se află în spatele celor mai multe dintre clipurile Mircea Bravo. Cristian este cel care l-a creat pe Mircea aș cum este astăzi, l-a șlefuit ca actor și care, împreună cu o echipă mai largă, pregătește toate materialele pe care le vedeți.
„Noi credem că este timpul ca România să-l cunoască pe Cristi pentru că o mare parte din succes i se datorează. „
Cum se construiește succesul?
L-am întrebat pe Cristian Ilișuan, printre altele, dacă nu-l deranjează celebritatea pe care Mircea o are și faptul că el este omul din umbră. „Cum ar fi așa ceva? Succesul lui este succesul meu.”
În acest interviu o să aflați cum se construiește un astfel de proiect, dar și ce cred doi oameni de 30 de ani despre noua Românie. „Sigur că ne doare că marile proiecte în România nu avansează. Sigur că ne dorim să vedem și noi un spital, o autostradă. Și să nu mai face, de la aeroport din București până unde avem treabă mai mult decât am făcut cu avionul de la Cluj.”
„Umorul nostru nu este politic”, îmi spune Mircea. „Eu îl consider civic, pentru că a îndemna să mergi la vot este un lucru benefic tuturor.” Și, da, o să aflați și cum a inventat-o Cristian pe Bunica lui Mircea Bravo. Este un interviu despre o Românie, aș cum ar trebui să fie.
Și, da, au și umor spontan. Căutați replica lui Cristi la întrebarea „Cum treceți de perioada asta de pandemie?”
Alte recomandări bune
Nu uitați că în orice moment puteți asculta podcastul Vorbitorincii, pe care-l realizez alături de Radu Paraschivescu. Mai jos este episodul al treilea.
Când Petronela Rotar a publicat în decembrie anul trecut un poem dedicat tatălui său, pe moarte în spitalul din Brașov, postarea a făcut înconjurul internetului. Pentru că era dureros, sensibil și te oprea în loc.
Dar s-a mai întâmplat ceva. Atunci am conștientizat mulți dintre noi că, de fapt, povestea ei se repetă în zeci de mii de cazuri. Că toți cei care mor la terapie intensivă nu mai pot să-și vadă familiile. Și că este posibil ca în cazul fiecărui bolnav „cineva să nu aibă chef să ducă un telefon la urechea lui.” Pentru că asta i s-a răspuns Petronelei.
Mai sunt câteva învățături
Și apoi a mai fost ceva interesant. Petronela mi-a povestit că în urma publicării poemului a sunat-o o asistentă medicală care i-a spus că niciodată nu s-a gândit așa la cei pe moarte. „Eu credeam despre mine că sunt om bun. Și că ce mai contează pentru cineva care moare să i se vorbească. Oricum n-aude.”
Și tot așa aflăm, pas cu pas, că medicii nu au parte de consiliere psihologică în țara asta. Nici măcar cei care se confruntă cu moartea zilnic. Și că unii dintre ei fac asta pe ascuns ca să nu se afle în sistem.
De aici pornește interviul cu Petronela Rotar. Ea a fost de-a lungul anilor unul dintre avocații nevoii de igienă mentală în viețile noastre. Și una dintre persoanele care a vorbit public despre depresie, atacuri de panică, căderi nervoase. În general lucruri pe care evităm să le spunem chiar și celor apropiați.
Cea mai faină imagine pe care am văzut-o vreodată într-un muzeu este cea de la Musee d’Orsay din Paris. Într-o vineri după-amiaza, în fața marilor clasici, se aflau câteva clase de copii. De la cei mici, care se tăvăleau de plictiseală, până la liceeni cuprinși de vervă sau de agitație fără telefon.
Cum ar trebui să fie
Profesorii gesticulau, povesteau, le arătau o lume. Le deschideau o lume. Nu o să ieși expert în artă din povestea asta, dar o să-i prinzi câteva înțelesuri și o să ai gustul de a te mai uita și după altceva. Iar mintea umană află că expresia, ideea și imaginea nu trebuie să se întâlnească în perfecțiune fotografică. Ci, uneori, să te pună la încercare.
Eu nu am nicio pretenție legată de artă, dar îmi plac mult muzeele. Peste tot în lumea asta, vacanțele noastre s-au petrecut în muzee. C-a fost vorba de Londra, Shanghai, Edinburgh, Viena sau Singapore, întotdeauna le-am căutat. Și obligatoriu pe cele de artă modernă. Cele care scot „drăcoaicele” din tine. Cele ale căror înțelesuri îți scapă sau te pun la încercare. Cele care te obligă să te gândești mult, apoi să pleci nemulțumit. Cele în care nu înțelegi tot pe loc sau în care ai un fulger. Sau unele în care te uiți la imagini crude amestecate cu muzică cacofonică. E o incursiune în mintea omului care pe mine mă provoacă de fiecare dată.
Sunt și în București două locuri de genul acesta care chiar merită: MNAC și MARe.
Două la primărie
De asta zic că ce-am văzut în holul Primăriei Sectorului 1 mi-a stârnit mai mult curiozitatea decât orice alt sentiment. Cine sunt oamenii aceștia și ce vor? Că rău sigur nu vor ei. Și așa am aflat că expoziția nu e cu draci, ci cu niște draci de studenți selectați chiar de Uniunea Artiștilor Plastici.
Nu mă miră nici că e scandal. Când o operă de artă intră în lumea obișnuită nu poți să te aștepți să o iubească tot poporul. E aproape corect să fie invers. Când Brâncuși a arătat Consiliului Local bustul lui Carol Davila a ieșit scandal. Că nu e ce trebuie. Și aceea e o sculptură foarte cuminte. După 120 de ani, lumea e mai îndrăzneață, dar instinctul este de respingere al necunoscutului.
Apoi când Brâncuși a vrut să-și doneze operele în țară, l-au luat în primire academicienii.
„Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte“.
Mă scuzați de comprație, dar ce vreau să spun cu ea este că și artiștilor uriași li se pun la îndoială ideile, darămite unor necunoscuți.
Arta văzută de la covrigărie
Nu mă miră nici că jumătate din scandal este turnat politic. Oamenii de la PSD și-au luat publicul la mișto de mai multe ori. De ce nu ar face-o și de data asta? Au tot ce trebuie. Lucrări ieșite din tipare, un loc atipic, un adversar politic care mai e și străin pe deasupra. Nu numai că ne fură țara, dar ne-o mai și spurcă. De asta, domnul Ciolacu a dat o declarație de la tejgheaua covrigăriei din Buzău.
„Nu sunt critic de arta, dar nu ştiu cât de oportun este să fie femei dezbracate în holul unei instituţii publice. Poate acesta este progresismul neomarxist. E o expoziţie interesantă, eu aş merge dacă ar fi în altă parte, dar nu la primarie, acolo merg să platesc impozite. (…) Românul intra în acel hol, îşi face cruce şi pleacă: o fi primaria, nu o fi!”
Marcel Ciolacu la RTV
Instituție publică e și muzeul. Și e plin de nuduri. Faptul că sunt câteva lucrări care vor sta câteva zile la primărie nu poate o fi dramă nicăieri. Nu sunt scandaloase, nu sunt imorale. Sunt doar altfel.
O soluție suprarealistă
Nu-s nici urâte, nici frumoase. Sunt făcute să te pună la încercare. Și mie mi s-au părut enorm de potrivite. Am hotărât să le botez. Le-aș putea zice așa:
Corupție, Incompetență, Ghișeu cu fereastră la care să te apleci, Șpăguță, Autorizație întârziată, Vinere scurtă, Autorizație de construcție în parc, Sărumâna, PUZ modificat prin PUD.
Iar dacă ar fi să le duc la guvern le-aș zice
Șpriț în Pandemie, Numiri la Ape, Politizare, Pile, Neamuri de la Partid, Ordonanța 13, Noaptea ca hoții, Parveniți
Vedeți cum funcționează? Arta asta îți face mintea să lucreze.
Astă-noapte, o sumedenie de oameni mi-au scris că nu putem ridica milioane de garduri ca să ne păzim copiii de toate relele. Era un răspuns la imaginile cu fetița care s-a aruncat în calea metroului, dar a scăpat. Găsiți mai jos postarea și toate comentariile ei.
Într-adevăr problema nu este în garduri. Cine alege să-și facă rău, o va face.
1. Adolescentii au toane nu probleme reale Problemele de sănătate mintală în rândul adolescenților există și sunt reale. Ele trebuie tratate cu seriozitate pentru a nu evolua până în momentul în care nu să nu mai permită recuperarea. Luați măsuri de la primul semn de întrebare în ceea ce privește starea proastă a unui adolescent.
2. Adolescentii cauta doar atentie, nu trebuie sa-ti faci griji Mulți dintre adolescenții cu un comportament deviant suferă de o tulburare psihică, de aceea nevoia de atenție sau comportamentul antisocial al unui adolescent trebuie luat în serios și cu prima ocazie îndrumat către un specialist.
3. Adolescentii sunt prea tineri sa sufere de depresie Depresia este o boală psihică ce se poate instala indiferent de vârstă. Netratată, aceasta poate conduce la suicid.
4. Daca cineva vorbeste despre sinucidere sigur nu o sa faca asta Sinuciderea este una din cauzele principale survenite în rândul adolescenților. Când cineva vorbește despre sinucidere este foarte important ca acesta să fie luat în serios și direcționat către un specialist sau un punct de ajutor de urgență.
Ce ar trebui să schimbăm?
Adevărata problemă este însă în altă parte. De prea multă vreme refuzăm, în această țară, să facem temeinic lucruri legate de sănătatea minții și a corpului copiilor noștri. Refuzăm ore de sănătate, de educație sexuală, de cunoaștere a propriei minți. Dăm deoparte tot ce poate înseamnă protecție fizică și mentală pentru internet și hărțuire digitală. Respingem discuțiile și educația despre ce înseamnă mintea noastră. Și nici pe părinți nu-i învățăm mare lucru. Stăm și dospim în aceleași tipare de acum 40 de ani. „Că nouă ne-a prins bine.” Între timp ei sunt plecați într-o călătorie digitală fără limite, care ne depășește orice putere de înțelegere.
Tatiana Niculescu este scriitoarea care a redat strălucirea genului memorialistic, în România. Cărțile sale au cercetat și au povestit de-a lungul ultimilor ani despre Regina Maria, Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu sau a recuperat iubirea dintre regele Carol și Elena Lupescu.
Tatiana Niculescu este o cercetătoare stăruitoare și minuțioasă în perioada interbelică și începutul secolului trecut. Recuperează documente, fotografii și povești. De data asta ne-am întâlnit pentru că între cercetările ei s-au găsit șapte povești de iubire.
„De câte ori documentam o istorie, găseam o poveste de iubire senzațională, dar pe care nu aveam unde să o public. Acum, pentru că s-au adunat mai multe, am hotărât să le public.” Dar pentru că avem nevoie de emoții, ea le-a repovestit folosind vocile personajelor.
Nepovestitele iubiri
„Nepovestitele iubiri” se numește cartea și vom întâlni personaje precum Neagu Djuvara și iubirea sa de la 14 ani, transilvăneanca Florence Baker, celebră în Anglia ca soție a cercetătorului Samuel Baker. Niciodată nu a fost primită la curtea regală, căci a fost crescută într-un harem. Dar și povestea unei familii de francezi care-și găsește rădăcinile românești.
Am profitat de ocazie ca s-o întreb pe Tatiana Niculescu și ce se spunea în epocă despre epidemia de gripă spaniolă. „A fost mult mai greu pentru români atunci, dar gripa s-a pierdut printre morții războiului, dar și epidemiile de tifos și holeră.”
Rămâne, însă, exemplul reginei Maria despre care al cărei sacrificiu merită să aflați câte ceva. „La un moment dat, cu siguranță și ea s-a îmbolnăvit de una dintre boli, dar după o săptămână de stat la pat și-a impus să iasă din nou să-i ajute pe răniți.”
Și mai e ceva interesant pentru care merită să ascultați un pic acest interviu. O spusă care m-a făcut să tresar și mi-a dat un sens de bine. „Măștile acestea, pe care mulți le detestă, ne-au obligat să ne uităm unii în ochii altora și să ne redescoperim.” Și asta ni s-a întâmplat bun în aceste zile. „Am aflat că dincolo de bani, titluri și apreciere, cel mai important lucru din viața noastră rămân oamenii pe care-i iubim.”
Astăzi începe școala. Știu că toată lumea își dorește. Nici nu știi cum să cântărești între răul produs de învățatul în fața calculatorului și posibilitatea să existe focare de infectare la școală sau, mai rău, boala să ajungă la tine în casă.
Dar trebuie să spune exact în ce condiții începe această școală ca să știm la ce ne angajăm. Și eu cred că perspectivele sunt proaste din mai multe puncte de vedere.
Cinci lucruri importante
Nu știm cât de mare este epidemia din România. Statul se folosește de propria incapacitate ca să redeschidă școala. Nu testăm suficient, o parte din populație nu mai apelează la sistemele medicale. Nu testăm nici măcar antigen grupuri mai mari de persoane. Autoritățile preferă această variantă ca și cum, dacă nu o vezi, boala nu există.
Condițiile de siguranță din școli nu pot fi respectate. Nu se poate asigura în multe cazuri distanța de un metru. De fapt, oficial, s-a și renunțat la ea când, prin ordinul de ministru, s-a stabilit că metrul este „acolo unde se poate”
Nu știm câți profesori sunt vaccinați și cât de periculos este pentru ei să se întâlnească zilnic cu sute de copii din medii diferite.
Nu este clar cine și cum are dreptul de a face testarea unui copil care prezintă simptome de răceală. Teoretic, o poate face și școala cu acordul părinților. Dacă nu există acord, asta e.
Dar cred că ne este foarte clar că DSP nu are posibilitatea de a face anchetă epidemiologică totală acolo unde vor apărea cazuri.
Înțeleg exact presiunea socială și nevoia de a merge la școală. Știu că un stat sau o societate nu pot funcționa la infinit în formula asta. Înțeleg nevoia oamenilor de a trimite la școală, rezistența din ce în ce mai scăzută la prezența copiilor în casă. Și, da, mi-e clar că pot apărea și proteste masive dacă restricțiile mai zăbovesc.
În plus, mi-e clar că boala va fi aici pentru ceva vreme. Și că trebuie să începe, să conviețuim cu ea. Să ne formăm alt tip de reflexe și obiceiuri.
În egală măsură, să fim lucizi și să ne spunem adevărul măcar între noi. În această situație statul a modificat contractul social. Ne-a pasat o parte din responsabilitate și posibilitatea de a merge mai departe.
Mai clar, statul român și-a asumat că este posibil ca unii oameni să moară în urma acestei decizii. Sunt atât de multe variabile pe ținut sub control, încât, cu siguranță se va ajunge și acolo. Niciunul dintre miniștri nu poate spune: „da, vor muri oameni, sperăm să fie cât mai puțini”. Formalismul este o parte din fundamentul statelor care nu pot funcționa în absența lui.
Dar noi trebuie să știm că avem responsabilitatea de a ne păzi și să acționăm ca o comunitate. Și că, dacă nu o facem, în aceste condiții, este posibil ca unii să aibă necazuri.
Așadar, mergeți la școală, vorbiți cu copiii despre ce se întâmplă, învățați-i să aibă grijă de ei și de alții. Și să sperăm că viața noastră va fi asemănătoare cu ceea știam.
