Recent, vicepreședinta CNAS, Adela Cojan, a făcut o declarație la care ar trebui să-ți clănțăne dinții în gură. Mă rog, dacă îi ai întregi. Ea arată că statul român a renunțat de ceva vreme să mai facă sănătate publică în stomatologie. Aici, scapă cine poate. Iar această alegere nu ne-a aparținut și trebuie schimbată.

Medicina dentară reprezintă încă cenușăreasa asistenței medicale din România din punct de vedere al finanțării: anul trecut, din total cheltuieli pentru asistența medicală în România din fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, medicina dentară a reprezentat doar 0,33%, în condițiile în care suntem pe ultimul loc în Europa la incidența cariilor dentare – 99%. Prioritatea de finanțare trebuie să reprezinte prevenția, drept care am înaintat către Ministerul Finantelor Publice o solicitare de suplimentare a bugetului pentru categoria 6-12 ani în acest sens. Asta deși finanțarea sectorului sanitar nu depășește 5,2% din PIB în România, față de media europeană, care e cuprinsă între 9-11%.

Adela Cojan, Vicepreședinte CNAS, la conferința PALMED, 21 iulie 2021

Pe șleau, asta înseamnă că un cabinet care are contract cu CNAS primește indiferent de prestație sau de orele muncite 1800 de lei pe lună. Cred că vă știți prețurile la stomatolog în orașele voastre. Firesc, banii se termină imediat, iar accesul este limitat. Asta are un efect devastator la nivelul populației.

Jumătate dintre noi nu merg la dentist, un sfert ajung mai rar de un an, iar două treimi dintre familii nu-și duc deloc copiii la o verificare periodică. Deși probleme cu dinții avem de la naștere până la adâncă bătrânețe. Mai exact 95 la sută dintre noi au măcar o problemă cu dantura de-a lungul timpului.

În România sunt aproape 16 mii de cabinete stomatologice, iar 95 la sută sunt private. Doar 4400 au contracte cu statul, dar din acestea doar un sfert sunt la țară. În fiecare an, Kantar face un studiu național care arată relația noastră cu stomatologul. Vă las mai jos câteva slide-uri care nu sunt plăcute.

Unde este de fapt problema

În România, am început o dezbatere legată de banii din asigurările publice de sănătate care ar trebui să urmeze sau nu pacientul în sistemul privat. Sunt multe voci care fac din asta o sperietoare și atrag atenția că sistemul public va avea de suferit sau că inegalitățile se vor accentua. Mai pe șleau, că doar cei cu bani vor avea acces la sănătate. Ceea ce este parțial adevărat, dar în același timp nedrept față de clasa mijlocie.

Ceea ce nu vă spun susținătorii acestor puncte de vedere este, însă, că rezultatul dependenței de stat îl vedem cu ochiul liber. Într-o ramură a medicinei în care profesioniștii pot lucra singuri sau în echipe mici, ei au ales să livreze calitate la standarde și costuri de piață și nu la cele impuse din pixul guvernamental. Iar România este una dintre țările care are clinici stomatologice moderne, profesioniști și aparatură de top.

Iar statul refuză să le plătească pacienților dreptul lor. Și aici nu vorbim de susținerea în totalitate așa cum o face pentru alte boli, ci măcar parțială. Adică să poți deconta parțial o lucrare stomatologică.

Nu mai spun că nu există investiții în clinici publice, nu există rețele de medici care să te ajute, nu există obligativitatea de a te prezenta la controale minimale preventive. Nu există o rețea de cabinete rurale. Există doar posibilitatea de a plăti atunci când te doare. Și totul ține de responsabilitatea ta. Acesta este rezultatul refuzului ca pacienții să fie asigurați și ajutați indiferent de locul în care aleg să se trateze.

Nu privatizarea este tema aici. În absența sistemelor publice, oamenii se organizează. Problema este refuzul finanțării și crearea de oportunități de vindecare pentru cea mai mare parte a populației

Câteva lucruri minime pe care statul ar putea să le facă

Propunerile au fost făcute în cadrul conferinței PALMED, patronatul cabinetelor și laboratoarelor din industria stoma.

• Decontarea parțială a serviciilor medicale
• Decontare TVA
• Campanii de informare și control preventiv

Dacă vrei să vorbești de inegalitate în sănătate, de aici se poate porni. În același timp, ceea ce vedem aici este abandonarea rolului statului în sănătate și mai ales o contribuție la scăderea stării de sănătate a populației. Articolul acesta nu are o concluzie. Poate doar o firavă speranță că putem să ne recăpătăm un drept. Dar pentru asta este nevoie întâi să discutăm de toate părțile.

Photo by Karolina Grabowska from Pexels