Gândiți-vă că într-o seară, în inima Olteniei, Maria Tănase și Fărâmiță Lambru, coboară greșit într-o gară. Trebuie să-și petreacă restul nopții acolo, până vine un alt tren. La una dintre mesele cârciumii din zonă cântă câțiva țigani. Cântă bine. Fărâmiță le aduce două sticle de vin, din partea Doamnei, cum îi spune el. Este în jur de 1953. Maria este o legendă, dar nu toată lumea știe cum arată. Îi cunoaște doar vorba și cântecul. Țiganii se miră și apoi cântă.

Doamnei îi place și vine să cânte cu ei. Vocea Mariei este unică. Se împletește cu cântecul țiganilor și toată gara se pornește într-o petrecere. Așa au luat lucrurile năvală, că, spre dimineață, când a venit trenul, cei doi sunt conduși cu urale și pe brațe. Ea e cea mai iubită, cea mai dorită și cea mai urmărită. 

Cartea lui Stejărel Olaru, apărută la editura Corint este cu siguranță una dintre cărțile momentului în România. Și o să vă explic asta pas cu pas pentru că sunt mai multe perspective care îi pot da acest titlu.

Este o carte ”wow.” Și acesta este termenul care o să vă vină cel mai des în minte. Întâi pentru că o să cunoașteți un personaj ireal, un personaj de o magnitudine uriașă și care umple locul. Un om care lasă urme peste tot unde trece. Orice întâlnire cu ea este de neuitat de către toți cei care au cunoscut-o.

O dată, pentru că este cea mai mare voce pe care o are România. A doua pară pentru că are o dimensiune mitologică. Și gândiți-vă în ce epocă. Una în care informația nu circula atât de repede, nu avea decât vocea și frumusețea să impresioneze. Dar nu uitați, cei mai mulți români nu au văzut-o. Iar ei au spus că este cea mai mare doar auzindu-i vocea. E o vremea în care lumea s-a ridicat în picioare în fața radioului ca s-o aplaude.

Și apoi când au și văzut-o, au zis Doamne! Așa era de frumoasă. Iar când au auzit-o în particular au zis de două ori Doamne. Așa vorbea de colorat. Iar când au auzit poveștile desprea ea au zis de trei ori Doamne! 

Dar poate vă întrebați acum ce este așa diferit în această carte. Doar mai există biografii ale Mariei, scrise chiar de apropiați ai ei. Aceasta, însă, este o biografie științifică. Și una care ne oferă un paradox, stimați cetățeni. Este o biografie oficială și cea mai corectă și mai aproape de adevăr din câte au existat vreodată.

De ce? Pentru că Stejărel Olaru alcătuiește această biografie nu numai pe baza unor mărturii și cărți ale vremii, dar mai ales pe baza rapoartelor serviciilor secrete din România. Cumva, în această situație, Securitatea și serviciile secrete din România au lăsat ceva în urmă. Și spun asta cu un nod în gât. Nu cred c-a fost personaj istoric mai noi a cărei viață privată să fi fost călcată în picioare de autoritățile comuniste. 

Maria Tănase a fost supravegheată zi de zi, ani buni. A fost înregistrată, turnată, i s-au pus microfoane, a fost urmărită de ofițeri din diverse structuri ale statului. Involuntar, ei au realizat cea mai precisă biografie a artistei. Și pe baza benzilor de magnetofon pe care s-au păstrat vocile ei și ale interlocutorilor. Există un volum întreg cu stenograme din casa Mariei pe care Stejărel Olaru le pune în această carte. Și alte volume cu mărturii ale informatorilor. 

Tehnic, ce-a făcut Stejărel Olarul este să pună toate aceste rapoarte cap la cap și să ne pună în casa Mariei. Practic suntem la masă cu ea, în casa ei. O auzim pe ea, îl auzim pe soțul ei, îi auzim pe cei din jurul ei. Îi auzim pe ofițerii de securitate,. Este ca și cum ne-am plimba prin această poveste și am vedea un film derulat înainte și înapoi. Mai mult, cartea are un aspect de Big Brother în viața Mariei Tănase. Iar Stejărel Olarul îl realizează magistral.

Incredibilă și extrem de relevantă relatarea informatorului Petre Gusti care spune: ”că nu e interesată de partid, că umblă dezgolită în culise, că se lasă repede”, dar că atunci când trebuie să cânte ”nimic nu o poate împiedica. nici boala, nici răceala”

Și mai face un lucru senzațional Stejărel Olaru. Stabilește contextul. Ne povestește pe baza acelorași arhive și cercetări cine sunt personajele, ce rol au ele, ce-au făcut în timp și cum s-au raportat la viață. E ca o imensă pânză de paianjen având-o în centru pe Maria și apoi care se întinde la fiecare personaj.

Poate vă întrebați ce o să aflăm nou.

Dimensiunea personajului. O icoană a muzicii, cea mai iubită cântăreață, dar cu o gură neegalată când vine vorba de înjurat și de suduit. O făcea mai bine ca un bărbat. Desfrânată de-i speria pe cei din jur, dar iubind trei bărbați cu o pasiune cum numai în cărți găsești. O să aveți lista iubiților ei, inclusiv Brâncuși, dar și iluștri necunoscuți care au turnat-o la Securitate, imediat ce ieșeau din pat. 

Apoi, mai rar să găsești scrisoare de dragoste și de iertare cum i-a scris ea pe patul morții lui Clary Sachelarie. ”Tătuță, să știi că toate mângăierile mele, atâtea câte au fost, au fost adevărate.”

Fabulos de bogată, dar de fiecare dată în lipsă de bani. Plină de datorii, dar trăind în lux mereu. Aruncând cu banii pe prostii, dar împărțind tot ce câștiga la oamenii săraci și în nevoie. Nu a fost sărac căruia să nu-i dea și cămașa de pe ea. Câștigând câte 12 mii pe seara de cântat, dar neavând 200 de lei de mâncare. 

Lucrând cu Securitatea și Siguranța, turnând și scriind rapoarte, dar salvând o grămadă de oameni și netrădând pe nimeni. Onestă față de ea însăși până la disperare.

Dar cel mai important lucru pe care o să-l aflați de aici este onestitatea ei față de meserie. Indiferent de ce-a făcut, de ce-a trăit, și de ce-a apus, Maria și-a iubit meseria și nu a trădat-o niciodată. Nici când comuniștii au pus-o să cânte tot felul de prostii și atunci când au umilit-o și înjosit-o sau i-au interzis cântecele. Cred că, de fapt, cartea lui Stejărel Olaru găsește marea temelie a iubirii pe care această femeie o are în România: ea nu și-a trădat meseria niciodată. Și lumea simte asta. Maria nu a cântat niciodată mizeriile comuniste. Gura aia a iei incredibil de bogată, nu s-a spurcat niciodată cu crezul în partid. Și poporul a simțit asta și a purtat-o ca pe o icoană.