Până pe 15 noiembrie are loc Salonul Național de Artă Contemporană. Am aflat de el de pe conturile de Facebook ale unor prieteni artiști. Nu am văzut să existe o campanie digitală sau fizică menită să anunțe evenimentul.
Salonul este o inițiativă anuală a Uniunii Artiștilor Plastici. După capul meu ar trebui să fie un eveniment major al anului care să arate cei mai importanți artiști de acum, de la noi. Ar trebui să fie cel mai bun de întâlnire și de educație pentru publicul mare din România.
Știind de salon, duminică am fost la Combinatul Fondului Plastic, unul dintre locurile unde sunt expozițiile. Galeriile de acolo erau deschise pe jumătate. La propriu. Cu ușile întredeschise și doar la jumătate dintre ele.
Într-una din galerii chiar era cineva care ne-a tolerat și apoi s-a ridicat de la un birou ca să se poziționeze în dreptul ușii pe care a și închis-o când am ieșit. Niciuna dintre lucrări nu avea numele autorilor sau explicații. A fost o incursiune fără repere. Aș fi fost curios să știu autorii câtorva lucrări care chiar mi-au plăcut.
În curte nu se afla niciun semn, niciun afiș, nicio broșură care să spună că acolo este un așa eveniment. Nici cei care zăboveau acolo, câteva persoane despre care am dedus că au legătură cu evenimentul, nu au avut nimic de zis celor doi rătăciți în zonă.
Este adevărat, am realizat ulterior că Salonul nu este deschis duminica la Combinat. Aici programul este de luni până vineri de la 7.30 la 14, orele potrivite pentru cultură, se știe.
Cumva ne-a venit să ne cerem scuze că am venit la momentul nepotrivit să vedem artiști români. Păcat de multe lucrări încântătoare. Dincolo de ironie, am sesizat o lipsă de respect față de public. Arta este pentru public, nu pentru un cerc de inițiați. Iar dacă vă miră lipsa de educație culturală a nației, acesta este un motiv. Și este firesc că prima dată când se taie bani, se taie de la cultură.
Dacă vă bate gândul, lucrările se mai găsesc în următoarele locuri: Simeza, Centrul Artelor Vizuale, Orizont, Galeriile de Artă ale Academiei Române, cât și săli de la Muzeul Tehnic Profesor inginer „Dimitrie Leonida”, Muzeul Național al Literaturii Române și Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
Casa Jecza este vizibilă din depărtare și ușor de recunoscut în Timișoara, chiar dacă nu știi ce e acolo. Lângă parcul Triade, sigur o să-ți cadă ochii pe multele sculpturi puse chiar în fața intrării. E un moment bun să-ți dai câteva minute ca să te bucuri de ce vezi pe stradă sau chiar să intri.
Gazdele te vor primi și pe neanunțate, dar cel mai bine cu un telefon înainte. Casa Jecza este de ani buni o galerie care găzduiește artiști plastici contemporani, fie că vorbim de pictură sau sculptură. La data sosirii noastre, spațiul era ocupat de lucrările Tincuței Marin și de călătoria sa în lumea egipteană. Tincuța a inventat un personaj, un Big Foot, care trece prin scene ale istoriei antice. Dar în jurul lui se unesc simboluri ale vremurilor de acum și atunci, autoportrete ale autoarei, mici povești distilate în miniaturi. O colecție impresionantă la care se adaugă câteva sculpturi excepționale ale autoarei.
De ce zic că ar trebui să dați un telefon înainte?
Pentru că așa veți avea parte probabil și de medierea lui Andrei Jecza. Tânăr galerist, Andrei este văzut ca unul dintre cei mai buni specialiști români în management cultural. Pregătit la Londra în domeniu, Andrei are ochi la artiști noi, dar și o poveste care să-i facă ușor abordabili.
De multe ori, gazdele deschid și aripa personală a casei, acolo unde se află lucrările lui Peter Jecza, unul dintre cei mai importanți sculptori români. Cu o operă impresionantă lăsată în urmă, Peter Jecza este un ”must see” când veniți în Capitala Culturală. Nu ratați planșele cu biserica catolică din Orșova, una dintre lucrările importante de arhitectură de la noi. Clădirea este ridicată de arhitectul Hans Fackelmann, alături de sculptorul Peter Jecza și pictorul Gabriel Popa, la jumătatea anilor 70.
Casa, așa cum arată acum, este munca de mai bine de 30 de ani a Sorinei Jecza, președinta Fundației Triade.
Pornită ca o locuință de familie, Sorina și Peter au crezut mereu că aceasta poate oferi orașului o emoție. Iar din casă, emoția asta pornește de multe ori pe străzile Timișoarei.
Aveți ocazia, câteva săptămâni încă, să vedeți expoziția de sculptură de la Cazarma U. Familia Jecza și colaboratorii lor au expus aici lucruri importante din sculptura românească de azi. Cadrul sobru și aparent dezafectat al clădirii este de fapt o gazdă perfectă pentru câteva sute de lucrări de marcă ale sculpturilor români. Este, pentru mine, una dintre cele mai bune expoziții românești pe care le-am văzut în ultimii ani.
Vă las fotografiile Alinei ca să hotărâți singuri.
Pentru prima oară în România spațiul cultural a fost ocupat în perioada 19-28 mai 2023 de MoBU2023 – Târgul Internațional de Artă Contemporană București, care reprezintă cea mai nouă platformă de artă contemporană din zona Europei Centrale și de Est.
Astfel, 22.000 de metri pătrați din hangarele Romaero Băneasa au fost transformați într-un pavilion expozițional nonconformist, inedit și singular, strecurat între aeronave-muzeu și aeronave operaționale. Publicul a fost provocat de lucrările a 200 de artiști din SUA, Austria, Italia, Germania, Țările de Jos, Marea Britanie, Siria, Republica Moldova și România care au expus împreună în galerii, spații artist run, ce au așezat Bucureștiul pe lista europeană a târgurilor de artă contemporană.
Peste 16.000 de vizitatori
Ce am remarcat? Au fost mulți vizitatori avizați, informați cu privire la mișcările artistice ale momentului, capabili să distingă, să aprecieze și să recompenseze munca și inspirația artiștilor mai mult sau mai puțin consacrați care au expus la MoBU. Foarte multe din lucrările expuse au atins nivelul de excepționalitate așteptat de la un asemenea târg, iar organizatorii au pus la punct un program care a cuprins tururi ghidate, conferințe pe teme de artă, experiențe imersive, concerte, proiecții video, dar și performance-uri live painting cum au fost cele ale Ioanei Cristodorescu, Atoma ori Natalia Romanciuc.
Ce s-a putut vedea?
Obie Platon, ce a debutat ca street artist, devenit artist contemporan cult în arealul artei românești contemporane a lansat albumul de autor ”Paintings” alături de lucrările sale deconstructive din standul galeriei Kulterra. Aceeași galerie reprezintă și alți artiști precum Misha Diaconu – îmblânzitoare de metal frust, ale cărei contese zvelte și mlădii, în total contrast cu materialul folosit, au dominat aria conferințelor MoBU. De asemenea, MihU a imersat în spațiul expozițional infanții săi care vin să devoaleze deopotrivă angoase, anxietăți, dar și tihnă, serenitate și să provoace spectatorii la introspecție.
A fost prezentă și ALIAJ, structură colaborativă între patru artist-run spaces active în București, ALERT studio, Atelier 030202, Diptych Art Space, ETAJ artist-run space.
Desigur, nu putem vorbi de MoBU fără a aminti de Felix Aftene, Francisc Chiuariu, Irina Dragomir, Eugen Ropotaru, Ioan Nemțoi – și ei expozanți în cadrul târgului internațional de artă de la București.
Daniel Spoerri și Noul Realism
Atracția principală a fost, fără doar și poate, retrospectiva Daniel Spoerri, MoBU aducând la București lucrări ale artistului reprezentative pentru întreaga carieră de peste 70 de ani a acestuia.
Trebuie să știi că Daniel Spoerri s-a născut la Galați, în 1930 și a emigrat în Elveția în 1942, împreună cu mama Lidya Spoerri și frații săi, urmare a uciderii tatălui său, evreu. A fost, pe rând, solist al Operei de Stat din Berna, regizor, scenograf, scriitor și artist vizual. Spoerri a fost unul dintre semnatarii manifestului Nouveau réalisme (Noul Realism), o mișcare avangardistă ce a debutat în 1960.
O temă majoră a operei de artă a lui Spoerri este mâncarea, el a numit acest demers „Eat Art”. Astfel, Spoerri cartografia resturile unui festin pe o masă, recreând ospățul pe o suprafață verticală, multe din aceste lucrări fiind prezente în premieră la București, în cadrul MoBU.
Realitatea augmentată și AI ca formă de artă
Ce a mai adus nou MoBU este și expoziția internațională cu artă augmentată de Artivive ce recreează o realitate virtuală pornind de la opere de artă consacrate. Prezentarea și demonstrația a fost făcută ”pe viu”, în cadrul Conferințelor MoBU de Sergiu Ardelean, creator și cofondator Artivive. Pe scurt: cine a fost la Muzeul Albertina din Viena, cunoaște că, scanând tablourile cu Artvive, compoziția prinde viață pe ecranul telefonului mobil, devoalând o întreagă narațiune în imagini. Cu un cont pe Artivive, acum oricine poate deveni creator de realitate augmentată ori poate accesa lucrări ale altor creatori. Genial pentru o lume care este în mișcare și o nouă generație care apreciază interactivitatea.
Conferințele MoBU
Realitatea augmentată și inteligența artificială au fost și temele altor conferințe MoBU, unde, alături de Eliana Bogdan și Adrian Posteucă publicul a putut lua contact cu creația artistică și din perspectiva Metaversului.
Conferințele au cuprins și seria de trei paneluri moderate de Horea Avram, critic de artă, Președintele Asociației Internaționale a Criticilor de Artă România, împreună cu invitații săi Mihai Zgondoiu, Ilina Schileru, Cătălin Burcea, Bogdan Rața, Florin Ștefan; discuții asupra storrytelling-ului în artă cu Radu CoolCat, Atoma și Misha Diaconu; dezbateri MoBU x ISCOADA cu Dănuț Bumbac și invitații săi ori concilierea artiștilor stradali cu arhitectura orașului, alături de Pisica Pătrată ș Robert Obert, pe de o parte, și arhitectul Cristi Ghițău, de cealaltă parte.
Prezenți în cadrul MoBu au fost și Vorbitorincii, alături de Diana Popescu și Radu Naum, în încercarea de a decripta arta contemporană și de a o ”traduce” pe înțelesul unui public obișnuit .
Finalul Târgului Internațional de Artă Contemporană MoBU a aparținut lui Pascal Bruckner, invitat special, alături de care cei prezenți au purtat o conversație despre percepția artei de către societatea de astăzi, despre corectitudine politică și artă, dar și despre mișcarea woke și demersurile acesteia de a îndepărta opere de artă, clasicizate, considerate în prezent ofensatoare pentru un anumit grup social, rasial, etc.
În așteptarea ediției a doua
Arta contemporană este despre percepții, sentimente și trăiri pe care un artist le poate sădi în sufletul, inima și mintea privitorului, iar MoBU, dincolo de scopul său declarat de târg de artă, a excelat în inițiativa de a împrieteni masele cu artiștii vizuali ai momentului, acest fapt fiind cel mai mare câștig al expoziției și motivul pentru care în 2024 vom aștepta ediția a doua fiecare dintre noi, fie că suntem artiști, colecționari, experți sau public obișnuit.
Am fost onorat sâmbătă seara să fiu gazda dialogului cu filosoful și scriitorul francez Pascal Bruckner la Mobu Art. Inițial, am știut că domnul Bruckner va ține un discurs cu tema „Artă și societate”, la care urma să facă unele remarci introductive. Dar cu câteva ore înainte de eveniment mi-a spus „Nu vrei să dialogăm despre noua percepție asupra artei?” Mi-a pus la dispoziție un articol pe care urmează să-l publice peste Ocean și ne-am întâlnit la jumătatea drumului.
Așa am pornit o conversație despre artă, corectitudine politică, mișcarea woke, dar și despre modul în care vechi opere de artă sunt îndepărtate și devin de neacceptat pentru noi mișcări radicale.
Este un subiect pe care l-am discutat și cu Radu la prima conferință Vorbitorincii, dar la care adaug două idei care mi-au rămas în minte din discuția cu Pascal Bruckner.
Interpretările corect politice asupra artei, mai ales cele radicale, nu vor pătrunde adânc în cultura europeană. Sau nu destul cât să-i deformeze structura. „Noi am avut războaie de milenii aici, avem o istorie sângeroasă, tendința naturală este ca partea principală a societății europene să fie centristă”.
A doua chestiune interesantă este legată de linia de comunicare a corectitudinii politice, una care seamănă cu direct cu doctrina Jdanov, care vedea arta sovietică doar în conflictul bine-rău. Or în societatea europeană, cu o multitudine de nuanțe, dar și cu bani la dispoziția artei, asta este mai greu de atins.
Un zâmbet la final. Pascal Bruckner ne-a spus că este membru al juriului Goncourt, dar că astăzi ne îndreptăm către o perioadă cu mai mulți scriitori decât cititori. „Am învățat să citesc cu două viteze. Repede pentru cărțile proaste și adânc pentru ce simt că este bun.”
Pentru cei interesați, am vorbit cu Radu intens despre asta la prima conferință Vorbitorincii.
Primăvara aceasta am fost la Timișoara, special să văd cum arată Capitala Culturală Europeană. Și trebuie să spun că orașul chiar are o vibrație, atât cât am apucat să văd. Și că este plin de străini în zona centrală. Nu are efervescența Bucureștiului, dar poate e un pic mai bine, pentru că poți și respira și nu te izbești de aglomerație la tot pasul.
Vă las mai jos câteva idei, ca să vă puteți orienta. Înainte de orice, trebuie să știți că site-ul capitalei europene, cel cu toate evenimentele, nu este cel mai intuitiv pentru mine. Mi-a fost destul de greu să pun cap la cap un traseu doar cu ajutorul lui. Dar împreună cu Google Maps și site-urile galeriilor ajungi la un consens. Al doilea lucru de știut este că luni, chiar și marți, unele muzee nu sunt deschise. Deși am nimerit în vacanța copiilor. Asta este o idee proastă, căci tehnic pierzi două zile, așa că fiți atenți la treaba asta.
Ce e de văzut
Când o să vedeți textul acesta, expoziția Brauner va fi pe final. Dar merită să-l recuperați în orice parte de lume ar merge. Brauner este unul dintre marii artiști ai lumii, care te captivează prin culoare. Formele sunt fascinante și te pun la încercare. Chiar de nu ești iubitor de artă modernă, nu are cum să nu-ți placă. Expoziția a fost bine făcută, îi prinzi povestea, explicațiile sunt cât trebuie și unde trebuie. Iar filmul cu interviurile de la finalul merită să fie văzut în totalitate, întrucât aduce o perspectivă atât asupra artistului, cât și asupra vremurilor pe care le-a trăit.
Paul Neagu, pe care îl găsiți tot la Muzeul de Artă din Timișoara, este spectaculos și totodată dificil de asimilat de către profani. Dar el rămâne un artist conceptual care a inspirat o mulțime de autori contemporani. Unora le-a fost și profesor. Dacă nu sunteți cu muzeele în general, Neagu va fi complicat. Și pentru cei antrenați, formele și desenele sale sunt exerciții și propuneri complicate. Iar reprezentațiile din diverse studiouri vă vor provoca de-a dreptul. Dar eu zic că merită.
Între timp, la Timișoara au venit și mai multe opere a lui Adrian Ghenie și pentru că el este atât de popular azi, cred că e musai să vă faceți drum pe acolo. Este un artist român în trend pe toate piețele internaționale de artă.
Dacă ieșiți din zona centrală și mai dați și un telefon înainte, o să aveți ocazia să vedeți două expoziții permanente la Timișoara, ambele construite din pasiunea proprietarilor.
Este vorba de Galeria 28, realizată de Ovidiu Bădescu. Domnul Bădescu este arhitect, iar expoziția este în propria casă, pe care o deschide pentru doritori. Are o colecție impresionantă, bazată pe operele grupului Echinox din Timișoara. Este un spațiu al liniștii, dar și al discuțiilor savuroase. Domnul Bădescu stă de vorbă cu oaspeții săi, îi primește ca pe musafiri, iar nouă ne-a fost gazdă într-o după-masă, pe care a făcut-o superbă. La data venirii noastre, galeria îl primea pe Aurel Cojan, dar de-a lungul anilor, acolo au fost și Ion Grigorescu, dar și Constantin Flondor.
Muzeul Jecza este în partea cealaltă a orașului, într-o casă – galerie de mari dimensiuni, dar și o extindere pe un spațiu verde, la stradă, care s-a transformat într-un parc. Sculptura este atracția principală a galeriei, iar curtea și spațiile sale sunt doldora de opere de artă minunate. Peter Jecza, sculptor ș monumentalist, este de fapt fondatorul casei, iar, dacă ai noroc, familia deschide și atelierul său privat cu o sumedenie dintre operele sale sau din cele colecționate de-a lungul timpului. Este o densitate teribilă de frumos în această casă, dar și câteva idei pentru drumuri viitoare către bisericile la a căror construcție Peter Jecza a colaborat, cum sunt cele din Dumbrăvița și Orșova.
Înapoi în centru, dacă aveți vreme, mergeți la Garnizoană. Spațiul de la etaj este dedicat unor artiști contemporani, care o să vă asalteze cu idei dintre cele mai neașteptate. Nu căutați convențional aici, nu căutați pictură din albume clasice de artă, așteptați-vă doar la idei care-și caută drumul. Iar dacă mai găsiți la parter intervențiile lui Mircea Nicolae, chiar o să fiți bine. Filmul despre artistul care s-a prăpădit, Romanian Kiosk Company, te va lovi în stomac. O să rămâneți să-l vedeți tot.
Și, desigur, Kunsthalle. Spațiul acesta modern este cel mai mare loc de joacă artistic din Timișoara. O sumedenie de propuneri contemporane, de la reinterpretarea filmului Adinei Pintilie, Touch me not, devenit virtual, pînă la instalații cu care poți cânta sau în care te poți odihni. Este un spațiu care o să te provoace, dar o să te și relaxeze totodată.
O sugestie din altă zonă. Cel mai bine o să cunoașteți orașul cu ajutorul unui ghid. Arhitectura veche din zona centrală este încă păstrată bine, iar ghizii chiar știu istoria locului. Întrebați de ce multe clădiri au stupi și apoi jucați-vă și căutați-le prin oraș. Și, da, căutați cele cinci ghiulele din zona centrală rămase în pereți de la luptele din 1848. Ah, și dacă vreți oameni realmente pasionați, la Bastion, în muzeul de istorie militară, am întâlnit doi ghizi care trăiesc pentru povestea lor. Un loc minunat chiar și pentru adulți.
Când faci un interviu cu omul care conduce evenimentul Art Safari, te gândești că este doar de bine. Până la urmă, cine nu-și dorește să vadă și fie înconjurat doar de lucruri frumoase? Mă gândeam că din punct de vedere administrativ, autoritățile din România se bat să facă expoziții acolo unde se poate.
Doar că starea de lucruri din administrația românească este strâns legată de ignorarea a ce înseamnă frumos. Cât am stat de vorbă cu Ioana Ciocan am aflat că durează ani să obții o autorizație de expoziție în spații publice. În cazul aeroportului Otopeni este vorba de opt. La metrou este mai puțin, dar tot bătălie se duce. Și asta în condițiile în care, cel puțin la aeroport, sunt expuse printre cele mai importante opere din România.
Ioana Ciocan este directorul Art Safari de la începuturile sale, este doctor în arte vizuale și absolventă a mai multor cursuri internaționale în domeniu.
Dincolo de asta, merită să aflați cum se construiește Art Safari, cum se aleg operele și ce o să vedeți anul acesta, în afară de anunțata expoziție Mützner, dar și cea dedicată Supereroilor. Și lămurim și când vine Frida Kahlo.
Altfel, am întrebat-o pe Ioana Ciocan cine sunt cei mai în vogă artiști români contemporani, dar și care este topul personal al muzeelor din România. Și așa am descoperit Topalu.
În egală măsură, ascultați-ne ca să vedeți ce ar trebui să fie de fapt ora de desen în România.
La întâlnirea de azi voi vorbi despre un lucru spectaculos, dar în egală măsură delicat și cu efecte în timp. Probabil c-ați auzit până acum că una dintre urmările protestelor anti-rasism din America, este înlăturarea filmului Pe Aripile Vântului de pe platforma HBO. Cât de corect este?
HBO a anunțat că filmul va fi retras temporar de pe platformele sale, la o zi după un editorial care a apărut în LA Times și care era semnat de John Ridley, scenaristul câștigător al Oscarului cu filmul 12 ani de sclavie. Pe fondul protestelor din Statele Unite, acesta atrăgea atenția că filmul este unul care cultivă stereotipurile rasiste și glorifică epoca în care persoanele de culoare erau supuse sclaviei. Ba, mai mult, spune Ridley, ignoră complet ororile sclaviei.
Pe Aripile Vântului are problema sa unică. Nu numai că ignoră realitățile rasismului. E un film care glorifică sudismul. E un film care, atunci când nu ignoră ororile sclaviei, se oprește doar pentru a perpetua câteva dintre cele mai dureroase stereotipuri privindu-i pe oamenii de culoare.
Ținând cont de climatul inflamat din State, cu sute de proteste împotriva practicilor rasiste, HBO s-a conformat instantaneu și-a scos filmul temporar. Și apoi a urmat întocmai sfatul lui Ridley. Acesta spune că, de vreme ce filmul este o capodoperă, el poate fi pe site, dar numai dacă este însoțit de o notă premergătoare care să explice situația populației de culoare la jumătatea secolului 19, când are loc acțiunea. Sau de o serie de discuții care să facă același lucru. Adică spectatorul să fie informat înainte de a-l vedea, astfel încât să nu perceapă sclavia sau practicile asociate acesteia drept normale. Așa că filmul va reveni, dar doar cu această notă
Acțiunea în sine a stârnit vii nemulțumiri, curiozități și proteste din partea mai multor cetățeni. Sau măcar o sprânceană ridicată. Cu atât mai mult cu cât filmul are nu mai puțin de zece Oscaruri. Dar și pentru că majoritatea dintre noi, cred, n-au avut ochi decât pentru povestea de iubire dintre Scarlet O’Hara și Rhett Butler.
Totuși, pe principiul invocat de Ridley o grămadă de opere de artă pot fi privite ca rasiste. Deja o grămadă de statui sunt îndepărtate cu furie pentru că aparțin unor persoane care au avut sclavi sau admis sclavia. Iar o grămadă de cărți de acum 80- 100 de ani pot trezi suspiciuni. Ce ziceți de titluri ca Wilson Zevzecul de Mark Twain sau Zece Negri Mititei de Agatha Christie? Nu puneți Coliba Unchiului Tom pentru că această carte este una împotriva rasismului. E greu să înțelegi cum poate cineva să judece o operă de acum 80 de ani după standardele de astăzi care s-au schimbat foarte mult în bine.
Doar că în cazul filmului Pe Aripile vântului, lucrurile sunt cu atât mai complicate. Filmul a fost acuzat de rasism încă de la turnarea sa. El a stârnit protestele gazetelor care se adresau persoanelor de culoare, dar și ale actorilor de la Hollywood. Ba, filmul a fost aproape să nu fie făcut din pricina unei greve care a dus la schimbare scenariului. S-a renunțat astfel la cuvântul nigger, negrotei, dar au fost păstrate cele precum tuciuriu sau persoană inferioară. Mai mult, o notă de arhivă arată că producătorii au suferit mult la introducerea acestei reguli care citez ”reduce dramatismul filmului.” Iată nota lui David Selznick către unul dintre asistenții săi.
Regret din ce în ce mai mult pierderea pe care o suferim prin faptul că negrii cu rolurile principale nu-și pot spune negrotei și că nu putem beneficia nici de celelalte înțelesuri pe care cuvântul le poate avea când este rostit de un negru la adresa altuia. Toate înțelesurile pe care le-aș fi folosit nu fac decât să glorifice pe negri. Și nici nu-mi vine a crede că folosim o astfel de regulă discreționară, așa cum nu cred c-am fi jignit pe vreun negru, dacă am fi folosit cu grijă cuvântul ”negrotei”. De exemplu în referirile făcute de Mammy, Pork sau Big Sam.
Și nu uitați că interpreta lui Mammy, Hattie Mc Daniel, nici nu a avut voie să stea în sală lângă restul colegilor, deși a câștigat Oscarul. Așadar, filmul a avut partea sa de controversă de la bun început, deși noi aici nu am simțit-o pentru că societatea noastră se află în izolarea sa comunistă. Iar de-a lungul anilor comunitatea de culoare a revenit de mai multe ori asupra subiectului. Punctul lor de vedere trebuie ascultat.
Întrebarea care se pune este până unde putem merge cu acest gen de îndreptări, în trecut și în viitor. Unde, această problemă încalcă dreptul la viață al unor oameni și unde încalcă dreptul la exprimare și la creație? Este clar că e de neacceptat propaganda discriminatorie de orice fel. Dar țesătura unei povești într-o epocă teribilă? A scrie cu teză nu e o soluție și nici eliminarea din istorie. Educația și educația culturală sunt răspunsul, dar pe acestea cu toții de abia le învățăm.
Noi deja știm în această țară cum este să scrii cu o teză în față și cu o direcție. Ni s-a întâmplat vreme de 50 de ani. În prezent, un scriitor mi-a relatat că într-o editură de peste Ocean i s-a cerut să schimbe sensul unei scene cu o persoană de culoare, astfel încât cartea să nu aibă parte de scandaluri. Asta înseamnă să te conformezi unor teze. Ceea ce este contraproductiv și imposibil. Mintea umană este vastă, creierele scriitoricești nenumărate, nimeni nu poate urmări toate operele artistice. Și cu atât mai puțin vor dispărea glumele sau zicerile discriminatorii de orice fel din țesătura societății. Nu cred că cineva a devenit rasist după ce-a văzut Pe Aripile Vântului. Cred, însă, că este posibil acesta să-i dea rasismului o acceptabilitate mai lungă.
De aceea soluția este educația și identificare corectă a situațiilor care pot face rău. Indiferent dacă aceste vor mai exista sau nu, educația va duce la dispariția barierelor și la așezarea unor realități mai corecte.
E greu să faci interviu cu Marius Moga. Unul dintre colegii mei l-a numit ”văzduhist”. Asta înseamnă că e aer. Tu-l întrebi de de pământ și el urcă, urcă, nu se mai oprește. Tot timpul am avut senzația că își ia zborul și că trebuie să-l prind ca să-l aduc înapoi. Așa ești tot timpul, Marius? Da, mie nu-mi place să vorbesc despre ce fac eu, despre alți oameni, dar îmi plac la nebunie ideile. Eu dacă-i aud pe doi care bârfesc pe cineva, plec de acolo. Pur și simplu nu reușesc să mă conectez la astfel de lucruri.
Marius Moga este doar un om al ideilor și al gândurilor. Și al sunetelor care plutesc. Unori uită de el și-și petrece nopțile fără șir în studio. Acolo este locul lui și asta îl fascinează.
Până să reușesc să fac muzică, până în momentul în care alți oameni și-au dorit muzică de la mine, stăteam singur, noaptea, și îmi veneau idei. Acum cred că așa îmi găsesc eu flow-ul. În general oamenii nu stau singuri să compună, fiindcă e prea mare cerința de muzică bună. Nu poți să te chinui tu, să stai un an să dai piesa cea mai bună. Încerci că combini talentul tău cu al altora astfel încât iese o piesă bună în mai puțin timp decât dacă ai lucra singur.
Rețeta în muzică e să nu ai o rețetă.
Am avut vise în care compuneam. Nu am reușit să mi le aduc aminte când m-am trezit și mi-a fost ciudă. Nu poți să dai rec în vis. Am avut vise cu câte o melodie, iar când m-am trezit mi se părea că era ceva magic. Aș fi vrut să reproduc, dar nu se întâmplă atât de ușor. Creația se poate face de față cu oamenii sau în lipsa lor. Cred că totul depinde de fețele lor, de reacții când compui de față cu ei. Omul are o reacție instantă la orice linie melodică. Când ai în jur oameni expresivi te prinzi dacă o linie melodică a creat o emoție sau nu. Nu te ghidezi neapărat. Suntem toți empatici. Încercăm să găsim exact emoția cu care ar rezona mai mulți oameni. Dacă e foarte bună linia melodică toată lumea are o reacție.
Copilăria lui Marius înseamnă muzică. Nu știu alții ce-au făcut, dar Marius era înconjurat doar de muzică.
Pedeapsa mea acasă era să ies afară să mă joc. La un moment dat a intrat tata în casă și m-a găsit cu trei, patru casete desfăcute. Scosesem toată banda din ele și o înșirasem prin casă. Nu înțelegeam cum încape atâta muzică într-o fâșie atât de mică.
Mi-a povestit tata. Nu am fost la un psiholog, dar ceva de acest tip, pentru copii. Eram foarte mult prins în mintea mea, mă gândeam intens la lucruri încă de la 5 ani și nu eram atent la alte lucruri din jurul meu.
Instrumentele? Cântă la tot ce-i pică în mână
Am început cu pianul, dar nu m-a oprit niciodată nimic, în orice studio am fost în lume, să încerc orice instrument. Nu pot să zic că eram prolific, dar cu scopul de a compune, de a face o temă, pun mână pe orice instrument. Mi-am dat seama că după o vreme creierul se obișnuiește să înțeleagă cum funcționează orice instrument, chiar dacă nu l-ai studiat. Știi ce note vrei să cauți. Dacă știi ce vrei să cânți, poți să cânți la orice instrument. Dacă ți-a venit o temă, știi ce note vrei să cauți pe instrumentul ăla, le vei găs
Era plăcut să ai un copil cuminte care stă doar la pian. Mai nasol este când îți spune că asta vrea să muncească
Cred că s-au prins la 18 ani. Până atunci în opinia lor era un hobby. „Uite ce pasionat e, e bine că nu stă pe străzi, face muzică”. Cred că la 18 ani au zis: „Chiar e ceva!”. M-au susținut. Mi-au luat clapă, ce voiam. În schimb, când a fost vorba să fac asta, ca o meserie, s-a oprit susținerea.
Amândoi cumva voiau facultate. Nu pot să îi arăt cu degetul pentru că probabil aș fi făcut la fel. Sunt sociolog licențiat. Am găsit ceva conexiune între muzică și sociologie. Dacă nu găsesc o asociere între ce îmi place, și dacă nu simt că-mi folosește la ceva, îmi e foarte greu să asimilez informațiile.
Am făcut pian și apoi i-am zis profesorului de pian că eu mă apuc de compus. Mi-a spus că nu e chiar așa, că trebuie să mai studiez. Am văzut biografii cu oameni care de la 5 sau 7 ani compuneau ce aveau în cap. Cred că e foarte prost înțeleasă creația. Creația e creație și performanța e performanță. Dacă reușești să faci creație și reușești să cânți ce ai creat tu, atunci e un plus.
„Geniu?” Lumea spune că este un geniu. Ce înseamnă pentru el asta?
Hai să facem un experiment. Dacă sunt doi copii gemeni și unuia îi spui că e geniu, iar celuilalt nu, fără ca vreo unul dintre ei să fie, oare care va face performanță în viață?
Termenul de „geniu” în cazul meu a fost folosit când am ajuns în București. Până să ajung să-mi arăt muzica aici eram doar un tip din Alba obsedat de muzica lui. Nu făceam nimic bine, doar insistam mult. Nici urmă de nicio conotaţie de geniu. Ea a ajuns după ce am avut succes. Înainte oamenii cred că tu ești un lunatic care visează. Cred că toți oamenii care au reușit să facă lucruri în viață au fost așa. Până la un punct în viața lor au fost niște lunatici. Așa se împarte lumea. Sunt lunatici care renunță și lunatici care nu renu
Străbunicul și moștenirea din familie
Nu am văzut poze până acum, dar mi-au povestit. Tata știu că era cu chitara și în liceu. Bunicul era cu banjo, iar străbunicul era cu un ansamblu de ciobani de la Șugag care cântau toți la fluiere în ʼ65. Mi s-a povestit. A mers cu ei o dată la București la Radioteleviziunea Română și au înregistrat corul de ciobănei. Era o orchestră, dar singurul instrument la care se cânta era fluierul. În Șugag fusese multe lucruri: împăciuitorul satului, a ajuns primar, cantor la biserică, dirijorul orchestrei de fluierași. Se plictisea și găsea tot felul de lucruri de făcut. Casa de la Șugag o mai vizităm din când în când, dar nu mai stă nimeni din familie acolo. Mi-au arătat o poză cu străbunicul în care a apucat să mă țină în brațe.
Am crescut cu niște muzică mai ciudată față de alți colegi sau vecini. Răsunau din alte case anumite feluri de muzici, iar atunci când deschideam eu sertarul găseam doar Michel Jarre, Isao Tomita, Enimga. Tata era pe New Age. Era genial pentru un copil. Una auzeai la radio, muzică ușoară românească, însă când ascultam acasă casetele alea, mă trimiteau în altă parte. Nu avea neapărat o asociere vizuală și erai liber să îți imaginezi ce vrei tu. Am rămas în zona asta. Toată muzica pe care cineva o crează e influențată de muzica cu care a crescut sau pe care a ascultat-o. Nu poți să pui o limită. Creația în accepțiunea umană, atât a mea, cât și a multor muzicieni, e că muzica este o inovație.
Îl întorc la ziua de azi. Ce-i place?
Azi ascult Billie Eilish. E un artist interesant. Îmi place mult că e cumva ușor de ascultat, dar în același timp albumul e tare interesant. E produs de ea și fratele ei. Am ascultat și materiale din urmă, nu doar acum, de când a devenit cineva. Vârsta când compui nu există. Când aud un artist, rezonez, indiferent de vârstă. Sunt artiști care s-au lansat de tineri și rezonăm cu ei. Nu trebuie să fi fost de aceeași vârstă ca să simțim că piesa aia e pentru noi.
În timp, niciun demers nu e plăcut atunci când îl faci. Imediat ce ai terminat însă realizezi că e un disconfort pe care ai vrut să-l creezi. E un disconfort pe care ți-l creezi singur, dar îl controlezi.
În București, la început, eram ca un puștan care voia să facă muzică. Apoi în America mi-a fost mai ușor pentru cu aveam totuși niște credite de aici, dar cu toate astea nu le aveam și acolo. Băteam la fel, la uși. Nu am făcut însă niciodată asta cu rușine. Nu mi s-a părut că am mers să cerșesc ceva când le arătam oamenilor muzica mea. Poate că ei, săracii, nu au exact ce le trebuie.
Când era adolescent alerga cu CD-urile pe la radiouri. Nu se lăsa până oamenii nu-l ascultau de față cu el.
Nu am vrut să las CD-ul. Mi se părea ciudat să îl arunce într-un sertar plin cu CD-uri. Le ziceam: „Am CD-ul, e plin de muzică bună. Când sunteți hotărâți să ascultați, dați-mi un semn”. M-au sunat până la urmă. Nu aveam tupeu, însă nu aveam încredere că vor asculta demo-ul. M-a chemat Adrian Sînă care era la Roton. M-a sunat și mi-a spus: „Am înțeles că ai un CD. Nu l-ai lăsat aici, nu?”. I-am spus că vin, căci eram încă în București. Am mers și i-am arătat. I-a plăcut foarte tare sound-ul. Nu prea mă interesa ce se produce în România și cum suna muzica de aici. Nu aveam nicio atracție. Eram mai mult chitit pe lucrurile de afară, lucruri Urban din afară. Eu asta făceam, iar când a auzit, a realizat că nu e ceva ce s-ar fi așteptat să audă. Știu că îl chemase și pe Cătălin Moraru să asculte fiindcă era altceva. Asta le spun și producătorilor de acum care semnează cu noi. La început, când am venit, am fost ca o minge de biliard, dar acum am învățat cum să fim publisher pentru alți autori și cum să le arătăm drumul către o carieră din care poți trăi. Ești freelancer. Nu ești angajatul nimănui, nu ești la cheremul nimănui. Trebuie să fii la cheremul tău, fiindcă dacă nu scrii și produci, degeaba faci meseria asta.
Părinții i-au spus că nu poate face o meserie din asta. Nici măcar după primul hit
L-am sunat și i-am zis: „Uite, vezi, am reușit să fac o piesă. E pe toate radiourile.”. Răspunsul lui a fost: „Hai, măi, de asta m-ai sunat? Dispare în șase luni. Dacă o ții așa zece ani, poate e o meserie, altfel, ce e asta?”. Mi-a zis ceva șocant pentru mine. Aveam 18 ani și la început nu-mi dădea șanse. E greu, e o lume anostă, nu știu câți reușesc, iar apoi când am reușit, mi-a zis: „Da, dar dispare în șase luni”. Avea dreptate, dar m-a enervat foarte tare. Cum adică zece ani? Chiar așa a fost, însă. Dacă singura mea piesă compusă era „Ți-am promis” mai aveam noi discuția asta? Probabil de aia și eu și fratele meu suntem așa. Trebuie să ne argumentezi ca să te credem. Nu merge doar cu „ai încredere în mine”.
Toate momentele sunt bune în viață. Trebuie să înveți să le guști. La vremea aia era un haos. Societatea are și darul ăsta de a te panica. Pune în tine o panică. Dacă nu alergi, nu te zbați, nu o să-ți iasă nimic, o să ți-o ia alții înainte. Dacă nu ne-a mai compara și dacă fiecare ar vrea să fie mai bun decât a fost ieri am fi mai puțini critici sau poate mai puțin vehemenți. Noi însă, vrem ca ceilalți din jur să fie mai buni decât au fost ieri, dar nu neapărat noi. Vrem ca mediul nostru să urce și să ne forțeze și pe noi să urcăm, în loc să ne forțăm singuri.
„Dragostea din tei” Da, a refuzat să facă Dragostea din tei
Mulți oameni își doresc să exprime ce trăiesc ei și alți oameni să-i aprobe sau nu. Nu am fost niciodată gelos pe oamenii cărora li s-au întâmplat lucruri bune. „Dragostea din tei” a fost făcută în studiourile la care eram și eu acționar. Cu mâna mea și cu gura mea i-am direcționat către alți producători spunându-le că eu am treabă. Piesa aia a ajuns să fie world wide. Nu mi-a fost ciudă nici o secundă. I-am zis și lui Dan Bălan că asta a fost. Așa am decis eu atunci. Dacă era să fie cu mine, eram și eu pe piesă. Veniseră la mine la studio. Eu eram în infatuarea mea, eram ocupat. Le-am zis că lucrez cu Akcent și că le dau alți producători. Nu ai de ce să te întorci la condiționalul trecut care e cea mai dureroasă conjugare din viața unui om. Creează cea mai multă nefericire. Condiționalul prezent mai are o șansă, dar condiționalul trecut e folosit de toți oamenii. „Dacă făceam eu atunci, acum era…”. Atât de multă nefericire dintr-un trecut fabulos pe care ai fi putut să-l ai. N-ai cum să fii mai trist. Nu ai cum să te programezi singur să fii mai trist. Nu fac asta. Nu mă gândesc niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu pe piesa aia. E nefericire direct dacă mă gândesc.
În urmă cu mai bine de 10 ani apărea într-un reportaj Euronews în care spune că este bogat
Dacă tu ai în buzunar 1000 de ron și simți tu că ești bogat, ești. Încrederea aia te poate duce și spre 10.000 de ron. Niciodată nu m-am raportat la bani. A fost o chestie de societate. Îmi doream să fac valoare și voiam ca oamenii să audă ce creez eu.
Ce cred că iubesc la gașca pe care am început să o formez în timp e că toți oamenii de la DeMoga Music sunt legați. Am realizat că fiecare om adună în jur oameni ca el. Fiecare entitate, fiecare grup social se coagulează în jurul unor valori și principii iar apoi se cerne singur. Împărtășesc cu colegii, cu Bianca. Eu nu cred că muzica trebuie analizată de muzicieni când e compusă, ci de oameni.
Acasă
Grădinița e aproape de studio. Mai are puțin și vine singură de la grădi la studio. Ea e obișnuită cu studioul. Uneori îmi spune: „Eu nu vreau să merg azi la grădi, vreau la studio”. Bianca mă susține foarte mult. Sunt lucruri care îi plac mult, dar sunt și momente în care vin după o noapte întreagă și îi arăt ce am făcut, iar reacția ei e: „La asta ai stat toată noaptea?”. O iubesc fiindcă mie îmi e greu să fiu prea diplomat când dau o părere legată de muzică. Oamenii mă știu ca fiind foarte franc. La mine e despre muzică, nu despre oameni.
Muzica rămâne de fapt cea mai importantă parte a lui. Nu-l judecați, însă, ca persoană
Cred că până înveți să împarți muzica cu alți oameni e destul de personală și ești destul de egoist cu ea. După ce înveți că nu e doar pentru tine, înveți să o împarţi. Mă refer și la ascultători și la creatori. Omul care crează crede inițial că Dumnezeu i-a pus mâna în cap și i-a dat exclusivitate.
Merg la cumpărături. În clădirea noastră, pe contratrepte e un motto fie de la un artist, fie de la un producător mare. E un citat de la Elvis care spune: „The artist and the image are one thing” – Imaginea și artistul sunt un lucru, iar omul e alt lucru. Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii. Pe mine mă trezește în fiecare zi. Poate fac un lucru pentru care eu m-am antrenat, dar pentru unii oamenii rezonanța operei e atât de mare încât ei simt că am făcut ceva mai mult. Imaginea din mintea oamenilor percepută despre tine e mai mare decât ai putea tu să fii. Doar ai creat o chestie care poate fi aproape de perfecțiune. Discrepanța asta se vede. Creatorul încearcă să-și pună cele mai bune părți ale lui în operă, nu în el.
Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.
Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare.
De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră.
Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată, montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei.
Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa.
Despre Pădurea Spânzuraților
Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă.
Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat.
Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.
Despre Dansez pentru tine
Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele.
O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5, mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.
Despre el însuși, boală și psihologi
Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela.
Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit.
În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns.
Despre muncă continuă din liceu
Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…
Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.
Despre Richard III și Andrei Șerban
Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.
Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”
Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit.
Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.
Luni dimineață au fost la Prima Ediție, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol. Am stârnit o grămadă de suspine pe culoare, ce să mai. Până și domnișoara de la protocol le-a turnat câțiva stropi de cafea în poală, de emoție.
Papadopol și Bucur sunt printre starurile cinematografiei actuale în România. Au atins cel mai de sus nivel. Îi iubește lumea, joacă în super-producții, apar la televizor. Și mai ales apar în ”detestatele” filme de festival din România. Că așa este discuția acum.
