colectiv

De ce am spus că filmul Colectiv este minunat

Marți dimineață, în Deșteptarea, Cătălin Tolontan a vorbit despre filmul Colectiv în care ”joacă”. Filmul este nominalizat la Oscar, de două ori, iar Tolo spune că este un film al speranței. Vlad Petreanu a spus că nici vorbă de așa ceva, că nu poate fi decât un film care arată modul în care România nu funcționează.

Intervenția întreagă o găsiți la acest link. Merită ascultată.

Eu aici sunt de partea lui Tolo. Cred că e un film al speranței. Cred că e un film care arată o țară mai aproape de normalitate decât credem. O țară zguduită de tragedii și de neputință, dar o țară care se luptă. O țară care are speranță de viață.

Este un film care-ți arată că în România se pun întrebări, că se pot deschide uși, că nu toți oamenii sunt otova. Și că ne pictează așa cum suntem cu bune și rele. Da, spitalele țării nu funcționează, dar oamenii nu au uitat ce este rău sau bine. Da, politicienii nu sunt perfecți, dar au încă niște răspunsuri.

De ce este minunat?

Cu o zi înainte de această discuție, am vorbit la radio despre nominalizare. Și am spus la un moment dat că filmul Colectiv este minunat. Și apoi am început să dau în bâlbâială pentru ce-am zis. Mi-a trecut prin cap că o să mă judece lumea c-am folosit cuvântul minunat. Căci cum ar putea să fie minunat un film izvorât dintr-o așa tragedie? Și aproape mi-am luat cuvintele înapoi.

Dar îmi dau seama că de fapt despre asta e vorba. Este un film minunat când te gândești la modul în care este făcut, la mesajul său și la scopul pe care vrea să-l atingă. Adică realizatorul reușește prin arta sa să te facă să vibrezi. Nu doar canalizează o emoție, ci îi dă și un sens. Și de asta, arta sa este minunată. Și de asta este și acolo între marile filme ale lumii, în acest an. Nu pentru că noi am trăit o dramă, ci pentru că Nanau a știut să o cuprindă cel mai bine în o sută de minute. Și să o facă să te urmărești cu sufletul la gură, deși deznodământul său este cunoscut.

Căci acesta nu este un film de propagandă, cum zic unii gândindu-se la Voiculescu sau la Tolo. Este un film care-ți arată trăirile unei societăți în fața unei tragedii. Și modul în care încearcă să se apere, să progreze și să se salveze. Și poate modul în care poate să ofere un pic de alinare celor aflați în necaz.

Filmul e găsește HBOGO și aici este trailerul

Iar aici este interviul meu Alexander Nanau, regizorul filmului

Alexander Nanau: „Un proiect de țară ar fi să nu mai moară copiii înecați în căcat, la școală”

Sau să nu mai moară oameni arși în spitale. Exemplele sunt echivalente ar fi putut spune Alexander Nanau. Cu el am vorbit miercuri, înainte de nenorocirea de la Balș. L-am întrebat dacă i se pare că s-a schimbat ceva în spitalele din România, după anii în care a făcut filmul său, Colectiv.

„Cred că societatea civilă a făcut progrese importante. Se mișcă cu o viteză pe care nu am mai văzut-o în alte țări. În schimb politicul….În spitale se fură la fel de mult, iar politicul minte la fel de mult. Cred că nu au altă șansă decât să se schimbe sau plece.”

Dar personajul său Vlad Voiculescu cum e azi? „Pe mine m-a interesat la el dacă este capabil să spună adevărul. Și marele merit al lui Vlad este că spune adevărul.”

Am vorbit și despre decorația refuzată. „Cred că președintele a fost oportunist. Iar ceilalți au încercat să mintă publicul, lăsând de înțeles că proiectul meu a fost finanțat de stat în pandemie.”

Documentarul Colectiv așteaptă în aceste zile să afle dacă va intra pe lista scurtă a filmelor internaționale care concurează pentru Oscar. Mai multe publicații îl dau favorit la câștigarea trofeului, iar artiști, critici sau politicieni ca Barrack Obama îl laudă. Povestea lui Alexander Nanau este mai jos.

Nu uitați că toate podcasturile mele sunt pe toate platformele importante.

Aici e cronica NYT despre Colectiv

De 1 Decembrie, am vorbit despre același lucru

Cristian Matei, supraviețuitor Colectiv: ”România va fi mai bine peste două rânduri de alegeri.”

Mi s-a părut potrivit ca în ziua de alegerilor să stau de vorbă cu Cristian Matei. El îmi este coleg de breaslă. Acum cinci ani se afla în Colectiv, alături de prieteni, la concertul Goodbye to Gravity. S-a trezit din comă trei luni mai târziu și a fost salvat în în Israel. De atunci, Cristi luptă pentru a-și recupera sănătatea în totalitate. Iar în interviurile sale a atras de mai multe ori atenția că problemele care au dus la drama din Colectiv nu au fost rezolvate. Să fie oare cazul în acest nou ciclu electoral?

Așteptările sunt că mai curând nu. Și, la fel, este dureros că tot ce înseamnă progres este cât se poate de lent. Pentru Cristian Matei este de neînțeles cum e posibil ca la cinci ani după Colectiv, să fie votat un om ca Piedone. Dar nu este de neașteptat ca să ardă un spital. Dimpotrivă. Și, la fel, nu e de așteptat ca România să cadă de acord nici măcar asupra gravității acestui lucru.

Interviul de mai jos este dureros. Pentru că el arată nu numai că viaț aunu iom poate fi schimbată și devastată de lipsa de cinste și de moralitate. Dar că până și speranța se ofilește aici la noi. Cred că o să simțiți asta în rezultatele acestor alegeri.

Ruxandra Geambașu: ” Schimbare? Dacă nu aș fi atât de tristă, aș râde.”

Am fost la Colectiv vineri seara. Era urât afară, frig, ploaie. Am și ajuns târziu, după ediția specială de la Europa FM. Mai erau câteva sute de oameni rămași acolo. Se vorbea încet, pe grupulețe. Poliția stătea deoparte alături de câțiva jandarmi. Era ceva în atitudinea lor care m-a deranjat. Cum m-au deranjat și girofarurile aprinse. Luminile lor roș-albastre pictau ritmic fotografiile cu cei care au pierit.

S-au aprins acolo sute de lumânări, dar au lipsit cele de la geamul maternității Bucur, prezente în alți ani. Mi-a spus cineva că emoția tragediei se duce încet-încet.

Toată săptămâna am vorbit cu supraviețuitori și părinți ai copiilor care nu s-au întors din Colectiv. Ruxandra Geambașu, mama Ioanei, care a pierit la 18 ani, mi-a spus la un moment dat. „Am fost chirurg. Știu cum sunt oamenii și pe din afară și pe dinăuntru. Nu mă aștept să ne plângă toată lumea copiii și după cinci ani.” Doamna Geambașu așteaptă, însă, justiție. Care fără atenția noastră merge greu și dureros.

Marea noastră dramă ar fi ca acest proces să fie încă unul din seria Revoluției și a mineriadelor. Ați observat acest tip de proces românesc? Anchete care durează zeci de ani, procese care se întind pe generații. Documente încâlcite lipsă de limpezime, proceduri greoaie. Timp în care suspecții își continuă viața obișnuită, candidează, sunt aleși, își văd de „bunul mers al societății.” Iar fibra noastră se topește sub acest asalt. Ai văzut domnule că nu a fost mare lucru? Ceva acolo între ei. În cel mai bun caz, cineva care o să spună, au murit copiii aceia de degeaba.

De asta, de data asta, procesul acesta chiar trebuie să aibă o finalitate și un sens. Nu avem voie să ratăm dreptatea încă o dată.

Și scriu asta, într-o zi obișnuită de luni, din două motive. Pentru că unul dintre reproșurile pe care noi le-am primit ca breaslă este că vorbim de Colectiv doar o dată pe an. Dar și pentru că interviul de mai jos e dureros și mi-e foarte greu să-l uit. Aș vrea să-l auziți.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

Dacă în locul lui Arafat era un tovarăș de la partid?

M-am uitat la filmul din Libertatea și la tot ce-a urmat. M-am uitat și la conferința de presă a pompierilor, dar și la ”punctul de vedere” al domnului Raed Arafat. Am câteva gânduri, iar voi, cititorii acestui blog, trebuie să știți unde stau. 

Întâi de toate, jurnaliștii au dreptul să publice oricând, fără să-i batem la cap că au ales un moment, că acesta are influențe, că ajută sau împiedică pe cineva în diverse campanii electorale sau așa ceva. Adevărul trebuie să fie cunoscut oricând, chiar dacă dă peste cap planurile celor care ne plac sau nu. Așadar, întrebarea de ce acum, adresată jurnaliștilor, nu are sens.

În privința sursei, lucrurile sunt la fel de simple. Acestea aleg să facă dezvăluiri în funcție de interesele lor, stările lor emoționale sau modul lor de a fi. Este evident că înregistrarea a plecat în spațiul public cu un rost. Dar și aici trebuie să vedem care este interesul public. Să lămurim ce-l macină pe omul cu imaginile sau să facem ceva în slujba societății. Deci, motivul pentru care un om a dat imaginile mi se pare mai puțin important. 

Pot să spun doar că imaginile nu au o implicare în campania electorală, deși ar fi trebuit. Niciunul dintre candidați nu a ridicat subiectul, deși el este absolut relevant pentru noi ca țară. Tocmai aici am fi avut discuțiile interesante și relevante. Chiar așa, candidații Iohannis și Dăncilă, ce pot spune despre progresul DSU sub mandatele lor? Vedeți? Nimic?

Și atunci să ne îndreptăm către cel, singurul, care are de spus ceva pe tema asta: Raed Arafat. De altfel, eu cred că acesta este și motivul apariției înregistrării. Odată cu schimbarea guvernului este și un moment potrivit să fie schimbat și domnul Arafat. Dacă aș fi parlamentar chiar aș întreba pe ministrul de interne și cel al sănătății, dacă domnul Arafat mai poate fi secretar de stat. L-aș întreba asta și pe domnul Orban. Este de de fapt singura miză a momentului. 

Înainte de a spune ce cred eu despre situația lui Arafat, două vorbe despre film. Văd acolo destul dezorganizare. Văd oameni a căror atitudine nu este clară și nici conformă cu spațiul. Văd că oamenii aceștia patinează pe lângă ce au de făcut. Nu pot judeca, însă, toată intervenția pentru că nu pot răspunde la întrebarea: ”ar fi putut salva mai mulți?”.

În mod egal nu pot să facă o vină unui singur pompier care alerga acolo fără cap sau pentru că nu a găsit o unealtă. În haosul acela nici nu putea fi altfel. Nu pot să-l judec pe Arafat pentru că vorbea la telefon. Nu știu de ce o făcea și cu cine vorbea. M-aș fi așteptat să-l văd, însă, suflecându-și mânecile. Pentru că la asta este realmente bun. 

Nu pot să judec cei câțiva pompieri care stăteau degeaba. Nu le știu procedurile, nu știu care e rolul lor. Nici pe cei care cărau pe paleți sau pe brațe. În astfel de situații faci tot ce poți. Dacă spun că a fost un dezastru, îi acuz pe toți, inclusiv pe cei care și-au făcut treaba și eu cred c-au fost acolo destui. 

Nu judec nici înjurătura. Mi-e clar că ea se adresa colegilor și nu celor care muriseră. Indecentă și nelalocul ei, dar mesajul era să salveze ce se mai poate salva. 

Câteva lucruri de bun-simț pot să spun, însă.

Toată conducerea DSU, Arafat și miniștrii de interne ar fi trebuit să știe despre acest film. El ar fi trebuit să fie material didactic pentru alte intervenții. La o lună, două, raportul ar fi trebuit să conțină, date, acte, fapte și imagini despre ce s-a întâmplat. Ele au existat, segmentat, la cursurile domnului Arafat. Dacă oamenii de la ISU și cei de la DSU nu și-au analizat intervenția pe baza propriilor imagini, atunci aceasta este o greșeală managerială.

Dacă acest caz nu este predat la școală și la cursurile de instruire, atunci chiar este o greșeală imensă. La ce să te aștepți data viitoare? Cum progresează profesional acești oameni? Din intervențile unor salvatori-pompieri la Digi FM, înțeleg că unul dintre motivele pentru care structura s-a prezentat sub standard este și faptul că nu se mai fac exerciții la posibilele locuri de intervenții. Și că nu ar exista proceduri temeinice care să fie repetate la nesfârșit. Atunci, acest film ar fi trebuit să fie un punct de plecare. 

Domnul Arafat este vinovat personal de faptul că nu a cerut aceste lucruri. El spune că ulterior Colectiv, pompierii sunt învățați să răspundă la astfel de dezastre. Pe baza a ce, însă? 

Putem judeca și minciuna. Ofițerii ISU care au ascuns de Parchet filmul sunt vinovați. Ar fi trebuit să pună la dispoziție tot ce au. Dacă domnul Arafat nu a știut de film, atunci a acceptat să fie mințit. A închis ochii din rațiuni doar de el știute. Experiența îi spunea că ISU ar trebui să aibă toate datele la un loc. 

Întrebarea este dacă domnul Arafat trebuie să-și dea demisia. Cutuma spune că în situații excepționale, liderii unei organizații care a greșit sunt primii care pleacă. Așa se procedează în marile democrații. Doar că domnul Arafat este însăși organizația. 

Raed Arafat este constructorul sistemului de urgențe din România. Dacă funcționează și cum funcționaeză i se datorează în mare măsură. În anii 90 și poate chiar mai târziu, salvarea era așteptată cu orele. Șpăgile, lipsa de medici și lipsa de materiale sanitare erau cutuma. Pas cu pas, Arafat a schimbat o lume. Dacă azi peste 300 de mii de oameni beneficiază anual de SMURD, i se datorează. În drumul său, Arafat a dărâmat incompetență, lehamitate și rețele de corupție. Multă lume are de ce să-i mulțumească. 

În egală măsură, pe măsură ce puterea sa s-a extins, lucrurile au început să fie mai greu de controlat. Incompetența de sistem s-a aciuat și ea. Eșecurile au devenit vizibile, iar capacitatea lui Arafat este firesc să fie pusă la îndoială. O astfel de structură are tone de probleme și întrebarea care se pune este dacă doctorul mai poate dirigui absolut tot ce se află în subordinea sa. În plus. în toate cazurile de eșec din ultimii ani, domnul Arafat nu a avut ce să-și reproșeze. 

Următoarea formulă guvernamentală are de dat un răspuns la toată povestea asta primtr-un audit independent al DSU care să ne spună dacă structura răspunde la exigențele europene. Și de abia atunci să se pronunțe.

Eu să repet ce-am spus după ancheta din 2015 a aceluiași Cătălin Tolontan, care reclama incompetența ISU. Ca fiecare om, este posibil să mai și obosească. Iar noi trebuie să avem mai curând încredere în organizații, sisteme și mai puțin în oameni providențiali. Ar fi un pas înainte pentru societatea noastră, un pas spre maturitate. Asta nu înseamnă că este un om mai puțin valoros. Dimpotrivă

La final, însă, eu am să vă las să meditați și la alt lucru. Băsescu a vrut să-l zboare pe Arafat, oameni din PSD au vrut să-l zboare pe Arafat. Nu a fost simpatic nimănui. 

Dacă în locul său era un cetățean din partidul lui Băsescu sau din gruparea Dragnea, cum ar fi fost?

 

Pentru dreptate trebuie să ai răbdare. Întâi vine adevărul

Pe 15 aprilie 1989, aproape 100 de oameni mureau pe stadionul Hillsborough din Sheffield. Încă 766 erau răniți. Mii au scăpat doar pentru că s-au refugiat pe teren. Tragedia s-a petrecut la un meci de Cupă între Liverpool și Nottingham Forrest. Suporterii morți erau din Liverpool. 

Lumea a murit pentru că organizatorii au înghesuit mii de oameni peste capacitatea unor tribune. Nimeni nu a controlat câți oameni au intrat, stewarzii au lipsit. Poliția nu a controlat deloc fluxul de oameni din stadion. De asemenea, serviciile de salvare au greșit profund. Salvările nu au venit, au fost întoarse din drum, accidentul a fost subevaluat. 

Mai mult

Colectivul Rusiei. ”Ușile mall-ului erau închise”

Kemerovo este la 3600 kilometri de Moscova. Nu e în niciun caz cea mai depărtată localitate de centrul administrativ al țării. E mai curând aproape de mijloc. Și cam tot pe acolo trebuie să fie regulile și interesul public. Dar cum ele nu sunt la mare căutare nici la Moscova, probabil cu atât mai puțin la Kemerovo. Așa se explică moartea a 64 de persoane într-un incendiu uriaș în mall-ul din localitate.  

În mall-ul din localitate, ieșirile de urgență erau închise. Cu lacăte și lanțuri, ele existau doar ca să stea pe hârtie. Ca atunci când se face un control să fie bifate. 

Mai mult

Ce fel de infractor vreți să ne conducă?

Consemnați declarațiile ieșite din comun ale zilei de ieri. Și faptele sale nelalocul lor. În timp ce lumea aprindea lumânări la Colectiv, PSD aprindea cărbunii de grătar la Clubul Floreasca. Știrea spune că s-ar fi sărbătorit ziua lui Dragnea. Dragnea zice că ”m-am născut și eu o dată.” Și a dat-o și pe Gabi Petrea, că e și ziua lui. Și că, de fapt, tot PSD-ul s-ar întâlni în fiecare luni. Vă rog să-i căutați și lunea viitoare tot acolo. 

Dar cel mai bine a sintetizat-o Florin Iordache, un fel de kamikaze de serviciu: ”ce să faci, asta este viața.” Exact. Ce să-i faci când cineva vrea să nege evidența și să răstoarne bunul-simț? Dar să mergem mai departe. 

Mai mult

Noi împreună cu ei. În Colectiv.

Se spune că alegerile pe care le facem ne definesc. Eu cred c-ar trebui să ne definească sentimentele pe care le avem. Primele. Acelea de le simți prima oară când te gândești la ceva sau cineva.

Chiar așa: care este primul tău sentiment când te gândești la Colectiv? Sunteți înghețați, înlemniți, vă e frică? Pentru voi sau pentru alții? Sau poate nu vă mai pasă, poate e ceva departe? Poate e bucuria că nu ți s-a întâmplat ție. Sau poate că sentimentele astea s-au schimbat în timp. 

Mai mult

Visez pentru copilul meu să plece din România

Un puști de 16 ani ne-a vorbit ieri dintr-un spital din Belgia. Gabriel Pavlos se recuperează de un an, după incendiul de la Colectiv. Pavlos poate nu ar fi fost în spital, dacă își lăsa acolo un prieten pe care-l adusese într-un scaun cu rotile. Dar nici om nu ar mai fi fost.

”Vreau să nu mai tăceți, să spuneți ce aveți de spus, ca România să se schimbe.” Acesta este mesajul lui pe care ni l-a transmis. Și dacă e să facm ceva pentru acești oameni, măcar atât putem face. Măcar să fim sinceri unul cu altul. Și am să încep eu.

Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!