campioni

Cum se construiește un campion. Un program pentru copii

Ați remarcat cât de mare este diferența dintre un sportiv din afară și unul român atunci când vorbește cu presa? Cei de la ei au naturalețe, vorbe la ei, cunoștințe și par de o capacitate intelectuală sporită față de ai noștri. Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Diferența constă în pregătire.

Marile cluburi și marile sporturi din lumea asta îi pregătesc pe sportivi. Le arată ce să spună, unde să spună și cum. Recent, am citit în 442 de cazul special al fotbalistului Richarlison, de la Everton. Acesta este atât de emotiv încât fugea de la interviuri. La propriu. Fostul său club brazilian și Everton au lucrat cu traineri și psihologi ca omul să treacă de acest impas. Pentru că vorbitul în public este parte din profesia sa.

Mai este o diferență. Nu-i așa că ai lor arată ca și cum ar fi avut lapte când erau mici, iar ai noștri nu? Nu e vorba de lapte, ci de nutriționist. De omul care te învață de mic cum să mănânci. La fel apare în poveste terapeutul, dar și psihologul sau consilierul de carieră.

De fapt, marea diferență constă în capacitatea de a învăța sisteme și lucruri utile care să te ajute. De asta ai noștri nu reușesc acolo și nu reușim să facem parte din clasa mijlocie a sportului. Ori avem noroc de câțiva sportivi setați mental să cucerească un titlu mondial, ori alegem un campionat modest unde să ne îmbogățim pentru toate viețile de acum înainte.

Structurile din străinătate nu pregătesc doar campioni, ci și profesioniști pe diverse paliere. Inclusiv oameni cărora școala nu le inspiră teamă. România nu face așa ceva. Pentru că nu știe, nu poate, nu are resurse. Și nu o s-o rezolvăm foarte curând.

O veste bună

Nu o să avem prea repede programe care să rezolve asta. Dar avem un mugur care să ne arate cum să procedăm.

Compania Sports Hub, condusă de fostul baschetbalist Virgil Stănescu, a pus la cale un program menit să ajute 35 de juniori români de calitate pe drumul performanței. Asta înseamnă că cei înscriși în program beneficiază de kinetoterapeuți, nutriționiști, psihologi, consilier de carieră și profesori cu care fac meditații.

Scopul este ca pe lângă antrenament să primească un set de valori și comportamente care să-i ajute în lumea sportului profesionist. Și care să nu-i lase pe drumuri dacă sportul se termină. Adică un program complementar efortului pe care-l depun ca să atingă performanța olimpică. Totul este gratuit.

Aici este pagina programului Go Scholarship

Câteva întrebări

Cine poate intra în program?

Deocamdată sunt selectați doar tineri între 14 și 18 ani, din București și Ilfov. Programul se va extinde, însă, național. Selecția se face încrucișat pe baza unor propuneri de la cluburi, federații și specialiști. Lista este completă acum, dar cum programul va crește, organizatorii pot primi propuneri de copiii pe care să-i observe.

Ce sporturi sunt admise?

În prima fază vorbim de baschet, handbal, volei, fotbal, atletism, înot, scrimă, triatlon, ciclism și box.

Cât costă?

Nu costă. Totul este plătit de Sports Hub și parteneri.

Unde se desfășoară programul

Sportivul rămâne la clubul său. Activitățile propuse sunt complementare și-i urmează programul obișnuit.

Acum, dacă v-am făcut curioși, citiți mai multe pe pagina lor!

Photo by Nataliya Vaitkevich from Pexels

Mihai Leu. ”Nu am uitat niciodată ce mi-au făcut în comunism”

Bănuiesc că fiecare dintre voi a văzut un film cu box: Campionul, Rocky sau, de ce nu, filmul acela al lui Sergiu Nicolaescu, Ringul. Știți că acolo există câteva momente cinematografice de slow-motion sau de poveste care pare lungită. Mai ales între pauzele dintre reprize acolo unde pare că se întâmplă o lume. Cei doi, lupător și antrenor, au timp de povești, au timp să-și amintească, să-și spună vorbe de duh sau să se îmbărbăteze. 

Doar că povestea durează un singur minut. O știți de la meciurile lui Bute sau Doroftei, pe care generațiile noastre le-au prins în direct la tv cu tot marketingul aferent. De aia, știți că un minut nu poate fi mare lucru. Acolo nu se întâmplă ceva ce poate schimba un destin. Doar dacă minutul acela nu este povestit de Mihai Leu, primul campion mondial român al boxului profesionist.

În timpul reprizei a patra, soția mea s-a dus la Fritz în colț. Eu nu am știut, normal. Am aflat după meci. I-a zis: „Fritz, te rog, abandonează-l.”. Eu luam pumn după pumn. Mă purta din unul în altul. I-a zis Fritz: „Hai să îl mai las o repriză. Dacă nu își revine, îți promit că-l abandonez”. Când m-am dus spre colț, i-am și zis: „Trainer ăsta mă omoară!”. M-a trântit pe scaun, dar cumva, brutal. M-a trântit pur și simplu și mi-a zis: „Ce-i cu tine?!”. Nici el nu a realizat că probabil s-a rupt tendonul. A zis: „Ce-i cu tine?! Gândește-te la Marco, Marco fiind băiatul meu. Gândește-te că milioane de români așteaptă să câștigi!”. Înainte de meci primisem o telegramă de la Emil Constantinescu care era președintele României, de încurajare, ceea ce a contat foarte mult. A zis: „Milioane de români așteaptă să câștigi.”. În secunda aia am fost sigur că voi câștiga meciul!  

Mihai deja boxa cu un tendon rupt la mâna stânga. El este un boxer atipic. E dreptaci, dar are forță mai mare în mâna stângă decât în mâna dreaptă. De asta își construia luptele ca să maximizeze această bizarerie sportivă. 

Tendonul s-a rupt în repriza a treia. Sincer, nu am simțit. Bine, noi aveam tactica să zic așa. Obiectivul pentru meci era să devin campion mondial la puncte, 12 reprize.  Eu fiind tehnic, știam că dacă întindem meciul pe cât mai multe reprize, șansele noastre sunt tot mai mari. A contat faptul că acest panamez avea din 25 de meciuri, 24 erau victorii, 24 prin K. O. Am stabilit însă că mai bine conservăm energia pentru reprizele următoare. Era important să-l scoatem din boxul lui. Prima repriză a funcționat, totul în regulă. A doua repriză a funcționat, totul în regulă. În a treia repriză mi s-a rupt tendonul. Eu nu am știut și cred că eram atât de încălzit că nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Nici nu mă gândeam la așa ceva. Pe DVD se vede cum mi-a căzut mușchiul mai jos, se vede o gaură la muşchi. Am început să iau pumn după pumn. Pumn după pumn, nu mai puteam. Stânga nu mai puteam să o țin sus. Nu mai aveam nimic. Am primit pumn și în repriza a treia, și în a patra.

Momentul de pe scaun l-a revitalizat. A revenit în luptă și s-a apucat de lovit vârtos.

Am dat și cu stânga, inclusiv medicul care m-a operat a zis că nu-și va explica toată viața lui cum am reușit să dau cu stânga în continuare. Nu dădeam cu ea așa, când era bună. Chiar am văzut după aceea pe meci. La un moment dat i-am dat o dreaptă în bărbie. A fost amețit și normal urma stânga și ar fi căzut, deci era terminat. Nu am putut să dau cu stânga și până am tras dreapta înapoi și am venit iarăși, el s-a retras și i-a trecut momentul. A bătut gongul și și-a revenit.

Nu am știut în timpul meciului că am câștigat. Soția mea s-a dus, bineînțeles, să vadă rezultatul. Delegatul general pune întotdeauna buletinele spre colțul roșu și spre colțul albastru. Cine vine la meciuri de box, știe. Nu a avut de făcut decât să se ducă în spatele delegatului general să vadă buletinele cum sunt și s-a urcat pe colțul ringului și mi-a zis exact așa, căci țin minte: „Amore, ești campion mondial!”. Asta a fost!

Dar nu era chiar tot. Lui Mihai i-a cedat genunchiul în timpul meciului. Acolo avea o operație mai veche. Inițial a vrut să fie cărat pe brațe către vestiar. Călcam destul de greu. După aia m-am gândit, în aceeași secundă: „Am boxat 12  reprize și acum nu sunt în stare să mă duc până în vestiar? Nu doar că mă duc până în vestiar, dar trebuie să merg perfect, să nu vadă nimeni că am probleme!”. Am ajuns în vestiar. Normal că a venit foarte multă lume. Au fost și mulți ziariști din România. Au venit și ziariști din Germania.

Care este sentimentul de după luptă, Mihai? Managerul meu i-a rugat pe toți să iasă afară, să mă lase singur. Am făcut un duș, m-am întins pe bancă, mi-am pus centura de campion peste mine, să o am aproape, să o văd și m-am gândit. Mi-am adus aminte de lucrurile din copilărie: când mă duceam cu autobuzul la antrenament, când alergam dimineața și ploua, era rece, mă bătea vântul și totuși alergam, când făceam slăbire kilograme și nu mâncam deloc. Toate astea… M-am gândit că de fapt nu sunt șase săptămâni, de fapt sunt 20 de ani de muncă. 

Lupta asta începuse însă ceva mai devreme. Mihai Leu este primul campion mondial al boxului profesionist de la noi. Doar că pentru asta a trebuit să fugă din țară, la finalul anului 1987. 

Da, (aveam 19 ani când am plecat). Chiar țin minte că antrenorul lotului național era Relu Auraș. Din fericire pot să zic că aveam la vremea respectivă o situație foarte bună. Familia mea practic avea o situație foarte bună. Cu boxul câștigam destul de bine. De la 18 ani aveam mașină, aveam apartament și în București. Aveam, țin minte, cred că aproape 100 000 de lei la CEC, ceea ce pe vremea aia era ceva. Eu am fost însă întotdeauna o fire puțin mai rebelă și faptul că tot timpul te simțeai cumva urmărit… Mergeam în străinătate. Tot timpul era un securist cu noi, care spunea „Vezi că ai stat de vorbă prea mult cu italianul ăla. Vezi că nu știu cine te-a întrebat ceva. Ce ai răspuns?”. Nu suportam toate astea. Au fost în mod normal mai multe întâmplări adunate. Spre exemplu, înainte să plec la un turneu, când eram la Dinamo, m-a chemat un colonel la el în birou și mi-a zis, deși eram un băiat liniștit și îmi vedeam de sport, fiind destul de cuminte: „Tu ești un băiat cuminte. Noi o să avem grijă de tine. Să-ți fie bine! Mai sunt colegi din ăștia de-ai tăi care mai vorbesc urât de țară, care au gânduri să plece. Tu să ni-i spui nouă și noi o să avem grijă de tine”. Eu i-am spus: „Tovarășul colonel, nu vă supărați pe mine, dar nu pot să fac asta!”. La următoarea deplasare, în Turcia, m-a tăiat de pe listă.

Capac i-a pus, însă, rechiziționarea unui casetofon. Mihai venea din Cuba unde cucerise medalia de aur la juniori și i-au luat casetofonul la graniță. Ca să-l cumpere, își vânduse echipamentul. Or, pentru un puști de 19 ani, asta era dramatic cu totul. 

La vamă, o vameșă, cum era pe vremea aia, a desfăcut geanta, iar casetofoanele le împachetasem în haine, să nu se spargă pe drum. A văzut, a pipăit, a simțit alea. M-a întrebat: „Ce ai aici?”. I-am zis: „Am două casetofoane, dar nu le mai scoateți!”. Bine, a zis: „Nu ți-e rușine, obraznicule?! Cum îndrăznești să vii cu așa ceva în țară?!”.  Le-a luat. A doua zi le-am primit înapoi, fiindcă nu era normal ce s-a întâmplat, dar a fost momentul care mi-a rămas în minte toată viața.

Și-a anunțat familia că va pleca. Nu l-a oprit nimeni. Tatăl lui a înțeles ce va fi mai bine pentru copil, chiar dacă Securitatea avea să-l macine după ce-a fugit. Momentul de cumpănă a fost într-un hotel din Grecia. Îi tremurau picioarele. 

Doctorul Radovici a venit și m-a chemat la el în cameră. A venit și mi-a zis: „Tu vii la noi în cameră!”. M-am dus la el în cameră. Ne mai dădea vitamina B1. M-am dus la el. M-a întrebat cum mă simt. Chestii din astea, cum era de obicei. I-am spus că bine. Slăbisem destul de mult, dar i-am zis că sunt bine, sunt pregătit, că e totul în regulă. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Dacă aș fi mai tânăr, așa i-aș da și eu dracu pe toți!”  

Și a plecat din hotel doar cu hainele de pe el. Și-a vândut geaca de piele, a luat o țeapă, a rămas doar cu bani de biscuiți și Cola și a ajuns în Atena la un restaurant al românilor. Țin minte apoi că eram în autocar. Se înserase și vedeam pe mare vapoare, lumini, tot. Era frumos, dar mă gândeam: „Aoleu, ce am făcut? Am lăsat tot!”. Nu aveam nici haine, nimic. I-au dat de mâncare, l-au ascuns în lada unui camion la un engkez și l-au făcut pachet până în Franța. 

Acum îți dai seama, oamenii care erau pe acolo, prin Paris la vremea respectivă, să zic așa, nu știu, se ocupau cu lucruri nu foarte… nu contează, se descurcau ei. Ideea este că am fost cu un român, a lăsat o pungă de bani lângă mine pe un scaun. Eu nici măcar nu m-am uitat în pungă. Nu m-am atins de ea. Probabil, acum tot așa, după un timp, am început și eu să analizez de ce. A venit în mașină. Probabil a văzut că nu am desfăcut pungă, nici nu am atins-o. Nu știu dacă s-a uitat pe geam să vadă. A zis: „Hai să mergem acasă!” Stăteam la el. Apoi mi-a zis: „Locul tău nu e aici. Ia du-te tu în Germania!”. Între timp am luat și legătura cu mătușa mea care se dusese și ea în Germania din Austria și m-a dus el. M-a dus la gară, m-a pus în tren și din Franța în Germania am trecut în portbagajul unei mașini, fără acte, fără nimic.

Nici prima experiență de profesionist nu a fost senzațională. A luat o țeapă de 20 de mii de mărci de la clubul cu care avea contract, păcălit de un așa-zis manager. Viața nu era spectaculoasă, deși avea libertate. Așa că, măcar o dată s-a suit în mașină și a venit la granița dintre România și Ungaria, doar ca să se uite în țară. Dar până la urmă natura lui de luptător a învins. Mihai Leu a devenit campion al Germaniei și apoi campion mondial. Și când corpul nu l-a mai ținut, s-a apucat de raliuri unde a devnit campion al României. 

Vă las pe voi să descoperiți mai jos ce înseamnă respectul pentru sport, dar și pentru adversar. Cum se pregătește un meci de titlu mondial și dacă numeri vreodată câți pumni iei în cap.  

 

Cioloș, rezolv-o și pe asta!

Dacian Cioloș are azi o întâlnire cu un grup de campioni olimpici și mondiali. Oameni care au făcut istoria sportului din România. Oameni care sunt admirați și iubiți în țara asta. Sunt printre cele mai bune modele, care au inspirat generații întregi.

Întâlnirea este parte electorală, parte pe bune. Adică se încearcă găsirea unor soluții pentru a scoate sportul românesc din gaura în care a căzut după Rio, locul 47 mondial, dacă nu mai jos. Spun că e și electorală pentru că acolo va fi presă, iar premierul și posibilul premier al PNL va face câteva fotografii cu campionii.

Mai mult

De vorbă cu antrenorul Barcelonei și al României

Xavi Pascal Fuertes, Pasqui pentru handdbal, nu are timp de pierdut. Asta e prima impresie și cea care o să mă țină cel mai mult în jumătatea de oră pe care o petrecem împreună. Are totul calculat, știe exact ce vrea, de la programul echipei, până la locul în care va sta presa la antrenamentul deschis.

Trece cu ușurință prin engleză, spaniolă, franceză și catalană. Răspunsurile la întrebări sunt clare și la obiect. Unde nu știe sau nu vrea să răspundă ți-o spune din capul locului. E rece? E calculat? Nu. Se deschide și zâmbește când vorbește de handbal, de viitorul său, de modul în care pui la un loc un vestiar. 31 de titluri în carieră, două Ligi ale Campionilor, cei mai mari jucători din lume la dispoziția sa.

Mai mult

Stimați cetățeni, am învins! Revoluția a avut loc.

Pașnic :). Uriașul meu candidat a ajuns președintele FRH.  GSP: Gaţu a întrunit doar 32 de voturi, Remus Drăgănescu a avut 56 de voturi, iar Alexandru Dedu 104, cu un vot anulat. În rest, mă bucur că am ajutat. Mă bucur că e loc și pentru un alt mod de a gândi. Mă bucur că putem aduce în frunte și oameni care au experiența sistemelor occidentale.

Și mai ales, mă bucur că sportul care m-a format pe mine se poate bucura de un nou început. De ce țin eu la handbal atât de mult, vedeți mai jos.

Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!