Am urmărit, fără a avea o poziție publică, dezbaterea legată de Legea Carantinării și de ce avem noi de făcut mai departe ca societate. Am urmărit luările de poziție din cele două tabere și am căutat echilibrul în situația cea mai complicată din viața noastră. O să vă spun ce-am dedus, iar din text o să vă dați seama și care este soluția în care eu cred. Adică cea pe care eu cred mai potrivită pentru societatea noastră, dar nu infailibilă, pentru că așa ceva nu există. 

De fapt marea dezbatere pe  care o avem de purtat în România este dacă, noi, ca societate, putem să le impunem unor cetățeni să se trateze, dar, la fel de important, să-i ferească pe alții.

Nu numai în România, dar în toată lumea această dezbatere se poartă cu țipete și cu scrâșnete. Atenție, eu încerc să mă adresez celor raționali. De asta câteva lucruri trebuie să fie clare de la bun început, așa cum le percep eu din relatările unor oameni de știință sau medici.

• Boala există și se răspândește, în anumite condiții, cu repeziciune. De regulă aceste condiții țin de aglomerație, de mulțimi de oameni, de lucru în comun. Adevărul este că nu știm exact în ce condiții are loc transmiterea. 
• Unii dintre noi sunt mai afectați de boală, alții mai puțin spre deloc. Nu știm încă de ce. Există grupe de risc: oameni cu probleme cardiace, diabet, probleme de sânge, obezitate. Dar nu toți dintre ei mor. Și nici aici nu știm de ce unii scapă sau alții  nu. 
• Cred că se moare de virus în sine. Am văzut mărturiile unor medici și anatomopatologi care au văzut modificări imense în plămânii sau organele altor oameni. Cred că, de asemenea, virusul grăbește moartea unor oameni  care au anumite afecțiuni. Nimeni nu știe cu exactitate cum se separă apele. 
• Și mai știu sigur că trăiesc într-un stat care nu are resurse, face greșeli și care este supus treptat unui asediu care-l duce la decizii greșite. Și mai cred că o parte din populație este iresponsabilă sau face o evaluare greșită. 

Eu, unul, fac parte din categoriile de risc. Iar acest  detaliu cântărește în ce voi scrie mai jos. 

Cred că azi sunt două tipuri de mari de gândire în povestea asta și ele străbat lumea.

Primul este cel al responsabilității individuale sau al libertății, așa cum este prezentat în România. Al doilea curent este cel al solidarității și gândirii comunitare. 

Primul tip de argument mi l-a expus cel mai bine un cetățean american, care este și doctor și care mi-a spus în felul următor. În statul în care muncește, asimptomaticii și cei cu simptome ușoare nu sunt internați în spitale. În fapt, nu sunt internați nici cei cu simptome mai puternice. E o chestiune utilitară. Nu-i dau numele pentru că nu are acceptul să vorbească public. 

Asimptomaticii sunt trimiși acasă. Chiar si simptomaticii cu simptome ușoare sunt trimiși acasă. Nici o asigurare de sănătate, privată sau de stat, nu va plăti câteva săptămâni de stat într-un spital  iar spitalele nu sunt instituții caritabile.

Medic din Statele Unite

Nu există un mecanism legal prin care persoanele pozitive să fie obligate să stea în carantină. Așa cum nu există niciunul prin care persoanele cu simptome să fie obligate să stea în spital. Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. 

Dacă un simptomatic refuză internarea, e treaba lui. Semnează un AMA (against medical advice) document și i se arată unde e ușa. De foarte multe ori, persoane cu simptome modice sunt trimise acasă. Internarea se face, de obicei, când oxigenarea începe să fie problematică. Febra, diareea, disconfortul fizic general, nu sunt considerate neapărat motive de internare.

Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. De asemenea nu există ideea că cineva ar putea fi internat contra voinței sale.

Nu voi considera NICIODATĂ o internare sau un act medical  fără acordul bolnavului ca fiind acceptabil. Niciodată. Moartea este și ea un drept fundamental al omului. Dacă ai oxigenarea 80 și ești informat corect despre efectele acestui lucru, e treaba ta dacă decizi să pleci acasă.

Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. De asemenea nu există ideea că cineva ar putea fi internat contra voinței sale. Am întrebat pe omul cu care am dialogat, dacă acest sistem nu duce la îmbolnăvirea mai multor persoane și, dacă solidaritatea nu ar fi mai bună. 

Știu, aici e buba. E însă o linie foarte fină între a proteja comunitatea și pierderea drepturilor civile. Pandemia va trece, restaurarea unor drepturi pierdute e o bătălie mult mai mare. Odată ce ai deschis porțile abuzurilor , e foarte greu sa le închizi din nou. Personal cred in responsabilitatea individuală. Se vorbește mult despre drepturile persoanelor cu risc ridicat. De ce nu vorbim și despre drepturile persoanelor fără risc ridicat? E doar o chestiune de unghi, din ce direcție te uiți la problemă.

Am folosit aceste argumente din Statele Unite pentru că mi s-au părut mai simple și mai credibile decât tot ce-am văzut până acum în România. Și sunt lucruri foarte puternice care izvorăsc dintr-o istorie a individualității americane. Așa a crescut această țară, în care fiecare este responsabil pentru el. Și așa este organizat sistemul lor medical: ai acces dacă plătești. Iar acesta este un pilon al lumii americane. Ești obligat să muncești ca să ai acces. 

Noi trăim însă în alt tip de organizare socială. Europa a ales să se ajute și să trăiască în comun. Noi dezvoltăm comunități. Și aceste comunități se ajută între ele. De exemplu, îți dau acces egal la asistență medicală, oricât de scumpă, indiferent de contribuția ta. Europa prețuiește toate viețile indiferent de contribuție. Aici se lucrează prin includere. 

Adăugați că România este un stat care nu are resursele americane. Nici măcar SUA nu au lăsat integral pe seama asigurărilor decontările pentru COVID, ci au venit cu bani federali. Și România a plătit, alături de asigurările noastre, bani buni din bugeta ca să facă față crizei.  Nu putem compara nici măcar capacitatea de răspuns dintre cele două state. Nici ca spitale, nici ca materiale, nici ca număr de medici. 

Avem, însă, de cântărit la aceeași întrebare:

Putem limita drepturile unor persoane, temporar, ca să nu răspândească boala către categorii care sunt supuse riscului? Sau drepturile lor și libertățile civile primează în fața dreptului la viață al altora? Mai pe șleau, ne putem asigura că persoane infectate pot fi internate într-o instituție medicală până când nu mai sunt un pericol pentru alții?

Cred că legea carantinării a găsit un răspuns echilibrat la această problemă. Cu multe defecte, cu unele lipsuri care vor duce în final la ineficiență, dar care ar putea salva mai multe vieți. 

Graficele folosite sunt din aplicația graphs.ro pe care o recomand cu mare încredere.

De ce?

În primul rând este argumentul utilitar. Cel al banilor. Pot accepta o responsabilitate individuală completă atunci când și plata îți aparține în totalitate. Adică atunci când te tratezi pe asigurarea ta, nu și pe a mea. Dar de vreme ce și eu contribui la plata procedurilor tale, te sfătuiesc să te tratezi. 

Nu poți să vrei sistem solidar când ai o boală, Doamne ferește, care te duce în spital, și sistem individual când poți să-i îmbolnăvești tu pe alții. Am remarcat  că aceleași voci s-au opus și la introducerea plății prin asigurare către clinicile private.

Păi dacă răspunderea individuală este bună, de ce nu este bună și asigurarea individuală? Deci, nu mă lași nici să folosesc banii mei unde și când cred de cuviință, dar nici nu mă protejezi când e cazul. 

Înțeleg că răspunderea individuală e bună doar pentru dreptul tău și doar când ai și banii mei. Iar dacă te îmbolnăvești mai grav, noi cu toții pierdem bani mai mulți. Nu doar tu. 

Acesta este un dezechilibru. Și, da, am să susțin acest punct de vedere când fiecare va fi responsabil de banii lui. 

Al doilea argument este legat de gradul de responsabilitate socială. Individualismul funcționează în America pentru că are frâne. El se oprește acolo unde încalcă libertățile celorlalți. Dar mai mult de atât, societatea are pârghii prin care stabilește că lucrul în comun, întrajutorarea este mai profitabilă decât lucratul de unul singur 

Nu cred că putem fi la nesfârșit o țară în care  să spui că “dacă mie mi-e bine, asta e de ajuns”. Trebuie să participi la un sistem în care și celuilalt să-i fie bine. E un exemplu pe care-l dau mereu. Dacă lângă blocul tău e mereu mizerie, apartamentul în care stai valorează mai puțin. 

Dacă lângă tine mor oameni, spitalele sunt închise, lumea nu mai are acces la bunurile și serviciile dinainte de boală, atunci trebuie să faci ceva ca să oprești asta: să stai sănătos și să apelezi la medici. Și mai ales să nu faci rău. Așa că poți sta două zile la spital, după care fii foarte sigur că stai în casa ta, cât mai departe de restul lumii. 

Sigur că internarea forțată, la noi în țară, duce la frisoane, pentru că sovieticii făceau asta cu indezirabilii. Știm de oameni care au plecat în spitale de psihiatrie și nu s-au mai întors. Pierderea drepturilor și libertăților în orice stat democratic trebuie privită cu îndoială și îngrijorare. Și chestionată mereu. Așa cum facem și acum. 

Este cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat această dezbatere. Și am constatat că avem organisme statale românești care ne dau drepturi și care le consolidează. Este bine că Renate Weber pune la îndoială legi, este bine că CCR este divizată și e bine că e un nucleu dur care luptă pentru aceste drepturi. Iar dacă guvernul și Iohannis se apucă de dictatură, cred că multă lume va ieși în stradă. 

Ceea ce aveți de făcut este să cântăriți pentru voi înșivă aceste argumente și să vedeți care vă este mai potrivit pentru viață. Eu cred în valoarea comunității și am scris în acest sens pentru că, personal, sunt mai protejat de astfel de măsuri. Dar, ele, poate, nu sunt potrivite pentru fiecare dintre noi. Și atunci majoritatea va decide.